Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Heidegger (Schwarze Hefte 9) și lumea ce avea să vină

Heidegger  (Schwarze Hefte 9) și lumea ce avea să vină

Odată cu volumul 102, se încheie tipărirea scrierilor lui Martin Heidegger din celebra ediție Gesamtausgabe, realizată de Editura Vittorio Klostermann (Frankfurt am Main, 1975-2021). Sunt predate editurii și volumele 72, 84.2, 91, 92, 93, încât o bibliotecă ce vrea să aibă complet scrierile filosofului va trebui să le adauge. Nu poți vorbi de Heidegger, ca, de altfel, de niciun alt filosof fără a-i parcurge scrierile!
Ediția nu este însoțită de vreun aparat critico-istoric, acesta fiind refuzat de la început de autor. S-a procedat conform dorinței lui Heidegger de a nu exista introduceri și comentarii lipite de scrierile sale, în afara unei note explicative a editorului!
Gânditorul a și stabilit ca șirul volumelor să se încheie cu Caietele Negre (Schwarze Hefte), desigur, după ce se vor fi tipărit și alte scrieri inedite. Bunăoară, în 1989, s-a publicat pentru prima oară, cartea Contribuții la filosofie (Beiträge zur Philosophie, 1939), socotită, pe bună dreptate, cum am mai arătat (A. Marga, Heidegger, Creator, Brașov, 2021), ca a doua scriere majoră a filosofului, după Ființă și timp (Sein und Zeit, 1927). S-au publicat de asemenea și scrierile seminariilor anilor treizeci și manuscrise.
Într-adevăr, volumul al nouălea al Caietelor Negre încheie și ediția Gesamtausgabe, cu volumul 102. Ele sunt identice. Până la dispariția sa, în 1976, Martin Heidegger a vegheat personal la ediția pentru posteritate a operei sale. Ulterior, legatarii – unul dintre fii și, apoi, un nepot – au supravegheat ediția. După volumul 102 din Gesamtausgabe, este limpede că ne aflăm în fața uneia dintre cele mai ample opere de autor individual din cultura umanității.
Când eram student, D. D. Roșca încheiase traducerea în românește a Științei logicii a lui Hegel și ne spunea, între altele, că este scrierea cea mai voluminoasă a filosofiei mondiale. Dar când am început să predau filosofia contemporană, deschizând catedra respectivă la Universitatea „Babeș-Bolyai”, mi-am dat seama că Învățătura științei (Wissenschaftslehre), a lui Bernard Bolzano, o întrece. Azi, este clar că cele nouă volume din Caietele negre (tipărite între 2014-2021) fac din această scriere (cu în jur de 3500 de pagini tipărite) scrierea cea mai voluminoasă a filosofiei dintotdeauna. Heidegger a lucrat la ea din 1931 (primul caiet încă nici nu a fost găsit!), până în anii șaptezeci, la vârsta de peste optzeci de ani.
În 1975, când l-am văzut pe Heidegger în curtea casei sale din Freiburg im Breisgau, concentrat pe o carte, în bătaia blândului soare de toamnă al Pădurii Negre, eram avid să simt locul și să văd omul care crease filosofia „ființării specific umamne (Dasein)”. Nu-mi închipuiam că celebrul gânditor tocmai încheiase predarea către arhivele din Marbach a manuscrisului Caietelor negre. O știa doar asistentul privat.
Abia la izbucnirea „cutremurului” ocazionat de comentarea manuscrisului am început să parcurg Caietele negre (devenite publice începând cu 2014). Mi-am reunit analizele în volumele Un cutremur în filosofie: „Caietele negre” ale lui Heidegger (Revers, Craiova, 2019), Filosofi și teologi actuali (Meteor Press, București, 2019) și Heidegger (Creator, Brașov, 2021), venind cu comentariul până la volumul 101 din Gesamtausgabe, care este de fapt volumul 8 al Caietelor negre.
Acum, după ce am parcurs volumul final al ambelor șiruri de volume (102, respectiv 9), mi-este clar că nu se schimbă ceea ce am scris urmărind susținerile lui Heidegger și în dialog cu interpretările majore. Nu se schimbă nimic din volumul recent Heidegger (2021). Analiza mea rămâne valabilă. Heidegger a fost, la un moment dat, irevocabil, unul dintre avocații național-socialismului lui Hitler. Triunghiul personalităților socotite extraordinare, dar „demonice” ale Europei acelui timp, îl include, alături de Ernst Jünger și Carl Schmitt. Formatul lor aparte a ajuns să servească la un moment dat o politică a distrugerii. Filosofia lui Heidegger nu se reduce, însă, la această postură funestă. Ea atinsese anvergura mondială înainte de 1933 și nu s-a redus nici un moment la avocatura partizană.
În opinia mea, ajungând la propria filosofie – chestionabilă, ca orice creație umană – Heidegger a dat una dintre operele de referință ale epocii. A lăsat însă și un dosar confuz. De pildă, a vrut o Germanie la vârful culturii mondiale, dar nu a agreat democratizarea. A spus mereu că nu are ceva cu evreii ca persoane, dar a creditat Mein Kampf-ul lui Hitler. A cedat folclorului antisemit, dar amantele sale cunoscute erau evreice. Și la șaptezeci de ani îi trimitea Hannei Arendt poezii, după ce o asigurase, deja la începutul anilor treizeci, că iubirea lor nu are a face cu originea etnică. Personalități evreiești care aveau să devină de prim-plan în lume au studiat la Heidegger, dar, ca rector, chema studenții să-l voteze pe Führer. Nu a contestat Holocaustul (Shoah), dar nu și l-a asumat, deși istoriografia germană adusese probe definitive ale acestei tragedii fără seamăn.
Dincolo de evidentele sale erori, în parte și recunoscute, nimeni din generația sa nu-l concurează însă ca rezonanță a ideilor. Ulterior, abia John Dewey și Habermas i-au atins anvergura.
Doar că Heidegger, mereu interogativ, își detaliază și mai mult opțiunile în acest ultim volum al operei sale. Rămâne de la început impresionant profesionalismul și în volumul final al Caietelor negre. Acestea sunt însemnări, elaborate extrem de îngrijit și sistematic, ce secondează scrierile notorii cu numeroase precizări. Ceea ce Heidegger a pus pe frontispiciul Caietelor negre – formula lui Leibniz: „Cine mă cunoaște numai din publicațiile mele nu mă cunoaște” – se confirmă din plin. Nu se va mai putea vorbi la obiect de filosofia lui Heidegger fără a stăpâni Caietele negre! Rămâne impresionantă, de asemenea, preocuparea lui de a se prezenta în fața posterității cu opinii univoce.
Cu volumul al nouălea, Caietele negre vin cel mai mult spre anii șaptezeci și, prin firea lucrurilor, spre epoca în care trăim. Titlul volumului este Vorläufiges I-IV (Schwarze Hefte 1963-1970), unele fragmente par, însă, din 1973. Volumul conține privirea pe care de un gânditor o aruncă asupra operei sale care a răscolit conștiințele și mai ales asupra unei epoci de care ne resimțim.
Privirea pe care gânditorii care au marcat istoria fiind de obicei una de profunzime, ceea ce susțin ei despre lumea ce vine este de luat în seamă. În definitiv, găsim anticipări ale evenimentelor istoriei la cele mai multe personalități ale lumii moderne: începând cu Hegel, trecând prin Comte, Bolzano, Marx, Nietzsche, Husserl, Max Weber, Spengler, Dewey. Chiar dacă concepțiile lor, ca întreg, s-au așezat în rafturile istoriei, ele incită. Filosofie și științe sociale de pondere fără anticipări nici nu există! Heidegger are avantajul că este ulterior celor menționați, așadar mult mai aproape de noi. De altfel, filosofic, el a captat crize ale timpului în care a trăit – dintre care, unele, nici astăzi nu au trecut în muzeu.
Precum în cazul gânditorilor de pondere, niciun volum al lui Heidegger nu se lasă rezumat, iar volumul al nouălea din Caietele negre nu face excepție. Mai ales că filosoful abordează o paletă largă de întrebări privind lumea și scoate mereu implicații neașteptate ale limbii germane. Filosofia lui se impune ca una dintre cele câteva filosofii care dau forma mentis contemporaneității și pretinde atenție deplină. Nu ajungi azi la vreun adevăr ignorând ce au gândit alții și nici chiar citindu-i în fugă și cunoscându-i fragmentar.
Heidegger era conștient de ponderea neobișnuită a operei sale în istoria gândirii. El și speculează în Caietele negre asupra semnificației „lăsământului (Nachlass)”. Pe acesta îl echivalează cu ceea ce este lăsat în urmă de un gânditor, dar conține și ceva ce este gândit în avans. Ambele semnificații Heidegger le reunește în „ceva ce îi lasă în urmă pe contemporani” (GA 102, p. 14). Desigur, așa ceva poate fi și „provizoriu (vorlaufiges)”, căci, cel puțin în opera sa, chiar problema constantă, „întrebarea privitoare la ființă (Seinsfrage)”, este pusă în anume condiții.
În continuare Heidegger nu promite filosofie, din motivul simplu că aceasta ar trebui exprimată în „limbajul publicității”, care este influențat de „informatica” actuală, care ar rata „problema ființei”. El și scrie că „nicio posibilitate nu există ca să se facă înțeles ceea ce este gândit, în cercul opiniei de astăzi” (p. 17). Dominația gândirii marcate de „tehnică”, a acelei atitudini legate de convertirea în obiect inert și manipulabil a orice este gândit, Ge-stell-ul, împiedică aceasta. Cum spunea Hölderlin, ceea ce se obține prin noi feluri de gândire are un preț în jertfe.
Și volumul al nouălea al Caietelor negre (care este, cum am mai spus, volumul 102, final, al Gesamtausgabe) conține nuanțări ale poziționării lui Heidegger. Ele sunt, vizibil, în raport cu două „provocări” resimțite de filosof odată cu trecerea anilor: cele din partea interpretărilor pe care filosofia sa le cunoștea, fiind în centrul confruntărilor, și cele dinspre noua evoluție a filosofiei postbelice. Nu este spațiu aici pentru a da seama de toate, dar de precizările lui Heidegger va trebui ținut cont.
Meditația lui Heidegger este absorbită de crizele timpului nostru din motive diverse. În fapt, tema istorialității vieții umane, ce urcă în tradiția filosofiei de la Apostolul Pavel, prin Vico, Hegel, Schelling și Dilthey, apoi prin Cohen, Husserl, Rickert și contemporanii lor, este și a lui Heidegger. În plus, implicarea lui Heidegger în politica germană a anilor treizeci și faptul că a trebuit să o plătească cu scoaterea din universitate și atacuri nesfârșite, l-au făcut și mai sensibil la ceea ce se petrece în societatea timpului său. Așadar, ce ne spune Heidegger despre lumea ce venea și continuă încă?
Prima și perpetua sa observație este aceea că s-a intrat într-o epocă a superficialității. Faptul se observă elocvent în felul în care oamenii se raportează la moștenirea trecutului. Ca exemplu, s-ar putea observa cum ceea ce nu a fost explicit gândit în concepția unui gânditor, se prescurtează și se ia în seamă doar ceea ce este convenabil. Nu se ia în seamă „ceea ce este negândit în gândirea unui gânditor” – negândit nu pentru că a intrat sau nu în aria de interes a gânditorului, ci pentru că orice este gândit și exprimat presupune prealabile și un sens mai adânc. În plus, „se vrea mereu să se asculte noul, căci ceea ce este vechi nu a fost pătruns suficient” (GA 102, p. 11). Ca rezultat general, nu „ființa” contează, ci convențiile și improvizațiile vieții în modernitatea târzie.
Faptul este sesizabil în starea filosofiei postbelice, căreia Heidegger îi și adresează o critică continuă. El acuză faptul că filosofia ar fi devenit „logistică și savantlâc filologico-istoric”. „Apar cărți după cărți, dar nicăieri, fie și numai pe șaizeci de pagini, nu s-ar aduce autentica neliniște în gândire (Denken)” (GA 102, p. 14). S-a și ajuns la „manipularea” unei pretinse superiorități față de tradiție. „Că tocmai tânăra generație procedează astfel este un semn deloc înșelător că ceva a ajuns la sfârșit și a încetat: destinul ființei (das Geschick des Seins)” (GA 102, p. 12), ca temă. Se vrea „depășirea” întrebării privitoare la ființă (Seinsfrage) prin ocolirea ei. „Se vorbește abuziv acum de speranță, dar nu se observă că aceasta este doar reversul angoasei insuportabile” (GA 102, p. 65). Cele mai multe realități nu sunt nicidecum așa cum par.
Prin toate acestea, se confirmă din plin că „răul maxim ce poate fi întâlnit de gândire este ca aceasta să fie chemată să se adapteze timpului” (GA 102, p. 215). Filosofia a ajuns, în orice caz, să-și abandoneze tradiția, care o legase de „gândire (Denken)” – din aceasta rămânând doar ceva neînsemnat.
Meditațiile lui Heidegger despre istorie sunt conduse, ca în toate scrierile sale, de distincția „histoire-Geschichte” – prima însemnând, în esență, redare obiectualizantă a faptelor istorice, a doua, preluare a acestora împreună cu sensul lor. „Geschichte – ca eveniment transformat în obiect de către Histoire. Acest eveniment istoric este fără destin (geschicklos)” (GA 102,p. 19). „Destinul (Geschick)” Heidegger îl leagă de asumarea de către subiectul istoric a „ființării sale umane (Dasein)”.
Din acest punct de vedere, în travaliul istoricului nu doar exactitatea reconstituirii, ce trebuie să fie fără reproș, contează – ea poate fi atinsă de „histoire”. Dar pentru a scrie „Geschichte” mai este nevoie și de altceva. Operăm cu multe informații astăzi, numai că, luată în accepțiunea curentă, „informația este exactă, dar nu este adevărată” (GA 102,p. 46). Pentru a ajunge la adevăr mai este de făcut mult.
Heidegger nu a economisit energii să-și apere propria concepție și operă filosofică. El scrie că „înainte de orice trebuie mereu arătat că drumul gândirii mele gândește în orice fază aceeași temă (das Selbe); privirea să fie ascuțită pentru aceasta. Abia apoi deosebirea pe fețe multiple de faze se lasă prezentată cu toată hotărârea” (GA 102, p. 22). Nu a fost vorba la el de un „plan”, ci de o „desfășurare a gândirii”.
În 1963, la împlinirea a patruzeci de ani de la începerea scrierii lucrării capitale Ființă și timp, Heidegger constata că „și acum întrebarea privitoare la ființă (Seinsfrage) este deformată metafizic”(GA 102, p. 25). Or, abia preluarea ei ca atare deschide calea înțelegerii filosofiei sale.
Heidegger a întâmpinat cu nemulțumire și în volumul al nouălea al Caietelor negre comentariile care au apărut cu privire la relațiile sale cu regimul național-socialismului. M-am distanțat de regimul lui Hitler, insistă el, nu doar după 1945, prin scris și acțiune, ci deja prin acțiune înainte de prăbușirea regimului – retragerea din Rectorat în 1934 și neparticiparea la predarea funcției fiind probe. „Cine este în stare să judece 1932 până în 1934 în mod obiectiv?”(GA 102, p. 30) – întreabă retoric Heidegger. Și continuă observând că nu altcineva decât președintele Germaniei postbelice, Theodor Heuss, care a votat în Reichstag fatala lege de înzestrare a lui Hitler cu puteri depline (Ermächtigungsgesetz), și a făcut mai mult pentru regimul de atunci decât el, care a fost doar rector un an, avea să se justifice declarând că nu avea cum să știe ce vine după 1938.
Mai este un aspect, adaugă Heidegger. În Discursul rectoral (1933) a vorbit de „prestația cunoașterii (Wissendienst)” ca datorie a universității, pentru ca apoi să fie acuzat vehement că degradează știința punând-o în serviciul politicii. Or, astăzi, argumentează Heidegger, se vorbește de „politica științei (Wissenschaftspolitik)”.Este astfel clar că „știința este funcție a politicii”, altfel, „universitatea ca instituție ar fi ceva comic” (GA 102, p. 50). Heidegger sugerează că opțiuni ale sale din faimosul Discurs s-au confirmat, dar el rămâne atacat necondiționat.
Nici comentariile apărute la poziționarea sa în istoria filosofiei nu l-au mulțumit pe Heidegger. El accentuează că filosofarea sa nu este doar o reacție de „radicalizare” a lui Dilthey și Husserl, cum se spune frecvent. Ea este mai mult – o „gândire a problemei ființei” (GA 102, p. 61). Heidegger respinge cele ce se spun despre relația sa cu Husserl și cu hegelianismul (GA 102, p. 51), considerându-le „monede false (Falschmünzereien)” puse în circulație. El se arată iritat de comentariile la adresa sa datorate lui Horkheimer, Lukacs, Bloch, Marcuse (GA 102, p. 27), care au pus accent pe puncte de contact ale lui Heidegger cu național-socialismul. El reacționează și la deviza „a gândi cu Heidegger împotriva lui Heidegger (mit Heidegger gegen Heidegger denken)” pe care, în 1953, tânărul Habermas a pus-o pe tapet, când Heidegger a tipărit fără modificări Introducerea sa în metafizică din 1934, în care a vorbit de „măreția istorică” a „deschiderii” din 1933. El spune că ar exista o deviză mai adecvată: „ar fi mai fructuos contra lui Heidegger (die Seinsfrage: der Holzweg) spre Heidegger (spre relatarea simplă a evenimentului: de la problema sa spre aceeași problemă)” (GA 102, p. 53). Heidegger a rămas convins că nu s-a înțeles până la capăt „întrebarea privind ființa (Seinsfrage)”, care i-a pus în mișcare necontenit gândirea, și constanța întrebării în scrierile sale.
În volumul al nouălea al Caietelor negre, Heidegger face numeroase precizări privind conceptele cheie ale scrierilor sale. „Răspântia (die Kehre)” intervenită în filosofarea sa și atât de discutată, nu era în cartea Sein und Zeit și nu constă în a trece de la carte, la studiul Zeit und Sein (GA 102, p. 70), cum s-a insinuat. Abia „diferența ontologică (ontologische Differenz)”, precizează el, permite omului și „gândirii” experiența „destinului (Geschick)” (GA 102, p. 102). „Depășirea metafizicii nu este țelul întrebării privitoare la ființă (Seinsfrage) – ci, mai curând, rezultă din desfășurarea întrebării privitoare la ființă” (GA 102, p. 130). Ceea ce el a numit un fel de „situare disponibilă” în cunoaștere și în viață, Ge-stell-ul, nu determină orice considerare a naturii. „Eu nu susțin că știința exactă a naturii ar fi treapta prealabilă a tehnicii, ci propriul tehnicii moderne, caracterul de Ge-stell determină știința modernă a naturii în structura ei” (GA 102, p. 84). Și aici trebuie ieșit din simplificările unor lecturi pripite!
Desigur, ne putem întreba asupra relației dintre „fizică”, ca știință, și „tehnică”, ca forță care își pune pecetea pe lume. În fond , este de pus întrebarea: „care este și de unde deschiderea domeniului obiectivării uniforme a naturii și capacitatea de a produce (Machbarkeit) a mașinii”, care oferă „șansa de comandă (Bestellbarkeit)” peste realitatea din fața noastră? (GA 102, p. 213). Răspunsul său este că orizontul „eficienței” leagă cele trei – fizica modernă, tehnica, Ge-stellul.
Așa cum este concepută în cartea Ființă și timp, „ființarea specific umană (Da-sein) înseamnă demarcare (das Austehen) – a luminii (der Lichtung)” (GA 102, p. 76). Doar că omul a ajuns, între timp, în mâna „biofizicii” (G.A 102, p. 215) – ceea ce înseamnă că esența omului este concepută ca animal capabil de dezvoltare, prin dezvoltare înțelegându-se nelimitată „autoinstituire”.
În Ființă și timp, „transcendentală” nu este conștiința sau subiectivitatea, ci „ființarea umană (Dasein)”, iar „transcendența” nu este altceva decât „lumina în sensul aletheia gândită suficient” (GA 102, p. 269). Cei doi termeni nu-i creează, insistă Heidegger, apropieri de Kant, Husserl, Jaspers.
Filosofia se întemeiază pe „distincția existent (Seiend)- ființă (Sein)” (GA 102, p. 90, 93), de la care trebuie plecat, repetă Heidegger. „Ultima întrebare adresată de gândire ei însăși: de unde vine tăcerea gândirii” (GA 102, p. 88), la care asistăm.
Mai mult decât în alte volume ale lui Heidegger, găsim reacții la concepții filosofice rivale. Pe fostul său discipol Karl Löwith îl socotește „încă botanist. El adună fructe de lectură” (GA 102, p. 22). Heidegger respinge explicit teza lui Wittgenstein – unde nu este răspuns, nu este întrebare – spunând că nu totul în cunoaștere se bazează pe întrebare (GA 102, p. 71). În fața etalării rolului imens al lui Husserl în filosofie și psihologie, Heidegger scrie că acesta nu a căzut deloc din cer, ci i-a presupus pe alții, precum Natorp, Meinong, Ehrenfels (GA 102, p. 71). La distincția făcută de Marx, între „gândirea schimbătoare de lume” și „gândirea ce luminează ființa”, replica lui Heidegger este că ultima a rămas fără eficiență (GA 102, p. 95). Heidegger a refuzat să fie comparat sau asociat cu Jaspers (GA 102, p. 250), care nu ar ajunge nicidecum să pună „întrebarea privitoare la ființă (Seinsfrage)” (GA 102, p. 265). El respinge de plano orice pozitivism susținând că „pozitivismul de orice fel își întemeiază puterea și capacitatea de impresionare pe uitarea ființei” (GA 102, p. 78). Or, el se opune tocmai acestei „uitări”.
Heidegger se arată mai curând decepționat de filosofia contemporană lui. El consideră că „filosofia devine, în formele logisticii, semanticii, antropologiei și sociologiei și psihanalizei, instrument cultural – devine capabilă de «viața în societate»” (GA 102, p. 77). Nu există astăzi nici măcar o filosofie a naturii, nici chiar o filosofie a științelor naturii, „deoarece filosofia este la capăt. O tehnologie a tehnicii ajunge” (GA 102, p. 87) Nu sunt pesimist, precizează Heidegger (GA 102, p. 201), doar „privesc în ceea ce este”.
Lui Hegel, Heidegger îi acordă cel mai mult spațiu. Comparațiile sale sunt edificatoare. El scrie că „«Logica» lui Hegel («Wissenschaft der Logik») este astăzi ultima și în același timp singura ontologie elaborată” (GA 102, p. 21). Din perspectiva sa, „experiența conducătoare la Hegel este «nevoia de filosofie». Experiența conducătoare la Heidegger este uitarea ființei și ascunderea luminii dinspre prezență” (GA 102, p. 171). La Hegel este, într-adevăr, „filosofie a revoluției”, cum spunea Joachim Ritter, dar nu „revoluție a filosofiei” (GA 102, p. 249). Aceasta deoarece și „dialectica aparține logicii metafizicii – stă și cade împreună cu metafizica” (p. 22). Heidegger privește cu interes „renașterea lui Hegel”, dar atrage atenția că celebra dialectică hegeliană nu se înțelege dacă este despărțită de „metafizica creștin-teologică” (GA 102, p. 140, 144, 193, 230) a lui Hegel. În realitate, hegelianismul este un univers, din care nu se pot rupe fragmente fără a-l transforma în altceva.
Lumea ce avea să vină, iar în miezul ei, societatea modernă târzie, a atras în volumul nouă al Caietelor negre o caracterizare integral critică. „Societatea industrială modernă: «realitatea», criteriul tuturor deciziilor, țelul tuturor planurilor, Dumnezeul – forma burgheză a comunismului științific, ultimul câmp de încercare al nihilismului extrem – libertatea planificată ca ultimă performanță a dezorientării nihiliste” (GA 102, p. 107). Ar fi o societate ce terorizează – o teroare din partea Ge-stell-ului, sprijinită de „sociologie, care a devenit știința servituții sub societatea industrială”. O societate care prefigurează „epoca tehnologiei (technologische Weltalter)” (GA 102, p. 174) ce are printre produse terifiantele bombe atomice și rachetele.
Pe de altă parte, „fără să observe contemporanii ceva, un nihilism grobian să străduiește să-și plaseze lipsa sa de esență în spatele măștii rău puse a antifascismului și a acțiunilor acestuia” (GA 102, p. 26). Intelectualii își epuizează energiile într-o astfel de temă, luată ca fiind singura temă a a vieții. Ce înseamnă acum „intelectual” a arătat George Braque – nu cultivarea „gândirii”, ci „cult al reprezentării”, al imaginii, cu omisiunea esențialului.
Teza lui Heidegger este aceea că „se stăpânește tehnica pe drumul și cu mijloacele unei totale îngenunchieri sub Ge-stell” (GA 102, p. 33). În jur proliferează entuziasmul și supunerea la imperative de fapt tehnice. Amenințarea cu arme atomice stă peste toate, iar toți, toate puterile nucleare, conlucrează la „o distrugere a lumii (Weltzerstörung)” (GA 102, p. 33-34). Are loc deocamdată o „pustiire a lumii sub Ge-stell, care nu mai permite vreo creștere a «spiritului»” (GA, 102, p. 36). Iar odată cu zborurile în cosmos, începe o „mizerificare astronautică a lumii” (GA 102, p. 318), trăită euforic, desigur.
Epoca este, însă, esențial, „epoca uitării ființei”. „În epoca Ge-stell-ului uitarea ființei, nerecunoscută ca atare, este organizată și consolidată ca direcție prin instituții. În cercul acestei ființări umane sociale – realitatea socială – se impune de la sine că gândirea este blamată ca «social dispensabilă» și ridiculizată. Acest procedeu este sigur în prealabil de aplauzele societății” (GA 102, p. 79). Are loc „împlinirea metafizicii (die Vollendung der Metaphysik)” și realizarea felului de a gândi viitorul al lui Hegel, Marx și Nietzsche prin Ge-stell (GA 102, p. 209-210). Lumea este aparent a înstăpânirii omului asupra împrejurărilor vieții, dar, în fapt, este a controlului din partea Ge-stell-ului. Oamenii au devenit servitorii unui fel de a gândi și al produselor sale, pe care nu le mai controlează.
Cultura epocii este ținta unor observații severe din partea lui Heidegger. „În universul Ge-stell-ului, în care totul este destinat înlocuirii, gândirea ca reprezentare rămâne singura de neînlocuit. Tirania ei merge atât de departe că ea nu mai este ca atare supusă experienței” (GA 102, p. ). Această gândire de esență tehnică, bazată pe imagine, infuzează orice. „Ge-stell-ul comandă scriitura ca reprezentare (Vorstellen), iar opinia și divertismentul se mișcă în zona reprezentării” (GA 102, p. 57). Ca urmare, se ajunge la degradarea în trepte – „poezia ca literatură, literatura ca scris, scrisul ca informație, informația ca reportaj, reportajul ca întreținere, întreținerea ca plictiseală” (GA 102, p. 23). Se trăiește sub „teroarea mediilor de informare în masă”, care modifică toate criteriile, cu o „cultură a televiziunii”, care „discreditează osteneala gândirii” (GA 102,p. 26). Are loc evoluția spre lipsă de răspundere a scrisului. „Orice cuvânt ce se îndreaptă azi deschis contra acestei mașinații neîncetate este – un pierdut” (GA 102, p. 33). Avansează continuu „nivelarea lumii și a oamenilor în continuu stoc de informații” (GA 102, p. 54). Orizontul vieții oamenilor se închide în dreptul a ceea ce există.
Instituțiile nu mai sunt conform sensului lor.„Universitățile au devenit deja obiect al organizării sociologice a unei «instituții sociale». A devenit fără sens a mai participa aici” (GA 102, p. 82). Pluralismul este proclamat, dar în fapt servește acel monism sumar ce stă la baza realității ce s-a creat (GA 102, p. 132). „Sfera publică (Offentlichkeit)” aduce dominația „anonimității (das Man)”, a lui „se zice”, „se crede”, „se face” etc., în viața fiecăruia (GA 102, p. 207), ce se exercită tiranic (GA 102, p. 293). O veritabilă „dictatură a publicității” s-a instalat.
Evaluarea din partea lui Heidegger este fără compromis, iar la schimbarea stărilor de lucruri el s-a gândit constant. „Numai din ceea ce noi numim insistent «ființa însăși – Sein selbst» poate veni o schimbare” (GA 102, p. 35). Teza sa pe acest plan al căutării soluțiilor este că „a eșua – într-o gândire ce se clatină de secole în uitarea evenimentului (Ereignisses), este o întreprindere ieftină” (GA 102, p. 40). Nu vine vreo soluție de la științe și tehnica pe care o alimentează. „Deoarece gândirea tehnică stăpânește toate științele și acestea viața cotidiană, nu este de așteptat ca pe această reprezentare tehnică să ajungă până acolo încât să privească propriul tehnicii înseși” (GA 102, p. 64). Nu putem nici reveni la natură, căci natura este „natură schimbată, nu physis” (GA 102, p. 229), cum ne-a obișnuit cultura clasică.
Soluția nu poate începe altfel decât cu restabilirea „reflecției” ieșind din actuala „lipsă de reflecție (Besinnunglosigkeit)” (GA 102, p. 129). Reflecția (Reflexion) are a-și adăuga o dimensiune nouă – cea „a luminii ascunderii de sine ca eveniment” (GA 102, p. 61-62). Hermeneutica este, în orice caz, superioară structuralismului și lingvisticii (GA 102, p. 309) și se cere cultivată.
Este de făcut „pasul înapoi, la un alt început: începutul din eveniment (Ereignis)” (GA 102, p. 125). „Pasul înapoi”(GA 102, p. 217; 351-352), dublat de „noul început” constituie soluția lui Heidegger din volumul de încheiere a Caietelor negre și, de fapt, a operei sale.
În volumul a nouălea al Caietelor negre, Heidegger amintește emblematic ceea ce a scris Nietzsche – „Europa este o lume în declin. Democrația este forma de declin a statului”(Nietzsche, Werke, XIII, 1903, p. 362) – și face din cele două evaluări repere. Opinia sa la nivelul anilor șaizeci era că s-a ajuns în momentul în care trebuie trase consecințe din acestea (GA 102, p. 46). Ceea ce Heidegger recomandă este „a nu participa (sich nicht beteiligen)” (GA 102, p. 131) la procesele de degradare ce au loc. „Politețe în loc de politică (Politesse statt Politik)” (GA 102, p. 303) este deviza sa.
„Noul început” este și în Caietele negre orizontul de bază al meditațiilor. Heidegger scrie aici că „tehnica modernă este o însărcinare din partea Creației, cum ne învață Biblia: luați în stăpânire Pământul” (GA 102, p. 87). În mod clar, el vine în punctul de început al culturii și civilizației în care trăim, care este, într-adevăr, Biblia. Heidegger vrea și în volumul al nouălea al Caietelor negre să învățăm din ceea ce a ieșit din acest „început” de-a lungul istoriei și să procedăm la „alt început (andere Anfang)”, pentru un drum nou.
Spre a fi înțeleasă până la capăt, aserțiunea de mai sus mi se pare de pus în legătură cu ceea ce Heidegger însuși scrie, într-un alt volum al Caietelor negre, când speculează asupra numelui său: „Heid-egger: unul care, păgân (Heide), întâlnește un câmp necultivat și o grapă. Dar grapa trebuie să lase să meargă înainte, o lungă perioadă de timp, un plug prin câmpuri de piatră“ (GA 97, p. 62). În concepția lui, „un alt început are nevoie de o gândire poetică. Ea este mai riguroasă decât orice calcul exact” (GA 102, p. 63) și ne duce la „evenimentul (Ereignis)”ce constă în apropierea „ființei”.
Interpretarea pe care o dau mi se pare întărită de textul uimitor atașat Caietelor negre, sub un titlu metaforic, inspirat tot de lucrarea pământului – Brazde (Furchen). Este un text încifrat într-o mulțime de termeni, corelații și distincții. Ceea ce este, însă, hotărâtor în acest text este voința lui Heidegger de a croi calea pentru a recupera (sau, poate, institui!) „deosebirea (Unterschied)” (GA 102, p. 375). Este vorba, înainte de orice, de „brazde ale limbii deosebirii” pentru a înainta apoi spre „deosebirile” vieții și ale lumii. Brazdele vor de fapt să pregătească „ființarea umană (Dasein)” pentru a prelua „deosebirile” lumii și a recrea istoria. „Pasul îndărăt”, „scoaterea ființei din uitare”, „un alt început”, „evenimentul” sunt termeni cruciali ai lui Heidegger în Caietele negre, dar și în Contribuții la filosofie și în scrieri anterioare, care sunt plasați în această viziune a restabilirii „deosebirilor”.
Descifrarea până la capăt a Brazdelor cere corelarea cu multe alte fragmente din scrierile lui Heidegger. Mi se pare elocvent însă, pentru direcția pe care gânditorul se mișcă aici, reacția lui la interpretarea relației „Eu-Tu”, concepută, cum știm, de Martin Buber și preluată de mulți contemporani, ca soluție de ieșire din subiectivism. Reproșul său este că „Eu”-l și „Tu”-ul sunt concepute fără „sine (Selbst)”, încât relația lor nu este cea care crește din „caracterul de sine al ființării umane (die Selbstheit des Da-seins). Aceasta, însă, este fără substanță dacă nu este gândită ca aparținând aceluiași al ființei (Seyn) – acestui același în ceea ce-l face el însuși (seine Selbheit) totuși eveniment al deosebirii” (GA 102, p. 404). Evident căutarea restaurării „deosebirilor” este la Heidegger din capul locului o căutare a recuperării „sinelui”.
Putem avea o părere sau alta despre cele evocate. Opinia mea este aceea că Heidegger nu a avut vederi neglijabile, ce ar putea fi trecute în arhive, despre lumea ce avea să vină. Plasarea Dasein-ului și a Ge-stell-ului în centrul interpretării, explicației și anticipărilor schimbă, desigur, cugetarea asupra lumii. Dar nu rezolvă problema lumii ce urma să vină, care este în mare și lumea zilelor noastre. Heidegger avea dreptate să susțină, contra superficialismului care a ocupat terenul, că trebuie mers în adâncimea lucrurilor. El a respins energic impresia epuizării lumii de ceea ce este la suprafața exploatată de mulți contemporani.
Nu avem, însă, altă adâncime decât oamenii înșiși pe care-i întâlnim, cu organizările și activitățile lor. Înțelegem trecerea de la „sine (Selbst)”, la „însușirea de a avea sine (Selbheit)”, dar nu găsim alți oameni. Heidegger ne pune la încercare, el observând că acești oameni sunt împinși într-o criză redutabilă, care-i și derutează. Pe bună dreptate, el înfige sonda cel mai adânc – în dreptul „ființei (Sein) și „ființării umane (Dasein)” – și pune „întrebarea privitoare la ființă (Seinsfrage)”. Numai că, după părerea mea, abia de aici va trebui începută construirea apropierii „ființei”.
În ceea ce mă privește, caut să fac față tulburătoarelor întrebări ce se ivesc cu o filosofie a reproducerii sociale și culturale a „ființării specific umane (Dasein)”, pe temelia dată de conjuncția naturii și civilizației, filosofie axată pe diferențierea acțiunilor și cunoștințelor și folosirea lor reflexivă. În acest fel, cred eu, se poate gândi „cu Heidegger împotriva lui Heidegger”, și, de ce nu, „contra lui Heidegger”, cum propune chiar el, intrând însă mai precis și altfel în problemele pe care le-a pus.

(Din volumul Andrei Marga, Filosofia lumii actuale, în pregătire)

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg