Viaţa scriitorului Ștefan Damian se cuvine a fi cunoscută asemeni unei gospodării din vestul ţării, construită cu pricepere, hărnicie şi consecvenţă. Ea reprezintă un univers bogat, complex şi echilibrat, dinamic structurat în resorturile lui intime şi adecvat deschiderilor spre cunoaşterea şi înţelegerea lumii trecătoare şi schimbătoare, având ca rezultat o operă ce-i poartă la vedere emblema personalităţii.
A gândi şi-a trăi cum gândeşti este dovada cea mai directă pe care un om şi-o poate aduce respectului de sine. Numai că lucrul cel mai firesc nu este şi cel mai uşor, ba, uneori este chiar foarte dificil să-ţi menţii călăuză existenţială normalitatea, prin haosul social provocat de pretinse principii, care obligă fără să convingă şi domină fără să triumfe. Ori generaţia noastră a traversat (şi încă traversează), asemenea vremuri, fie manifest-neprietenoase, fie abil-corupătoare a libertăţii de cuget. Motiv pentru care proba de încercare pentru un scriitor a fost şi rămâne aceea de a nu accepta boala ideologică să-i pătrundă în fibra scrisului, de-a nu abdica de la adevărul întregului pentru a servi adevărul parte-partid. Este un mod de viaţă şi de creaţie pe care Ștefan Damian l-a ilustrat prin tot ce a făcut. Oricine-i va compara scrisul din „socialismul iubitului conducător” cu scrisul din „capitalismul şmecheriei pe seama statului” va găsi cuvântul necontagiat de politic, fraza egală doar cu posibilităţile reale, concrete, de-a fi gândită şi exprimată. De aceea astăzi putem vorbi de o unitate stilistică a scrisului său, cu evoluţii în timp determinate doar de experienţa estetică şi de viaţă. Atât proza cât şi poezia lui se impun cu proritate prin autenticitatea lor.
Proza lui Ștefan Damian, de la Portrete de familie (schiţe şi povestiri), cu care debutează prin 1977, la Blocul aprins apărut în 2018, diversă tematic şi mereu primenită cu mijloace de expresie, are un substrat de inalterabilă unitate. Ea transpune într-un ceremonial epic fapte şi întâmplări ce excelează prin firescul lor, ridicând un areal geografic relative – schiţat şi recunoscut ca atare – Câmpia vestică a Mureşului – la altitudinea spiritului purtător de valori estetice şi morale. Personajele construite de el au o trăinicie literară durabilă pentru că nu îşi forţează destinul, ci îl pun în cumpăna gândului ca să-l înţeleagă, aşezând mereu în viaţa lor ceva întăinuit, de a cărui cunoaştere şi asumare depinde mersul lor mai departe; ele dobândesc astfel o energie epică intrinsecă şi se mișcă dezinvolt între dramă şi anecdotă, ca fiinţe înzestrate cu atributele verosimilului.
Proza lui Ștefan Damian degajă senzaţia mărturisirii prin cea ce spune. Sinceritatea naraţiunii este dată desigur de arta mânuirii cuvântului, dar adesea ea pare şi desprinsă dintr-o voinţă supraordonată scrisului, dintr-un statut social şi moral egal asumat şi pentru viaţă şi pentru creaţie. Explicaţia vine probabil din „cuminţenia pământului de baştină” din acel etos viu şi activ care-i infuzează deopotrivă existenţa şi opera, fără ostentaţie, dar cu tenacitatea bănăţeană în care fapta încalecă vorba.
Sub însemnele versului câmpul de lucru al scriitorului este pe cât de încăpător, pe atât de policrom şi atractiv. Pe aici, graţie sensibilităţii lui de poet şi traducător, zeci şi zeci de poeţi italieni au trecut în spaţiul limbii române şi nu puţini români au ajuns în limba lui Dante. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi se întâmplă cu propria lui creaţie poetică, intim personalizată şi cu pregnantă distincţie prezentă în mişcarea largă pe care scriitorul a provocat-o şi-o întreţine la confluenţa celor două culturi. Schiţe biografice, studii academice, cronici literare şi inedite sinteze sub incidenţa unor criterii istorice şi estetice majore vin să completeze lumea sensibilităţii româno-italiene, aşa cum este ea văzută şi slujită de unul dintre cei mai prestigioşi italienişti pe care i-a dat cultura română. Semnificativ rămâne şi faptul că în această iniţiativă constantă, scriitorul şi-a atras întreaga familie. Toţi împreună şi fiecare în parte, Damienii, atunci când se întâlnesc într-o confruntare estetică, o pot face cu cărţile scrise de ei, pe masă. Este o situaţie motiv de admiraţie – că se cuvine! Sau de invidie – că se poartă!!
Acum, la ceas aniversar, încerc să mi-l imaginez pe omul şi scriitorul Ștefan Damian urmându-şi cu credinţă cele două pasiuni ale sale care i-au marcat viaţa: literatura şi natura. Ajuns pe cel de-al șaptezecilea deal al existenţei sale, iată-l cu ruscacul în spinare şi palma streaşină la ochi, scrutând un orizont numai de el ştiut. Oare ce-o fi văzând? Poate sălbăticiunile câmpului în alergare; poate vreo colonie de piciorul căprioarei crescută în răsfăţul dimineţii la margine de pădure; sau, pur şi simplu, el vede cum zămislesc ideile din aburul zilei şi – dornice de aventură – vin să-i fiinţeze cuvinte. Doar de la scriitorii mereu hoinari între vis şi realitate, oricând te poţi aştepta la orice.

Grupaj coordonat de Ioan-Pavel Azap