Consiliul
Județean Cluj
Grădina Lumii
Simona Popescu
Cartea plantelor și animalelor
Editura Nemira, 2021
340 de pagini.
Cartea plantelor și animalelor este un adevărat ghid poetic spre o grădină tămăduitoare. Impresia pe care ți-o lasă lectura acestui volum masiv este de imersie în profunzimile de nepătruns ale apelor, de adaptare la condițiile extreme – respiri aerul înălțimilor tot așa cum înveți să respiri sub apă și să distingi speciile alien din grădina cosmică. Intelectualismul poeziei Simonei Popescu este ritmat de ecourile ce reverberează dinspre o lume încapsulată în alta, la fel de transparentă și de coerentă cu sine, reflectată, la rândul său, în alta, ad infinitum.
După 15 ani de la Lucrări în verde, vocile interioare ale Poemului se confundă cu vocile care transpar din această organizare a lumii descrisă în firescul ei, de la „Flori albăstrui de rozmarin pentru-amintire/și panseluțe pentru gânduri/anason dulce, căldărușe și/floarea raiului (oare priboiul să fie?/virnanțul galben? ori poate chiar roinița?)//Din Ierburile Grației, cum ar veni,/doar o crenguță-ajunge/pentru ca/prin ea/stropi de apă sacră/în tine să-și facă/lucrarea nevăzută – se pare – /pentru înțelepciune și binecuvântare./Erau și margarete în al tău buchet, și viorele/cu puritatea ta amestecate/(dar nu le dai, fată frumoasă, uscate!).//Eu aș face buchețelul pentru tine așa:/Nu-mă-uita pentru reamintire, da./Aș adăuga apoi și saschiul (vinca minor) pentru neuitare,/desigur rozmarin./Iar pentru gânduri involuntare/albe sau negre, odolean roz./Un crin sălbatic, de apă, un fir de rogoz/pentru noroc./Roiniță, pentru tine, fetiță./Codița șoricelului cea albă și amară/pentru vindecare/iar cea ocru-brun pentru culoare./Pentru parfum, punem verbină, mentă și iasomie/caprifoi. Un festin./de nuanțe și forme./În centrul buchetului plin/de pigmenți și arome/un bulgăre alb-gălbui de călin.//Buchetul nu-i pentru oricine./Și, mai ales, nu-i pentru vitrine./Nu-i, prefăcutule, mincinosule,/trădătorule, impostorule, păcăliciule,/încrântatule, mohorâtule,/nu-i pentru tine.//E pentru cine pe lume se simte/străin/și-ncearcă să-nțeleagă cât se poate/din tot și din toate//din lumea frumoasă/ca un ciulin.” (Buchetul Ofeliei și buchetul meu pentru ea). În poezie, totul e magie, e vis, e căutare și pierdere de sine, este joc și așteptare.
În volumele anterioare – de la Xilofonul și alte poeme (1990), Pauză de respirație (împreună cu Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Marius Oprea, 1991), Juventus (1994), până la Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie (2006) – palpita o voce a unui copil-adolescent-tânăr care își (de)codifica, rând pe rând, pașii, relația cu sine și cu ceilalți, identitățile-oglindă, pentru ca, în Cartea plantelor și animalelor (2022) să regăsim aceeași voce, mai vibrantă, mai ademenitoare și hipnotizantă, incantatorie: „Iarba fiarelor, cum știi,/deschide uși ferecate prin basme –/deși/despre cu totul alte uși zăvorâte e vorba” (p. 34).
Cartea… abundă în referințe culturale, textele se întrețes de la o pagină la alta pe canavaua Poemului care își păstrează forța expresivă („O ikebana de cuvinte/uneori/răbdare și asimetrie/oblică armonie/ca să-ți liniștești corpul/și mintea-sălbăticie” (Ikebana, p. 43)), dar și clandestinitatea în lumea în care se insinuează, plină de simboluri pentru cel pregătit să le caute, nu și pentru „omul buimac”: de la Plinius cel Bătrân la Annie Dillard, de la Jacques-Yves Cousteau la Michel Serres, de la Alexander von Humboldt la baronul d’Holbach, de la memoria naturii la pulsațiile timpului care ne străbate.
Poezia Simonei Popescu se dezvoltă pe mai multe planuri: e, pe de o parte, poezia-care-se-vede (în partea de sus a paginii, o dantelărie de cuvinte, senzații, amintiri) și, pe de altă parte, poezia-care-înflorește în notele de subsol, în aluziile culturale foarte fin legate între ele, pentru a reda palimpsestul acestei lumi efervescente, în care conștiința copilului se suprapune peste cea a adultului, peste cea a eu/ea-însămi, într-un continuă spirală de trăiri și de mirări: „Și mai citeam ceva despre/«Ivirea acestor chipuri în mulțime;/Petale pe o creangă umedă și neagră»/și despre cum fiecare ramură primește-napoi/ceea ce pierde – ca-n fiecare an și cum/ca-n fiecare an pe cele pierdute ți le dă înapoi primăvara/cam asta dădea de-nțeles poezia.//Iar eu aveam 18 ani și căutam niște prieteni/cu care să vorbesc despre orice/despre chiar Ezra Pound/despre cum poezia e un amestec de/scrisoare-elegie-imn-satiră-poveste-eseu/«O serie de supraîncărcate/Intermitențe»./Și ei să adauge: lirism subteran./Da, lirism răsucit/jurubiță/împletită în toate/– în toate ascunsă e-o liță/subțire./Lirismul, doar în filigran.” (p. 44 – nota de subsol). Suntem martori ai unei întregi anatomii florale care trimite la „făptura vegetală”, un volum fabulos despre regenerarea nevăzută, despre cum ne pierdem în „grădina cea nouă mereu”, în care „corpul nu/ mai e TU!” (p. 59), pentru că, așa cum autoarea mărturisește în ultimele pagini ale volumului, „biologia (bio-logia) e știința care studiază logica viului. Și poezia, pentru mine, înseamnă Logica Viului”.
Ceea ce îmi place mult la poezia Simonei Popescu este cum filigranează în text tablouri și filme, muzici diverse, de la Hans Zimmer (Blue Planet II – Soundtrack Score OST), la Francesco Geminiani (La foresta incantata), Radiohead (începând cu There, There și terminând cu Follow Me Around), Björk (Biophilia, Human Behaviour, Oceania, Cornucopia), Kurt Cobain (Seahorse), Blixa Bargeld & Teho Teardo (Nerissimo), Camille Saint-Saens (Le carnaval des animaux), Albinoni, Mahler, Bach și exemplele pot continua, în același vortex al armoniilor poetice și biografice.