Este evident că vorbirea, oralitatea, ca formă de comunicare este mai veche decât scrierea și este de presupus că cele mai vechi forme de scriere au fost pictogramele sau ideogramele. O pictogramă reprezenta un obiect concret, semnificantul avea un semnificat, dar este îndoielnic că ar fi existat reguli de legare a unor pictograme între ele, ceva în genul unei proto-gramatici, care să urmeze legăturile reale dintre obiecte, spre a constitui o propoziție1. Adevăratul salt în istoria scrierii s-a produs doar atunci când s-a realizat trecerea de la scrierea pictografică la alfabet, de la un foarte mare număr de imagini iconice ale unor obiecte, respectiv de la echivalentul unui mare număr de cuvinte, la un număr foarte mic de semne, menite să redea câte un singur sunet elementar pe care îl poate scoate aparatul fonator al omului, un fonem. Semnul, în loc să indice un obiect, reprezenta un sunet. Așa s-a ajuns la sisteme de alfabet având doar în jur de treizeci de semne, și așa s-a ajuns și la posibilitatea de a exprima nu numai cuvinte, ci și relațiile dintre ele, corespunzător relațiilor dintre obiecte, adică la o structură gramaticală.
Mai întâi au fost fixate în scris izvoarele religioase și normele etico-juridice. A fost Codul de legi al regelui babilonian Hammurabi (1728-1686 î. H.), care se păstrează în „originalul” scris în alfabetul cuneiform, săpat pe o stelă de marmură neagră, aflată în prezent la Muzeul Louvre din Paris2. După aceea, vreo cinci secole mai târziu, avem Decalogul lui Moise, care a fost de asemenea scris pe două stele de piatră, conform tradiției cu alfabetul zis „patrat” fenician, „Tablele Legii” fiind din păcate pierdute în urma distrugerii Ierusalimului și a Templului de aici de către romani, pe la anul 70 d. H. Și, în fine, la aproximativ o mie de ani după Hammurabi, avem textele celebrilor legiutori greci, Solon în Athena și Lycurg în Sparta, precum și Legea celor XII Table la Roma. Așadar, prima mare utilitate a scrierii s-a manifestat în formularea dreptului, a reglementărilor juridice. De acuma înainte, legile nu mai sunt nescrise ci scrise, textele legilor sunt afișate în public și accesibile oricărui om cunoscător al scrisului, cunoașterea legilor de către cetățean devine la Roma o obligație și este prezumată datorită publicării legilor, iar publicarea devine o condiție sine qua non a intrării lor în vigoare.
Fixarea unor idei în scris și cunoașterea tot mai răspândită a scrisului a avut consecințe importante asupra societăților arhaice, a însemnat trecerea la o civilizație a scrisului, a Cărții, și a modificat în plan individual și social evoluția cunoașterii, a memoriei și a limbajului. Faptul că inițial scrisul a fost utilizat pentru fixarea normelor juridice, care trebuiau să fie unicate bine delimitate și concise, nu a permis din start manifestarea inflației în ceeea ce privește scrisul, respectiv mulțimea scrierilor. Stilistic vorbind, un text de lege nu admitea considerații exterioare sau expresii parazite. O inflație a scrierilor a avut loc abia după ce au început să apară în public scrierile cu caracter literar și după ce a apărut obiceiul ca să fie fixate în scris discursurile cu caracter politic.
În cazul mitului povestit de către Socrate (Platon, Phaidros, 274d – 275e), cu privire la inventarea scrisului, trebuie să vedem mai întâi în ce măsură un text este literă moartă care ucide Spiritul și în ce măsură el conține un Spirit viu care copleșește litera. Proverbul latin „habent sua fata libelli” („Cărțile își au soarta lor”, scos din Terentius, un fragment din versul 1286 din De litteris) la prima vedere sună bizar și lipsit de sens: cum adică un obiect neînsuflețit, precum o carte, să aibă destin? Explicația este că versul este citat trunchiat, reținându-se numai partea a doua. Versul întreg sună în felul următor: „Pro captu lectoris, habent sua fata libelli”, adică „Încăpute pe mâna cititorului, cărțile își au soarta lor”. Cu alte cuvinte, Cartea poate avea un destin numai după ce a fost „captată” de către cititor, abia atunci ea are un destin îngemănat cu al Omului. Textul în sine „tace”, cum scrie Platon, în locul citat mai sus. El iese din tăcere abia atunci când interacționează cu spiritul cititorului. Pentru un cititor cu handicap cultural, textul nu spune mai nimic. Pentru un astfel de cititor, nu există nici o diferență – vorba lui Petre Țuțea – între un ziar oarecare și Critica rațiunii pure; ambele sunt nișe obiecte confecționate din hârtie și impregnate cu cerneală.
Abia atunci când cititorul vine cu spiritul său, textul capătă viață, comunică cu omul, își dezvăluie treptat adâncimile de spirit pe care autorul său le-a pus în el. Lectura autentică se realizează în fapt ca interacțiune vie și evoluție conjugată, prin mijlociri reciproce, a „fenomenologiei” particulare a două spirite, al autorului și al cititorului. Totuși, spiritul autorului depus în text are din start două neajunsuri importante. Întâi, textul nu poate purta un dialog cu cititorul în sens propriu, ca alternanță de întrebări și răspunsuri, așa cum o pot face oamenii vii, prin viu grai. Și în al doilea rând, „tăcerea scrierii este echivocă”3, pentru că ea semnifică de fiecare dată un singur lucru, mereu același, după cum poate să nu semnifice nimic. În schimb, cititorul are în permanență în sufletul său limbajul interior, „tăcut”, care constituie gândirea, o gândire prezentă, in actu. Iar scrierea nu are apanajul acestui fel de tăcere. Când ambii tac, atât textul cât și cititorul, ei tac de fapt tăceri diferite.
Există scrieri, Cărți mari, care pot provoca neliniști, mișcări și dislocări ale Spiritului, care se pot solda cu schimbări sociale mai mult sau mai puțin profunde și violente. În genere, marile schimbări sociale, întemeietoare, au fost cauzate și călăuzite de către Cărți, de asemenea mari. Spiritul din Cărți a irupt în exterior, în acțiune. „Legea” conținută în Pentateuh-ul atribuit lui Moise a condus la teritorializarea triburilor evreiești în Canaan și întemeierea unei noi civilizații. Textele scrise de către Mahomed și grupate în Coran au provocat inițial, în primii zece ani, doar o luptă ce părea lipsită de importanță între două triburi arabe, soldată cu fuga profetului de la Mecca la Medina, dar ulterior au cauzat expansiunea fulminantă a Islamului, în mai puțin de o jumătate de secol, pe distanțe de mii de kilometri, din Peninsula Arabică până la Gibraltar. În Europa Occidentală, într-un început de Ev Mediu al anarhiei provocate de popoarele migratoare, a apărut un „model sociologic” de succes, Cetatea lui Dumnezeu, elaborată de către Sfântul Augustin pe baza Spiritului Evangheliilor, iar viața oamenilor a fost organizată mental în conformitate cu aceasta. Cruciadele și constituirea Bisericii Catolice ca organizație situată deaspura statului secular sunt consecințe ale acestei mentalități.
Au existat și Cărți care nu doar au determinat la acțiune și expansiune, ci au contribuit și la formarea și menținerea unității etnice a unor popoare în întregul lor. Civilizația greacă antică a fost deosebit de fragmentată, politic și geografic vorbind, fiind divizată în cetăți autonome, unele având chiar și divinități proprii, împrăștiate pe două continente, în insule și în colonii, dar a avut un element unificator puternic, o Carte. A fost Cartea care conținea epopeile homerice. Iar civilizația iudaică a reușit să-și mențină unitatea culturală și identitatea etnică într-o diasporă care a durat în linii mari două mii de ani tot datorită unei Cărți, Cartea în care era conținută Legea, Profeții și exegezele lor. Epopeile grecești și Biblia iudaică sunt Cărți depozitare ale Spiritului care au îndeplinit, pentru popoarele lor, funcții istorice asemănătoare.
Este adevărat, cărțile pot fi și primejdioase pentru ordinea socială în ceea ce are aceasta „natural” în ea, stabil și inconștient, este și firesc pentru că Spiritul conținut în Cetate, în cultura și instituțiile unui stat este conștiința constituită, iar Spiritul conținut în Cărți este conștiința constituantă. De aceea sistemul de represiune al Cetății va căuta să pedepsească uneori pe autorii cărților, precum și Cărțile înseși. Șirul personalităților ucise pentru ceea ce s-a numit „delicte de conștiință” este imens, la fel și lista cărților distruse și interzise este impresionantă.
Să ne reamintim doar că Biserica Catolică, prin organismul său numit Congregația pentru Doctrina Credinței, succesoare a fostei Inchiziții, a desființat lista cărților interzise, Index librorum prohibitorum abia în anul 1966, în urma Conciliului II Vatican. Această listă neagră conținea peste patru mii de titluri de cărți, adunate în timp de șase secole, iar printre autorii interziși se numărau sute de nume de gânditori, filosofi, teologi și scriitori de celebritate și recunoaștere universală, care au făcut faima culturilor europene din toate timpurile. Dintre cei mari, erau puși la Index practic toți, mai puțin Toma d’Aquino. Bineînțeles, toți erau periculoși, într-un anume fel. Biserica a consacrat chiar o formulă lapidară de condamnare pentru acest tip de delict: opus igne, autor patibulo dignos („opera este vrednică de foc, iar autorul de spânzurătoare”!).
Totuși, nu Biserica Catolică a inaugurat un astfel de procedeu represiv la adresa Cărții ci, oricât ar părea de curios, prigonirea cărților și a autorilor lor a apărut cu mult mai înainte, în democratica cetate Atena din antichitate. Despre filosoful Protagoras din Abdera (487 – 420 î. H.), contemporan cu Socrate și Pericle, se știe că a scris o carte intitulată Despre zei, care începea astfel: „În ceea ce îi privește pe zei, nu pot să știu nici că există și nici că nu există, căci multe sunt cauzele care împiedică cunoașterea, dat fiind atât obscuritatea problemei, cât și scurtimea vieții omenești” (Diog. Laertios, IX, 51)4. Urmarea a fost că filosoful nostru a fost judecat pentru lipsă de evlavie față de zei și pedepsit cu expulzarea din Atena (el nefiind atenian), iar cu privire la scrierile sale s-a hotărât ca acestea să fie arse în piața publică, după ce au trimis crainicul să le strângă de la toți cei care le posedau. După opinia lui Hegel, cartea lui Protagoras Despre zei este prima carte din istoria universală care a fost arsă în public, din ordinul unei puteri de stat5.
Au existat și cazuri de ardere a cărților la grămadă, cărți aparținând unui număr mare de autori și în cantități mari, adevărate holocausturi în materie de cultură și în sfera Spiritului. Ar fi de ajuns să amintim doar celebra Bibliotecă din Alexandria. Întemeiată și înzestrată de către Alexandru Macedon, a fost îmbogățită mereu până la Iulius Cezar, ajungând la aproape un milion de volume (pergamente), provenite din India, Asiria, Persia, Grecia, Roma, Egipt. Suveranii egipteni din dinastia ptolemaică aveau obiceiul a prelua de la călătorii străini și de la vizitatorii Bibliotecii toate manuscrisele pe care aceștia le posedau, în scopul de a realiza copii după ele, care erau depozitate în aici. Tot aici au fost depozitate și versiunile originale ale tragediilor grecești, biblioteca personală a lui Aristotel etc. Apoi Biblioteca a căzut pradă războaielor civile și intoleranței religioase, fiind incendiată parțial în mai multe rânduri. Împăratul roman Theodosie cel Mare (379 – 395 d. H.) a lichidat ultimele rămășițe de ceea ce se numea atunci păgânism din imperiu, asigurând triumful deplin al creștinismului. A distrus templele vechi ale zeilor pre-creștini și a desființat Jocurile Olimpice, care aveau o vechime de peste o mie de ani. Tot în în timpul domniei sale, urmare a unui decret dat în anul 391, arhiepiscopul Theofil al Alexandriei a procedat la distrugerea prin ardere a unor cărți din Bibliotecă, considerate a fi anticreștine6. Dar incendierea totală și pentru totdeauna a Bibliotecii s-a produs în timpul cuceririi arabe a Alexandriei de către califul Omar7, la anul 640 d. H. Acesta, aflând că în oraș există o mare Bibliotecă, în care se află depozitate în cărți toate cunoștințele lumii, a emis următorul raționament dilematic și criminal totodată. Dacă cărțile din Bibliotecă spun altceva decât Coranul, acestea vor fi considerate eretice și în consecință trebuie să fie arse. Dacă în Bibliotecă există și cărți care spun același lucru ca și Coranul, noi nu avem nevoie de ele pentru că noi avem Coranul, și în consecință pot să fie arse. Și au fost arse toate, timp de o jumătate de an, pergamentele și volumele de papirus fiind utilizate drept combustibil pentru încălzirea apei la băile orașului, fapt care îl va fi făcut pe Sf. Toma d’Aquino să ne avertizeze că trebuie să ne fie „teamă de omul unei singure cărți”8 (timeo virum unius libri), chiar dacă acea „singură carte” ar fi însăși Sfânta Scriptură.
Și, într-adevăr, ce este oare mai grav pentru Spiritul Obiectiv: (a) să avem o carte care a fost arsă, dar care a fost produsul unui spirit mare, al autorului, spirit care a fost și asimiliat anterior arderii cărții de către un anumit număr chiar restrâns de cititori, sau (b) să avem oameni care au citit o mulțime de lucruri de prin cărțile altora, indivizi numiți azi „analfabeți funcționali”, fără să fi asmiliat nimic și fără să le fi fost stimulată cu nimic gândirea proprie, care de fapt nici nu există, dar care oameni se cred înțelepți fără să fie (vorba lui Socrate), „fără a avea nici un gând care să fie al lor”? Noi înclinăm să credem că este mai grav și mai periculos să avem oameni care să citească fără rost, ca un celebru personaj al lui Gogol (iobagul Petrușca din Suflete moarte), prototipul analfabetului funcțional, apoi să scrie ei înșiși tot fără rost și să se creadă înțelepți când de fapt nu sunt, decât ca o carte importantă să fi fost arsă și toate exemplarele ei dispărute ireversibil, pentru că o carte dacă este citită adecvat chiar și de către un singur cititor, există o șansă ca din această carte să se insereze ceva în Spiritul Universal nepieritor.
Există azi analfabeți funcționali care nu doar citesc fără rost, ci și care scriu fără rost, fără să fie cazul, adică fără să aibă cultura necesară, originalitate suficientă și vocație de scriitor – și necesară și suficientă. Și, totuși: de ce oamenii aceștia scriu? Mobilurile psihololgice pot să fie mai multe: nevoia de recunoaștere și valorizare socială, de influență și manifestare a puterii, din vanitate, orgoliu, calcul meschin, interese pragmatice sau mercantile, din ceea ce Titu Maiorescu a numit „beție de cuvinte” sau din grafomanie patologică. Un filosof de talia lui Heidegger consideră producerea de maculatură este un dat ontologic constitutiv al omului, nu o simplă pornire imorală accidentală.
După Heidegger, omul este caracterizat în chip necesar prin flecăreală, prin faptul de a vorbi fleacuri, prin vorbire continuă și fără rost9. Heidegger menționează că termenul „flecăreală” nu este utilizat de către el într-un sens depreciativ10. În general, exprimarea prin vorbire conservă o înțelegere a lumii care a fost „deschisă”, asupra căreia s-a proiectat o lumină nouă, deschizătoare de ființă. Comunicarea autentică are drept scop de a-l face părtaș pe cel care ascultă, cu ființa deschisă, la lucrul despre care se vorbește. Cartea adevărată, la fel, aduce o deschidere nouă, luminatoare asupra Ființei. Dar, din cauza inteligibilității medii care rezidă deja în limbă, discursul poate fi înțeles, fără ca cel care ascultă să se transpună cu toată ființa sa în înțelegerea originară, luminatoare a lucrului despre care se vorbește. Lucrul despre care se vorbește este înțeles doar aproximativ și în treacăt. Comunicarea este numai aparentă, este de fapt o comunicare falsă, inautentică. Pentru oameni, faptul de a fi unul laolaltă cu altul se rezumă la un simplu schimb reciproc de cuvinte. Tot ce contează este faptul că se vorbește. Dacă se tace prea mult, tăcerea poate să fie jenantă sau să semnifice altceva, ambiguitate, ostilitate etc. Se comunică numai pe calea vorbirii transmise mai departe și a reiterării a ceea ce a fost spus mai-nainte. Flecăreala este tocmai o atare reiterare și transmitere mai departe a vorbirii. Și nu există numai vorbire fără rost, ci și scriere fără rost.
Flecăreala nu rămâne limitată la vorbirea reiterată cu voce tare, ci se extinde și la sfera scrisului11, și atunci hârtia umplută cu flecăreli, cu scriitură care nu spune nimic, se numește „maculatură”. Flecăreala vorbită se întemeiază pe auzite, iar flecăreala scrisă pe cele citite de analfabeții funcționali. Flecăreala lasă impresia că omul în cauză a înțeles totul, fără să fi avut loc o apropriere prealabilă a lucrului. Interesant este că în cazul flecărelii nu există intenția de a înșela pe celălalt, ci este de ajuns ca o anumită afimație să fie transmisă mai departe reiterativ și atunci deschiderea luminatoare asupra ființei care a stat inițial la baza acelei afirmații se transformă în închidere, iar rostirea adevărului se transformă în flecăreală. După Heidegger, flecăreala este un dat ontologic al ființei umane, omul nu se poate sustrage niciodată acestui nivel cotidian de vorbire și explicitare. Flecăreala se va manifesta întotdeauna ca siguranță de sine și ca o considerarea a lucrurilor ca fiind ceva de la sine înțeles.
Dacă flecăreala și maculatura nu se definesc prin inteția de a înșela pe alții, există în schimb și o scriitură (contra) făcută anume cu scopul de a înșela, respectiv scriitura plagiată. Etimologia însăși a cuvântului „plagiat” este sugestivă. „Plagiarius” (în latină) vine de la „plaga”, o plasă folosită de către unii gladiatori pentru a-și imobiliza și ucide adversarul în arenă. „Plagiatorul” era – din vechime și până la explorarea Africii de către americanii din perioada modernă – individul care îi vâna pe băștinași cu plasa, spre a-i vinde apoi ca sclavi. Azi, plagiatorul nu mai aservește trupul ci sufletul celui plagiat, în sensul că îi fură cu plasa textului proprietatea intelectuală.
Cine și de ce plagiază? Noi trăim în țara Elenei Ceaușescu și dacă simbolul Europei de azi a ajuns femeia cu barbă în genere, simbolul României în speță intelectuală ar putea fi Elena Ceaușescu cu barbă, în sensul că avem foarte mulți bărbați de stat și pretinși intelectuali care s-au ridicat în funcții prin plagiat. Indivizi analfabeți funcționali dar care aspiră peste capacitățile lor naturale la un statut intelectual, la urcarea cu orice preț în ierarhia social-politică, plagiază bineînțeles din interes. O diplomă de doctor obținută pe bani într-un domeniu oarecare, îi poate aduce analfabetului o promovare în administrația publică sau intrarea pe ușa din dos în învățământul universitar, dar totodată îi poate procura și satisfacerea unei vanități personale quasipatologice.
Există însă ceva mai grav decât faptul plagiatului în sine, anume că plagiatorii cred că li se cuvine ceea ce au dobândit prin impostură și ajung să se creadă cel puțin egalii creatorilor autentici. Pretind nu doar drepturile conferite de diplomele obținte pe nedrept, ci și privilegii și onoruri, ceea ce îi face periculoși în sensul confuziei totale pe care o induc în ierarhia reală a valorilor. Punerea problemei plagiatului doar în termeni de proprietate intelectuală, de furt de proprietate intelectuală și asimilarea lui cu furtul în general, nu este satisfăcătoare. În cazul furtului ordinar, dacă păgubitul nu reclamă furtul, atunci infracțiunea nu există. În schimb, în cazul furtului intelectual care rămâne nereclamat, fapta nu îl lezează doar pe proprietarul creației în speță ci, prin plasarea unui impostor într-o poziție politică și academică nemeritată altfel, afectează întreaga societate. Sau o altă chestiune: dacă proprietarul unui bun intelectual își poate vinde, ca oricare alt proprietar, creația sa? De exemplu, dacă cineva a scris o carte originală și vinde textul cuiva care are nevoie de el, cu drept de semnătură cu tot, cumpărătorul să îl prezinte adică sub semnătura lui, ca să i se reducă niște ani de pușcărie sau ca să îl prezinte la o universitate ca teză de doctorat, vânzătorul are dreptul să-și vândă munca sa sub această formă sau nu? Problema este discutabilă sub raport moral, pentru că în acest caz vânzătorul favorizează și alimentează o impostură cu consecințe grave.

 

 

NOTE
1 Ferdinand de Saussure,  Curs de lingvistică generală, Polirom, Iași, 1998, p. 81.
2 Nicolae Iuga, în Codul lui Hammurabi, Ed. Proema, Baia Mare, 2001, p. 59 și urm.
3 Henri Joly, L’écriture et la parole, în vol: Le Renversement platonicien : logos, épistémè, polis, Paris, Vrin, 1974, p. 115.
4 Vezi și Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, ediție de Aram M. Frenkian, Ed. Academiei, București, 1963, p. 441.
5 G. W. F. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, Ed. Academiei, București, 1963, p. 354.
6 James Hannam,  The Mysterious Fate of the Great Library of Alexandria, în: http://www.bede.org.uk/library.htm
7 Idem.
8 https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/09/22/ma-tem-de-omul-unei-singure-carti
9 Martin Heidegger, Ființă și timp, ed. cit., p. 228 și urm.
10 Nicolae Iuga, Din istoria marilor idei etice și pedagogice, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2015, p. 175 și urm.
11 Idem, p. 230.