Voci digitale în pandemie1 este o carte proaspăt apărută la cunoscuta editură Tritonic, specializată în publicarea lucrărilor din domeniul științelor comunicării. Cartea are la bază cercetarea întreprinsă de Corina Ozon în cadrul studiilor de doctorat, girate de cadre didactice universitare din Montpellier și din București. O analiză a mediului online în plină transfigurare în perioada pandemiei este cu atât mai interesantă cu cât, de fapt, lucrarea tratează mediatizarea scriitorilor în lunile celor mai importante măsuri restrictive. Nu este deloc surprinzătoare apetența cercetătoarei pentru acest sector, pentru că ea însăși este o cunoscută scriitoare, autoarea seriei Amanții începută cu Zilele amanților din 2014 și continuată cu încă patru romane, toate publicate la Herg Benet, dar și a altor lucrări de proză, Tentații, Codul lui Zoran, Despre iubire, cu instrucțiuni de folosire, Până mă voi vindeca de tine, Povești scrise în palmă și Cineva în orașul ăsta te iubește. Merită adusă în discuție și vizibilitatea proprie în mediul online, susținută de o consistentă și eficientă strategie de promovare – de menționat faptul că, în condiții mai grele, pentru campania de promovare a seriei Amanții Corina Ozon a fost distinsă cu Silver Award for Excellence la Gala PR Award 2015 –, ceea ce înseamnă că problematica inclusă în formula concisă a subtitlului: Mediatizarea online a scriitorilor prin autoexpunere. Strategii de promovare a cărților este una mai întâi experimentată pe proprie piele, iar abia apoi raportată la lotul investigat. Este interesantă în sine tema privitoare la strategiile de self media ale scriitorului român contemporan, într-o abordare constructivistă, dar analiza Corinei Ozon se distinge prin două aspecte pe care le punctează în prefață profesorul universitar Mihaela-Alexandra Tudor de la Universitatea Paul Valéry din Montpellier: „În acest context, cartea aduce două contribuții originale proeminente: pe de o parte o modelizare a organizării sociale și culturale a scriitorului rezultată din procesele de mediatizare a sinelui prin autoexpunere, autoproducție, reciclare a spațiului intim și a biografiei personale (Baudrillard, 1996) și, pe de altă parte, o teoretizare a mediatizării în domeniul literar care ia în considerare practica individuală a mass-media, precum și transformările modurilor auctoriale de comunicare atât în termeni de praxis, cât și de utilizare dincolo de simpla tehnică” (Tudor & Ozon, 2023) (pp.9-10).
Această poziționare în problemă este cu atât mai importantă cu cât, din perspectiva conducătorului de doctorat de la universitatea franceză, având o oarecare distanță de practicile (și de eventualele strategii) de mediatizare online a scriitorilor români contemporani, dar cunoscându-le foarte bine totodată, ceea ce se și observă din textul însoțitor, problema este pusă mai tranșant. În expunerea concluziilor cercetării, Corina Ozon prezintă cu mai mult tact acel soi de creativitate mediatică a scriitorului în ipostaza de autor de „post-narațiuni” predominante, în încercarea continuă de autovalidare – fapt pe care îl subliniază explicit cercetătoarea pe parcursul lucrării – și de demonstrare a „geniului media digital”, ceea ce se rezumă la talentul și capacitatea „de a fi ei înșiși media” (p.10) și în încercarea de diminuare a distanței autorului față de sine ca persoană umană: „experiența pandemiei a accentuat mediatizarea eului scriitorului prin autoexpunere care infiltrează câmpul literar în așa fel încât imaginea-autor constituită pe rețeaua socială să prevaleze, ștergând astfel orice distincție între autorul creator al operei și autorul ca persoană” (p.10), așa cum afirmă universitarul de la Montpellier. Corina Ozon este mai puțin tranșantă, păstrează o anumită distanță, în parte dictată de neutralitatea epistemică pe care o cere o astfel de lucrare, în parte datorată faptului că a aplicat (cu succes) pe sine însăși, ca autoare, practici de mediatizare online, dar proiectând studiul, iar apoi tratând teoretic problematica, așază în sine tema dezbaterii pe fundamente corecte: „Autorii renumiți în spațiul public s-au întâlnit cu autori populari pe internet într-o „zonă de familiaritate controlată” numită și „zona clarobscurului” (Cardon, 2011, 142) (p.12).
Cercetarea vizează această zonă a clarobscurului în care, într-un câmp literar – pentru a păstra formularea unui autor intens citat de Corina Ozon, Pierre Bourdieu – care poate fi definit pe coordonate estetice, etice și ideologice, o anumită cerință a pieței (și o adaptare pe măsură la transferul dinspre mediul eminamente ale bibliotecii fizice spre cel eminamente al bibliotecii virtuale) dictează variabile. Corina Ozon nu operaționalizează conceptul de autor (nici nu cred că ar fi fost posibil într-un cadru schimbător, într-o continuă tranziție spre o altfel de instanță auctorială tutelară în proiecția de sine ca „geniu mediatic” mai degrabă decât ca „geniu literar”), dar admite că acest concept s-a schimbat profund și afirmă că „Imaginea auctorială se prezintă ca o nouă dimensiune pentru scriitori, care completează auctorialitatea clasică pe criteriul reputației online, dat de numărul de abonați și de vizibilitatea din statistici obținute prin diferite forme de media” (p.21). Această fluiditate auctorială este elementul de referință, pentru că selecția autorilor din lotul experimental a avut la bază criteriile „top vânzări” și „cărțile cele mai citite” conform statisticilor (indicatorilor de piață) de pe site-urile celor mai importante librării online, libris.ro, cărturești.ro și elefant.ro și indicilor de popularitate de pe risco.ro și mediafax.ro, dar mai ales numărul de urmăritori pe Facebook, adică popularitatea în rețele, variind între 739 și 132.000 de followers. În lotul de autori investigați au intrat și scriitori cunoscuți, dar și (sau mai ales) psihoterapeuți sau pasionați de psihoterapie, bloggeri (nu literari, ci culinari și de parenting) cu recorduri de vânzare în condițiile prevalenței unui anumit tipar al cititorului, care definește și un anumit tipar al pieței de carte. Practic, conceptul de „scriitor” fie în redefinire, fie în resemantizare, fie doar într-o ușoară trepidație semiotică datorată parcursului tranzitoriu spre societatea și literatura din spațiul virtual, este un concept ale cărui limite de semnificare au fost forțate (prin efortul autorilor înșiși, ai editurilor și ai librăriilor de a îi poziționa pe piața de carte ca atare), deci nu ale Corinei Ozon, care operează cu instrumentarul pieței în limitele căreia face cercetarea. De aici rezultă și poziționarea autoarei în raport cu literatura de specialitate din științele comunicării și din domeniile conexe și, tot de aici, arhitectura celor trei capitole teoretice care constituie structura de rezistență a lucrării: Mediatizarea ca proces al globalizării, Autoexpunerea ca mecanism de mediatizare și Mediatizarea de sine și construirea realității. Corina Ozon proiectează metodologic în raport cu această definire precisă a mediului și contextului cercetării, dar, mai ales, în condițiile înțelegerii precise a new media, incluzând media în care utilizatorii participă la crearea de conținut și cele în care interacționează. Nu omite nici resemnificarea și mitizarea acestor instrumente și spații virtuale – subliniind rolul profetic al rețelelor (al Facebook în special), care devine „obiect de cult” în sine, conform studiilor lui Tudor și Bratosin) –, în care scriitorul este surprins în plin proces de acomodare în producerea, expunerea și mediatizarea de sine, deopotrivă mediatizare a propriei opere: „Scriitorii contemporani aparțin categoriei de intelectuali care utilizează activ rețelele sociale și alte platforme pentru a-și promova cărțile prin autoexpunere. Acționează în mod activ, fiind agenți ai propriilor acțiuni, construindu-și imaginea printr-o practică a metamorfozelor identitare. Mai concret, scriitorii creează contexte relaționale pentru a-și promova produsele, folosindu-și propria imagine, în sens de notorietate, printr-o emergență identitară. Termenul de „intelectual public” în contextul noilor media, dezvoltat de Camelia Cușnir (2016), subliniază posibilitatea oferită de internet intelectualilor de a-și exprima propriile opinii și șansa pentru fiecare de a deveni un intelectual public, în ciuda riscului de devalorizare a intelectualului tradițional. Astfel, opiniile divergente despre internet, considerându-l atât ca un factor de deteriorare a culturii, cât și ca o oportunitate de renaștere a intelectualilor publici prin utilizarea noilor forme de expresie mediatică, sunt supuse dezbaterii. Pe Facebook, scriitorii adoptă strategii sociale în vederea promovării operelor lor literare în acțiunea performanței de sine, însă utilizând construcții identitare la nivelul discursului din postări, polivalența limbajului și competența de povestitor constituind avantaje personale” (pp.39-40).
Redefinirea scriitorului ca intelectual public adaptat la rețele este, de fapt, cheia întregului demers. Lucrarea științifică a Corinei Ozon trebuie citită în linia demersurilor sale științifice intenționate, dar și în cea a explorării lestului informațional care nu se aliniază parcursului analitic intenționat, dar care furnizează informații relevante despre o bătălie pentru un anumit mediu de expunere. Internetul poate fi privit din acest punct de vedere ca Far West pentru autorii în căutarea notorietății, care explică hate speech-ul din rețele, grupările ideologice organizate, detractorii principiului supremației esteticului și alte asemenea. Rămânând în zona marginalului neexploatat din lucrare, merită adâncită problematica reactualizată a conceptului de extimitate al lui Jacques Lacan. De altfel, Corina Ozon trimite explicit la o serie de sintagme care definesc atmosfera de saloon literar virtual, printre care și aceea de braconieri textuali, datorată lui Jenkins, care reprezintă „un grup social care luptă să-și definească propria cultură și să-și construiască propria comunitate” (p.49). Sunt descrise, prin urmare, nu numai formele de organizare, ci și strategiile de acțiune într-un cadru în care încă nu s-a așezat spre a produce efecte setul de normative care, în timp, se vor rigidiza. Noua țintă este imaginea publică, iar „forțele câmpului literar” (Bourdieu) par să devină convergente în raport cu această țintă (să se alinieze, ca orientare și sens, cu tendința spre mediatizare online): „Conceptul de imagine publică este prezentat ca un hibrid între teoriile sociologice ale lui Goffman (1956), prezentarea de sine (Amossy, 2010), analiza discursului și retorica (Turbide, 2015). «Această dilatare a eu-lui, expunerea de sine, este omniprezentă atât în viața personală, cât și în cea publică.» (Rovența-Frumușani, 2015-34). Site-ul personal face parte din categoria imaginii publice, identitatea exprimată fiind determinată «de un context cultural în interacțiune cu subsistemele economice și politice» (Allard, 2003, 198). Scriitorul contemporan, subiectul studiului nostru, trebuie să-și pună în practică abilitățile creative și în mediul online pentru a-și difuza poveștile. Acest lucru confirmă tendințele anticipate de McLuhan (1964) cu privire la efectele media asupra sistemului cognitiv și adaptarea acestuia. «Mediul este mesajul» a devenit o realitate la care sunt supuse șu produsele culturale. «Fiecare mesaj reprezintă un mediu»” (Tudor, Bratosin, 2021, 20) explică diversitatea tehnologică și convergența mesajelor care pot fi construite (p.65).
Această convergență acțională (drumul spre Far West-ul virtual, iluzoriu), determinată de rațiuni economice și politice, întărind convingeri și ideologii fundamentate economic și politic și închizând în bucle de coloratură ideologică, poate fi privit în paralel cu fenomenul de „fabricare a vedetelor” (Heindrich), consonant cu fragmentarea/ individualizarea mărcii proprii și cu punerea accentului preponderent pe marketing, nu pe produs. În contextul confuziei termenilor scriitor/ autor, cu mențiunea că insigna de „autor” a Facebook este oferită pentru creatorii de conținut automat asumați ca scriitori, al canalizării liniilor de forță ale câmpului literar după cele ale câmpului de putere simbolică din proiecția lui Bourdieu, atâta vreme cât relația dintre scriitori și urmăritori este marcată de câmpul de putere amintit „dat de un set de valori simbolice acceptate într-un anumit cerc de influență” (p.88), cercetarea Corinei Ozon vine să lămurească o serie de aspecte importante privitoare la identificarea mecanismelor și tehnicilor de autoexpunere și la depistarea tipurilor de narațiuni, în condițiile favorizante pentru migrarea în rețele: o scădere dramatică a vânzării de carte în pandemie (cu 85%), o închidere a librăriilor (până la 40%) și o scădere a cifrei de afaceri a editurilor (cu până la 60%). Cei zece autori monitorizați în expunerea mediatică pe Facebook în cele zece luni de analiză, contribuind la configurarea unui corpus de 507 texte, furnizează date relevante privitoare la expunerea online, la utilizarea de știri din media tradiționale pentru propriile postări (constatăm o remarcabilă intuiție a autorilor de pe Facebook în ceea ce privește curenții opiniei publice și identificarea mecanismelor care guvernează agenda setting în new media) și la promovarea propriilor lucrări. Concluziile studiului arată că mediatizarea scriitorilor s-a produs în acord cu acest flux al știrilor din media mainstream, axându-se pe propria promovare și pe promovarea propriilor cărți, păstrându-și obiceiurile digitale și optimizându-le în noul context. Un rezultat important al cercetării îl constituie tocmai faptul că tehnica cea mai importantă o constituie confesiunea – în deșertul virtual ego-grafia deja practicată și încurajată în anumite spații editoriale și de expunere a găsit mediul ideal pentru raportarea la temele majore ale unei scriituri modelate de ideologiile generaționiste și de cerințele rețelelor, motiv pentru care tiparul scriitural din rețea a migrat ulterior, în parametrii proiectivi și stilistici ai funcționalității, incluzând accentul pus pe biografia, fie și nesemnificativă, a autorului, pe marginalitate, deriziune, ironie, în lucrările editate în anii post-pandemici –, dar această confesiune nu este cea pe care o prezintă în interpretarea datelor cantititave cu oarecare inocență cercetătoarea: „Confesiunea este tehnica cea mai utilizată în autoexpunerea în procesul de mediatizare a sinelui. Am considerat promovarea culturală realizată prin confesiunea literară ca o tehnică de expunere a sinelui în mediatizarea culturală, deoarece cărțile ocupă un loc important în postările scriitorilor de pe Facebook, așa cum arată analiza cantitativă” (pp.223-224).
Confesiunea pe Facebook în expresia vocilor digitale ale autorilor se încadrează în tiparul unei autosuficiențe a ego-grafiei, constituind, subliniază Corina Ozon, o formă de împletire a poveștilor confesionale cu textele literare (p.224) și, fiind animată de același scop, contribuind la validarea (re-validarea sau continua validare în închiderea în buclă) în rețele și prin rețele și în piața de carte în integritatea ei: „Pe Facebook, confesiunea este realizată pentru a obține validarea, recunoașterea de sine” (p.224). Aparent vizând doar un anumit tipar de comportament al scriitorilor privind autoexpunerea în spațiul virtual în perioada pandemiei, lucrarea Corinei Ozon deschide căi multiple de analiză a unui fenomen mult mai amplu, de configurare a unei memorii colective într-un spațiu nou, după criterii distincte, contribuind la articularea a ceea ce Cristina Hermeziu definește a fi „cronica zilnică a intimității colective”. De aici rezultă și marea calitate a lucrării Corinei Ozon: ea nu analizează pădurea simbolică (hățișul literar contemporan) privind din interior, ci se situează în afară, utilizând un instrumentar analitic provenit din științele comunicării și din alte științe conexe (sociologie, antropologie) – acest aspect este subliniat în postfață de universitarul Daniela Rovența-Frumușani – arătând lumii hainele cele noi ale scriitorului.

 

 

Note
1 Corina Ozon. (2024). Voci digitale în pandemie. Mediatizarea online a scriitorilor prin autoexpunere. Strategii de promovare a cărților. Prefață de Mihaela-Alexandra Tudor. Postfață de Daniela Rovența-Frumușani. București: Tritonic. Colecția Comunicare-Media. 306p.