Hedda Gabler a fost o provocare de la premiera (31.01.1891) de la Residenz-Theater din München și autorul „decodifică” parțial în epistola adresată traducătorului francez Prozor: I-am dat acest nume pentru că e mai mult fiica tatălui decât soția lui Tesman. Și ce tată: temutul general Gabler, care a crescut-o ca pe un fiu! Devine, astfel, femeia modernă, o amazoană care nu are, încă, anturajul, condițiile sociale și curajul împlinirii: nu e lăsată de Machoismul la putere, iar încercarea ei de libertate și amuzament e „amendată” de judecătorul Brack, care vrea să o reducă la obiect sexual în „triunghiul” impus de „stâlpii societății”! Chiar Hedda își recunoaște lașitatea, crezând că Eilert Lövborg s-a sinucis pentru un ideal: Îmi dă simțul libertății să știu că e posibil un act de curaj deliberat în această lume, – o faptă de o frumusețe spontană (Act 4, ediția Charles Scribner’s Sons, London, 1907 – traducere EC). Ea ar fi înflorit în epoca Marele Gatsby, dar liberalismul acelei Americi e departe temporal și geografic! E un fel de „urmare” a femeii din Dubliners-ii lui James Joyce, care, deși scrisă după (1914), e un „model” mai puțin emancipat: și ea vrea să fie liberă, însă n-are curaj, nu știe cum și rămâne cantonată în trecut și în portul de unde tocmai plecase vaporul „împlinirii” ei. Hedda Gabler știe, are curaj, dar nici o șansă în falsa societate patriarhală, criticată vehement de fondatorul teatrului modern. Nu e de mirare că a devenit, imediat, un exemplu pentru feministele in-nuce: soția marelui compozitor conațional și prieten Edvard Grieg, supărată de neglijare, i-a ars (exact ca Hedda) manuscrisul noii simfonii!
Multe mari actrițe au dorit să o întrupeze: Eleonora Duse, Alla Nazimova, Ingrid Bergman, Diana Rigg, Isabelle Huppert, Claire Bloom, Maggie Smith, Jane Fonda, Annette Bening, Cate Blanchett, Olga Tudorache. E personajul feminin cel mai jucat: caracter interesant și modern, de un tragism aproape antic, care preferă finalul faptei frumoase, decât să fie sclava acelei societăți!
Ce a rămas din toate acestea în montarea Antonellei Cornici, pe textul lui Călin Ciobotari „după” Ibsen? O cu totul altă „Hedda”: o simplă diabolică nimfomană roșcată „în rut” permanent, care manipulează lumea – așa femeie nu s-ar fi sinucis niciodată pentru un amant „în plus”! Se „tăvălește” cu Eilert și Brack, deși la Ibsen e platonică, flirtând din plictiseală! Dar nu e destul, se dă și la servitoarea Bertha/Corina Vișinescu, „transformată” de „textier”/regie într-o tânără la care se dau toți bărbații, ba chiar și Hedda – ambele au, de la început, un show stil strip-tease în fața lui Tesman, care „se dă” la Bertha (la Ibsen e bătrâna bonă care l-a crescut de mic!), la vechea colegă de școală a soției, Thea/ Irina Bodea-Radu! Așadar cu totul alte „relații” între și, majoritar, cu totul alte personaje! Textul și montarea se supun manierismelor (șabloane golite de sens, ce se vor super-estetizate!) baroce la modă, venite de peste ocean, de la un New-Hollywood (idem teatrul mercantilizat) „ocupat” de bancheri în anii ’80, care și-au impus incultura și atavismul emoțional cerând trei „ingrediente”: sex, action & brutality! Astfel, Bertha (interpretată bine, dar cheia regizorală e falsă) merge ca o gheișă, își face îndatoririle pe muzica lui Cári Tibor și coregrafia sofisticat-absconsă a Victoriei Bucun: se folosesc cele patru uși mobile după un ritual ciudat, când ies pe una, se deschide cea opusă (mare scârț!) ori se execută, cu ele, un fel de „cadril” pe toată scena, alterând profunzimea subiectului. Alt „ingredient” de conservă e un des auzit zgomot amenințător de fundal, care și alterează perceperea.
Un moft de bază: se iau nume mari – Shakespeare, Molière etc. – și, „pe spinarea” lor, se oferă noul mixtum compositum devalorizat și devalorizant. De ce?! Simplu: dacă ar fi piesa lui ixulescu/-easca nu i-ar lua nimeni în seamă – nimic împotrivă să se actualizeze (ce se poate!), să fie perspective noi, însă nu sunt acceptabile „conservele” consumismului aplicate la orice!
Spectacolul începe bine, având și secvențe reușite, mai ales datorită talentului actorilor: o Fetiță/Alessia Rădescu se joacă cu un pistol, stând într-un balansoar – lângă ea fantomaticul general Gabler/Dorin Ceagoreanu, în alb. Însă Amelia Toaxen/Hedda nu se simte prea bine în acest personaj, Irina Bodea-Radu redă în Thea Elvsted, cu sinceritate și finețe, femeia aparent fragilă, „adaptată” la „forțele patriarhale”, dar tocmai ea reușește (prin iubire și dăruire!) ceea ce „puternica” Hedda nu e în stare! Oana Liciu Gogu/Mătușa Tesman dă viață unui personaj plin de umor, atractiv prin contrapondere. Radu Tudosie/soțul Jørgen Tesman întrupează savantul naiv, preocupat de cărți, redând perfect și ambigua satisfacție că a scăpat de un concurent la profesorat. Marian Politic e un inspirat Eilert Lövborg, plin de contradicții, capabil de subtilități spirituale și finețe sentimentală, dar stăpânit de un atavic machoism auto-distrugător și Cosmin Rădescu ne oferă suveran un Avocat Brack lipsit de scrupule, un Iago norvegian, care o are pe conștiință pe Hedda Gabler prin viclenia manipulării spre un „triunghi” înjositor și dezumanizant, fiind „autorul” sinuciderii ei. Remarcăm etern-valabilele decoruri și costume ale Ancăi Dincă-Puşcaşu – de exemplu rafinate aluzii cehoviene cu „mestecenii” din grădină, de asemenea video/Andrei Cozlac (Hedda se închipuie împușcând cei trei bărbați – pe fundal, imaginile lor explodând) și light-designul/Lucian Moga.
Este, totuși, un mare merit al teatrului petroșenean că îndrăznește să atace marii clasici, fiind deschis la experimente și modernizări care inculcă, implicit, doze mari de risc. Publicul, mulți tineri, a apreciat mai ales prestația actorilor și unele reușite ale premierei.