Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Hegel despre drept (I)

Puține scrieri ale culturii universale au lăsat atâtea urme în viața oamenilor precum cartea Principiile filosofiei dreptului (1821), a lui Hegel. Puține au fost exploatate mai copios, din direcții contradictorii și nu o dată deformându-i susținerile. O vastă literatură de reacții (de pildă, Karl Marx, Zur Kritik der hegelschen Rechtsphilosophie, 1843-44; Benedetto Croce, Riduzione della filosofia der diritto alla filosofia dell’economia, 1907; Carl Schmitt, Der Wert des Staates und die Bedeutung des Einzelnen, 1914; Karl Rosenzweig, Hegel und der Staat, 1920; Herbert Marcuse, Vernunft und Revolution, 1941; Shlomo Avineri, Hegels Theory of Modern State, 1972; Jean-Francois Kervegan, Hegel, Carl Schmitt. Le politique entre speculation et positivite, 1992) o însoțește în contemporaneitate.
Pe de altă parte, este impetuoasă expansiunea cercetărilor de drept din perspective disciplinare noi, cum sunt teoria acțiunii, teoria comunicării, teoria argumentării, sociologia globalizării (vezi, de exemplu edificatoarea antologie a lui Winfried Brugger, Ulrich Neumann, Stephan Kirste, Rechtsphilosophie im 21.Jahrhundert, 2008). Dar nici o cercetare, cu excepția unei monumentale lucrări a lui Jürgen Habermas (Faktizität und Geltung, 1991), nu s-a mai ridicat la cuprinderea deplină a domeniului dreptului, împreună cu cultura contemporană, și la punerea lui în discuție din perspectivele cele mai largi și mai profunde, precum a izbutit Hegel.
Se împlinesc curând două secole de la publicarea cărții, după cum suntem deja la două secole de la elaborarea ei, începută în jurul anului 1817. Este deja cazul unei relecturi, datorată nu numai aniversării, ci și importanței fecundei scrieri.
Nu voi relua literatura din jurul ei – cu toate că s-au strâns optici care aruncă lumini noi asupra multora dintre laturile concepției hegeliene asupra dreptului. A devenit, însă necesar, tocmai în condițiile numeroaselor și variatelor raportări la Principiile filosofiei dreptului, ale lui Hegel, înțeles mai puțin sau mai mult exact, să luăm în seamă din nou ceea ce a spus efectiv filosoful.
De aceea caut aici să observ și reconstitui miezul acestei scrieri epocale, dincoace de polemicile tenace din jurul ei. Sunt de părere că înainte de opinii despre asemenea carte, este important și fructuos să ne edificăm asupra a ceea ce spune. De altfel, opinia mea, ca cel care reconstituie, se poate observa în analiza însăși.
Hegel ne-a lăsat o filosofie cuprinzătoare a lumii humano – culturalo- istorice, în care „spiritul” este realitatea determinantă. Acesta este ancorat în „voința liberă” a individului uman. Conform Enciclopediei științelor filosofice. Filosofia spiritului (1817) „voința liberă” este integrată în societate, împreună cu voința liberă a altor indivizi, care nutresc împreună scopul asigurării libertății și caută să-l atingă în cel mai înalt grad.
Aici, în societate, „voința singulară” a individului este unită cu „voința rațională” a tuturor membrilor comunității, iar forma unirii este asigurată de „lege”. Dreptul este suprema încoronare a acestei uniri.
„Etosul”, „moravurile” sânt și ele înfățișări ale „legii”, dar câmpul propriu-zis ale acesteia este „dreptul”, ce reprezintă „ființarea faptică a tuturor determinărilor libertății”. „Voința liberă” ia diferite forme, dar abia când se încadrează în „etos, familie, societate civilă și stat”, așadar atunci când este „realitate conformă conceptului ei în subiect și totalitate a necesității” devine ceea ce Hegel numește „voința substanțială” – adică voința în stare să se realizeze pe sine în cadrul posibilității de realizare a voinței tuturor.
Cu „voința substanțială” pășim în realitatea dreptului dezvoltat. După ce s-a lăsat în urmă „dreptul formal, abstract”, cum ar fi simpla proclamare a libertății sau proprietății, și „dreptul voinței subiective sau moralitatea”, precum acțiunea particulară a cuiva în favoarea altuia!
Hegel susține că dreptul este de fiecare dată rezultatul unei dezvoltări istorice. Aceasta începe cu „posesia”, înaintează cu „contractul”, care antrenează distincția între „dreptate” și „nedreptate”, merge mai departe cu delimitarea diferitelor „temeiuri de drept”, în legătură cu care se pot distinge „nedreptatea nevinovată”, „înșelăciunea”, „infracțiunea”, ultimele atrăgând „pedeapsa”, stabilită de „judecător”, care dispune aplicarea de „constrângeri”.
Se vorbește, desigur, de „dreptul natural”, într-o accepțiune precisă. Dar dreptul, vorbind la propriu, este ceva distant de natură – căci „se întemeiază numai pe personalitatea liberă, care este mai degrabă contrarul determinării de către natură…. Societatea, dimpotrivă, este ea mai degrabă singura stare în care dreptul își are realitatea sa; ce trebuie limitat și sacrificat este tocmai arbitrariul și violența stării de natură” ( în traducerea lui Constantin Floru, din ediția Editurii Academiei, 1966, p.325). Hegel avea să construiască multe teorii ale filosofiei sale pe diferența, percepută în timpul său, dintre societate și natură, inclusiv dreptul.
Această abordare istorică a dreptului, în perspectiva unui acord al „voințelor libere” în cadrul unui „stat”, în care fiecare are posibilități de realizare de sine în acord cu realizarea de sine a tuturor, Hegel a extins-o spre a identifica o logică a dezvoltării dreptului. Faimoasele sale Principii ale filosofiei dreptului sau Elemente de drept natural și de știință a statului (1821) au devenit o scriere de referință pentru conceperile ulterioare ale dreptului tocmai sub aspectul logicii dezvoltării.
Punctul de plecare al lui Hegel este respingerea oricărui subiectivism în materie de concepere a dreptului. El afirmă, desigur, că „legile dreptului sunt legi provenind de la oameni” (p.9), spre deosebire de legile naturii, dar ia distanță de privirea lor ca rod al „bunului plac” și propune considerarea a ceea ce este „rațional” în drept. Argumentul său este că sub ochii contemporanilor săi a avut loc deja o dislocare a încrederii în legile existente, încât este nevoie de o abordare a dreptului ferită de opinii doar subiective, una care se încredințează „științei”.
Altfel spus, nici domeniul „spiritului” nu este dominat de întâmplare, cum nu este domeniul „naturii”. Filosofia poate da seama de această situație, dar nu oricare filosofie – de pildă nu una care consideră că adevărul nu poate fi cunoscut și lasă terenul la dispoziția opiniilor întâmplătoare – ci o filosofie care-și asumă caracterul rațional al realității, inclusiv al realității dreptului.
Hegel salută faptul că o asemenea filosofie are din nou perspective întrucât s-a schimbat „situarea filosofiei” față de realitate: „fiindcă filosofia este asumată ca pătrundere a ce e rațional, este tocmai de aceea sesizare a ce e prezent și real”(p.16). El enunță convingerea ce stă la baza unei asemenea filosofii – „ce este rațional, este real și ce este real, este rațional” (p.17) și explicitează ambele laturi ale enunțului: ceea ce este real este asumat ca fiind nu în van, ceva gratuit, ci în virtutea rațiunii, iar ceea ce este rațional nu rămâne o opinie subiectivă, ci devine real.
Acest enunț se aplică în abordarea hegeliană. Dar aplicarea pe care o face imediat Hegel, trebuie să recunoaștem, nu mai ține în mână ambele laturi ale enunțului, ci o sacrifică uneori pe a doua. Statul, bunăoară, este prezentat ca ceva rațional în sine, dar filosofia nu mai are a stabili, pe baza rațiunii, cum trebuie să fie statul. Ea se poate limita liniștită la a arăta „felul în care el, universul etic, trebuie să fie cunoscut”(p.18). Altfel spus, statul, fiind ceva rațional, nu mai pune, totuși, întrucât este rațional, realitatea statului în mișcare.
Un efect al acestei conceperi, subliniat de Hegel, este „împăcarea cu realitatea”. „A recunoaște rațiunea ca fiind trandafirul în crucea prezentului și astfel a ne bucura de prezent, privirea aceasta rațională este împăcarea cu realitatea, pe care filosofia o procură acelora care au simțit necesitatea interioară de a concepe și, în ceea ce este substanțial, de a păstra deopotrivă libertatea subiectivă, după cum cu libertatea subiectivă, de a nu se afla în ceva particular și contingent, ci în ceea ce este în și pentru sine” (p.19). De „împăcare” cu realitatea statului existent Hegel vorbește astfel pe față.
Alt efect al acestei conceperi este conștiința caracterului istoric implacabil al dreptului, al statului și a tot ce este în societate. „A concepe ceea ce este, este sarcina filosofiei; căci ceea ce este, este rațiunea. În ce privește individul, fiecare este desigur fiu al timpului său; așa este și filosofia, timpul său prins în gânduri. Este tot atât de nebunesc a-și închipui că o filosofie trece dincolo de lumea contemporană ei ca și cum ai crede că un individ depășește timpul său, că el sare dincolo de Rhodos” (p.18-19). Hegel insistă pe ideea că o filosofie care ar depăși aceste limite și s-ar angaja să arate cum ar trebui să fie lumea, ar duce la arbitrar („poate imagina orice”).
El adaugă, pe aceeași direcție, că „filosofia vine totdeauna după ce lumea s-a organizat. Ca gând al lumii, ea apare în timp abia după ce realitatea a terminat procesul ei de formare și este gata desăvârșită…. Bufnița Minervei nu-și începe zborul decât în căderea serii” (p.20). După ce o legase temerar de „rațiune”, Hegel trimite filosofia la a lua doar act de evoluția lucrurilor.
În siajul acestor opțiuni, Hegel se va concentra asupra cunoașterii dreptului așa cum este – chestiunea dreptului așa cum ar trebui să fie rămânând, cum se vede, principial, în afara considerațiilor sale. El ne dă însă o concepere a dreptului care nu numai că a făcut epocă, dar nici astăzi nu poate fi epuizată de muzeu. Și acum ea are enorm de mult de spus celui care ia dreptul în serios, adică nu doar ca tehnologie a unei politici, cum stau lucrurile mai nou, în măsuri, firește variate, în societățile timpului nostru, ci ca domeniu de care este legată indisolubil umanitatea oamenilor.
În pofida unui scris conceptual ce poate provoca stiliștii, tipic însă, în primă instanță ermetic, această concepere se lasă adusă în termenii actualității. O rezum într-un șir puncte, stăruind asupra articulațiilor caracteristice.
Hegel este de părere că „știința dreptului este parte a filosofiei” (p.22), din motive precise. Pe de o parte, conceptul dreptului este luat de către drept ca dat, pe de altă parte, devenirea acestui concept cade în afara dreptului. Dreptul stă, sub ambele aspecte, pe premise filosofice, iar „știința dreptului” trage, firește, consecințe. Cine nu stăpânește premisele poate să se ocupe de drept, dar îi lipsește mereu ceva esențial – înțelegerea până la capăt a dreptului. Acela poate fi meseriaș respectabil, dar nu jurist, adică persoană cu cultură și conștiință juridică.
Dreptul îl întâlnim direct, fiecare, știm prea bine, ca „drept pozitiv” (p.24). Hegel ne spune, însă, că „dreptul pozitiv” este de înțeles nu doar formal – ca drept al unui stat, ce are valabilitate într-un stat, ci și sub aspectul conținutului – adică ține de stadiul de evoluție al unei națiuni, aplică soluții ținând seama de natura particulară a situațiilor și reunește anumite determinări pentru decizie.
Mai mult, dreptul este, știm prea bine, pozitiv, dar dreptul pozitiv nu permite niciodată înțelegerea până la capăt a dreptului. Aceasta din urmă mai cuprinde totdeauna ceva ce rămâne tot în teritoriul dreptului.
Mai trebuie adăugat că dreptul este parte a unui întreg care este societatea și nu se poate înțelege în afara întregului. Hegel adoptă explicit „privirea istorică adevărată, adevăratul punct de plecare filosofic” al lui Montesquieu – „de a nu considera legiferarea în genere și determinațiile ei particulare în mod izolat și abstract, ci dimpotrivă ca moment dependent al unei totalități unice, în corelație cu toate celelalte determinații care formează caracterul unei națiuni și al unui timp; în această corelație ele primesc importanța lor adevărată și, prin urmare, justificarea lor” (p.25). Nu numai că la Hegel ceva se poate înțelege doar în cadrul întregului din care face parte și-i conferă sensul, dar filosoful pare că și-a elaborat faimosul principiu al priorității epistemice a întregului având în vedere tocmai caracteristicile evoluției dreptului. Nu numai pe acestea, dar și pe ele, căci pregătirea sa în drept era una timpurie în biografia sa și solidă.
Dreptul începe cu „voința liberă” a indivizilor. Pentru Hegel, „libertatea constituie substanța și determinația lui; și sistemul dreptului este domeniul libertății înfăptuite, lumea spiritului produsă din el însuși, ca o a doua natură” (p.30). Altfel spus, ”Eu”-l este în lume la el acasă în domeniul dreptului. Nu avem încă elaborată, sugerează filosoful, o psihologie, care să ne descrie convingător urcarea de la „sentiment”, trecând prin „reprezentare”, la „gândire” și apoi la „voință”, dar acest drum este cert. Așa se petrec, în orice caz, lucrurile de îndată ce considerăm domeniul dreptului.
Exercitarea voinței se face de către om, potrivit lui Hegel, în primă instanță, ca „posibilitate absolută de a mă putea abstrage de la orice determinație” (p.33), de „a mă elibera de orice”. Este o „libertate a vidului”, o „libertate negativă” (p.34). Aceasta este oricând posibilă – dovadă că până și în revoluții uneori se recurge la distrugerea a orice – dar nu este niciodată ultimul cuvânt. Hegel pleacă de la asumpția că „ideea împlinită a voinței ar fi starea în care conceptul s-ar fi realizat deplin și în care existența în fapt a acestuia nu ar fi decât dezvoltarea lui însuși” (p.63). Voința, prin însăși conceptul ei, se pune în mișcare pe direcția obținerii împlinirii și obligă la noi forme ale dreptului.
Hegel concepe Eu-l ca rezultat al depășirii „libertății negative”, ca o voință liberă care a adoptat anumită determinație. Cu aceasta Eu-l intră de fapt în realitatea lumii. Voința devine aici „persoana”, care este în centrul atenției în drept. „Imperativul dreptului este deci: fii persoană și respectă pe ceilalți ca persoane” (p.65-66).
De îndată Hegel concepe adoptarea unei determinații de către voință ca „negativitate” pe direcția atingerii „universalului concret” (p.35). Adoptarea aparține libertății, dar „nu constituie întreaga libertate”. Hegel va critica continuu ceea ce el numește” dreptul abstract și formal” – adică un sistem de drept care prevede spațiu de mișcare al „voinței libere”, dar nu condiții pentru realizarea acesteia în relație cu mediul ei. Și persoana poate fi, din punctul său de vedere, „abstractă” (p.65) câtă vreme se raportează doar la sine.
Voința este concepută la Hegel ca unitate dintre Eul care s-a angajat cu o determinație pe harta realității și asumarea a ceva universal, cu ivirea a ceva nou. Anume, Eu-l „este la sine însuși în timp ce se determină în altul, rămâne totuși la sine și nu încetează să mențină solid universalul” (p.37). „Prietenia”, „iubirea” sunt indicii elocvente ale acestui moment. Devine acum clar că „libertatea înseamnă a vrea ceva determinat, însă, în această determinație, a fi la sine și a se întoarce din nou în universalitate” (p.38). Libertatea nu se lasă redusă nici la primul moment, nici la cel de al doilea. Problema pe care o are de rezolvat este unirea momentelor – determinarea și universalitatea.
Hegel consideră „subiectivul”, adică ceea ce se trăiește și este manifest în aceea că Eu-l își poate da multiple determinări și poate alege între ele, mai întâi ca un ansamblu de posibilități în raport cu ceea ce devine, prin corelație cu „obiectivul”, realitatea obiectivă. Filosoful vorbește pe larg, și în Principiile filosofiei dreptului, de „opoziția formală a subiectivului și obiectivului” (p.38), care rămân într-un raport de „exterioritate”, câtă vreme nici unul nici celălalt nu se regăsește în corelatul său. Opoziția aceasta el o va aborda din perspectiva trecerii la „spirit”, care este treapta cea mai înaltă a corelației, în care opoziția s-a stins în unitate. În „spirit” voința încetează să se ia doar pe sine ca obiect, iar realitatea încetează să se opună voinței.
Este caracteristică lui Hegel conceperea libertății persoanei ca ceva ce presupune „gândirea”. În Principiile filosofiei dreptului el apără teza că „voința nu este voință adevărată, liberă, decât ca fiind inteligență care gândește. Sclavul nu … se gândește pe sine. Această conștiință de sine, care prin gândire se sesizează ca esență, și care tocmai prin aceasta se separă de contingent și de neadevărat, formează principiul dreptului, al moralității, și al oricărei etici” (p.49). Libertatea ta presupune astfel conștiința că ești liber.
Teorema lui Hegel spune că „omul este prin existența lui nemijlocită, în el însuși, ceva natural, exterior conceptului său; abia prin desăvârșirea propriului său corp și spirit, esențial prin aceea că conștiința sa de sine se sesizează ca fiind liberă, el se ia în posesie pe sine și devine proprietatea lui însuși, și în opoziție cu alții” (p.83). Hegel merge până acolo în condiționarea libertății de conștiința libertății încât spune că „animalele nu au nici un drept asupra vieții lor, fiindcă ele nu o vreau” (p.75), ceea ce este, fără echivoc, eronat.
Caracteristică este, de asemenea, lui Hegel conceperea a ceea ce este subiectiv și a ceea ce este obiectiv dincolo de opoziția lor rigidă, într-un orizont propriu filosofiei sale – cel al implicării lor reciproce. „Aceasta, opoziția rigidă, nu este însă cazul, căci se trece mai degrabă din unul în altul, căci ele nu sunt determinații abstracte, ca pozitiv și negativ, ci au deja o semnificație mai concretă” (p.53). Subiectivul care nu trece în obiectiv este „bunul plac” și nu duce dincolo de acțiuni rele, iar obiectivul care nu aderă la realitatea subiectivului este fals. Și ceea ce este obiectiv trebuie să apeleze cu timpul la o relație anume cu subiectivul, căci „voința obiectivă este și aceea în care există adevăr” (p.53).
Conform lui Hegel, la nivelul „spiritului” se realizează acea unitate între subiectiv și obiectiv în care fiecare îl implică, îl presupune pe celălalt. La acel nivel avem de a face cu conceptul care se pune în mișcare pentru a dezvălui totalitatea de determinații pe care o conține. Aici, la acest nivel, avem de a face cu dreptul.
Kant, în Doctrina dreptului, nu a greșit când a definit dreptul ca „limitare a libertății mele sau a liberului meu arbitru, așa încât el să se poată acorda cu liberul arbitru al fiecăruia după o lege generală”, dar ar trebui evitată „limitarea”, spune Hegel. În plus, adaugă filosoful, în concepția kantiană nu se ia distanță suficientă de reducerea tacită a individului la „voința individului singular în propriu său liber arbitru” (p.55).”Spiritul” presupune un alt individ decât cel care s-a încredințat liberului arbitru.
Dreptul este pentru Hegel „libertatea conștientă” și, în acest înțeles, ceva „absolut”, ceva „sfânt” (p.55). Motivul este simplu: în drept momentele voinței libere și universalității, ale subiectivității și obiectivității sunt preluate deopotrivă. Există un formalism al dreptului, dar acesta se cuvine privit mereu din punctul de vedere al unei „universalități concrete”, care este „spiritul”.
Hegel face în Principiile filosofiei dreptului perseverente aplicații ale opticii și analizelor sale din Știința logicii și Fenomenologia spiritului. Nu este cazul să le reluăm aici, ele fiind în general cunoscute de cei care au stăruit asupra logicii și fenomenologiei pe care le-a elaborat. Un aspect este de menționat, totuși, căci el se referă la expunerea istorică a dreptului, pe care el o concepe și, desigur, apără. Acest aspect privește celebra sa „dialectică”.
Și în expunerea dreptului procedeul lui Hegel se particularizează prin aceea că începe cu „conceptul”. De obicei filosoful subliniază că ceea ce numește „conceptul” este rezultatul unei dezvoltări, inclusiv a dezvoltării cunoașterii, dar și punctul de plecare al abordării oricărui obiect. Dreptul este pus în mișcare de dezvoltarea „ideii libertății”, încât „fiecare treaptă a dezvoltării ideii libertății are dreptul ei propriu, fiindcă ea este existența în fapt a libertății într-un din determinațiile ei proprii” (p.55).

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg