…considerată ca o colecţie de probleme diverse şi de soluţii şi mai diverse, ea (filosofia modernă, n.n.) nu este altceva decât o philosophia garrula, o filosofie a lui a vorbi…

*
Această philosophia perennis, preluată de la greci de arabi, de evrei, de scolastici, este deci philosophia prima, ea fiind o “theorie” a primelor principii.
*

Spre deosebire de Descartes, care din cercetarea tuturor ştiinţelor ajunge să constate ignoranţa lui, Socrate, tot printr-o cercetare metodică, ajunge la o certitudine: Ştiu că nu ştiu! […] Socrate acceptă astfel […] un principiu care va face carieră odată cu Platon şi Aristotel, şi anume: eu ştiu, deci sunt capabil de ştiinţă.
Anton Dumitriu

 

 

Încă din prefaţa cărţii sale, intitulată inspirat Homo universalis. Încercare asupra naturii realităţii umane, Anton Dumitriu surprinde şi impresionează nu doar prin proclamarea unui ţel insolit şi de o subtilitate metafizică aparte, ci şi prin abordarea deosebit de ingenioasă în ceea ce priveşte fixarea categorială şi conceptuală a subiectului pe care şi-l propune. Aşadar, ideea de om perfect stă, acum, sub lupa autorului nostru şi de jur-împrejurul acestui obiect de studiu îşi va edifica el întreaga sa demonstraţie, anume orchestrată spre a evidenţia profunzimile înţelesurilor pe care le vede, cu ochiul minţii sale, în tradiţiile autentice, precum şi degenerescenţa constantă a filosofiei care, treptat şi irevocabil a parcurs drumul de la philosophia perennis, metafizica autentică, la philosophia garrula, o filozofare a lui digitur fără obiect unic de studiu, relativizând şi contestând neîncetat. Concept fundamental și de maximă cuprindere exprimând atributele și relațiile esențiale ce se pot aduna în jurul idealului de om perfect1, sophos-ul – omul deificat din antichitatea elenă – este reprezentat de către Anton Dumitriu în rând cu omul veritabil din China (chen-jen), omul eliberat din India (jivan-mukta) și omul suprem din iudaism (adam-elyon). Islamul, la rându-i, a avut sclipirea să-l numească pe acest om întreg, întregit, integru – homo universalis (de unde şi titlul lucrării antondumitriene) –, în timp ce creştinismul medieval îşi va fi apropriat un reper dual întru devenirea omului, întruchipat prin tantdemul alcătuit din cavaler (conştiinţa regală a iubirii şi ordinii universale) şi sfânt (conştiinţa prezenţei divine şi a miracolelor inexplicabile).
Remarcabil şi ingenios edificiu livresc, volumul Homo universalis ilustrează, înainte de toate, altitudinea intelectuală a autorului şi reprezintă, neîndoielnic, o sinteză ce integrează câte puţin din toate lucrările sale anterioare care se circumscriu tematicii ezoterico-sapienţiale.2 În preambului cărţii, Anton Dumitriu îl introduce cu solicitudine pe cititor într-o vastă şi fascinantă problematică, subtilă şi complexă, deopotrivă, pe care, cu delicateţe, o propune spre analiză şi elucidare pentru ca, în final, să formuleze un rezumat,3 ca ancoră şi ca aviz prealabil pentru cei ce nu vorbesc curent limba română. Între aceste două repere ce punctează începutul şi sfârşitul lucrării se desfăşoară cele douăsprezece capitole, unul mai captivant decât celălalt – trepte ale demonstraţiei geometrice pe care Anton Dumitriu o etalează cu desăvârşire susţinând, prin aceasta, enunţul problemei aşa cum rezultă el din chiar titlul volumului.
În beneficiul unei prezentări succinte a traiectului tradiţional către statutul de homo universalis şi a înţelesurilor ce se grupează în jurul acestui ideal, am grupat primele trei capitole într-o secţiune ad-hoc menită a rezuma tematica şi a delimita etapele ce se impun a fi parcurse pentru o corectă receptare a mesajului profund pe care Anton Dumitriu l-a încifrat în demersul său. În această logică, primele două capitole asigură, cumva, premisele în funcţie de care, în cel de-al treilea capitol, se prefigurează o concluzie provizorie ca treaptă firească a planului logic pe care autorul îl desăvârşeşte cu măiestrie sub privirile cititorului.
În reprezentarea lui Anton Dumitriu, diferenţa subtilă şi greu de sesizat dintre philosophia garrula şi philosophia perennis4 pare a fi însuşi nodul problemei care, odată dezlegat, luminează reperele fundamentale ce definesc conceptul de homo universalis aşa cum a fost acesta înţeles de gânditorii din antichitatea greco-latină şi nu numai. Încă din anii de început ai erei creştine, dezordinea se instalaseră în ceea ce iniţial s-a numit philosophia perennis, adică receptarea directă şi ne-mediată a Adevărului de către omul anume pregătit; spirite luminate ale acelui timp (Plutarh, Clement al Alexandriei, Diogenes Laertios…) au lăsat referiri şi verdicte neliniştitoare privind …amestecul heteroclit de idei şi concepţii care alcătuiau, pe atunci, un conglomerat incapabil să dea sens cunoaşterii umane. Mai târziu, în evul mediu, confuzia se va amplifica în mod evident, şi aceasta îndeosebi pentru că gânditorii acelor vremuri încercau, cu obstinaţie, să justifice dogmele teologice pornind de la scrierile lui Platon şi Aristotel; spune Anton Dumitriu: Dacă se cercetează filosofia scolastică, se vede că ea se păstrează pe aceeaşi linie a grecilor, de a specula (reflecta) problemele puse în mod indefinit, chiar dacă anumite limite nu puteau fi depăşite prin soluţiile ce se dădeau. (Dumitriu, 1990, pp. 14-16)
Pentru a fixa domeniul intitulat philosophia garrula, Anton Dumitriu dezvoltă cu ingeniozitate o argumentaţie coerentă despre diversitatea concepţiilor filosofice actuale, precum şi despre lipsa unui obiect unic de cercetare în această materie. Aşa se face că de la Descartes către timpurile actuale, filosofia a devenit un bellum omnium contra omnes din moment ce fiecare autor de sistem filosofic a negat cu vehemenţă tot ce s-a spus până la el şi a afirmat o nouă reprezentare care, la rându-i a fost anulată şi ea de către un intervenient ulterior. Astfel istoria filosofiei moderne nu poate consemna decât o continuă succesiune de ipoteze şi de utopii (soluţii nevalidate în plan existenţial) care, uneori, nu au făcut decât să producă suferinţă şi perturbaţii incalificabile în plan socio-uman (vezi marxismul, de pildă) şi, în paralel, un inevitabil şi aberant consum de resurse cu efecte notabile în planul echilibrului şi al armoniei universale. (Dumitriu, 1990, pp. 12-16)
Ca o reacţie la scolastica decadentă şi sterilă, începând cu quattrocento şi continuând, apoi, cu veacurile următoare, problematica omului este poziţionată central în cadrul filosofiei, de aici decurgând o năucitoare şi contraproductivă învălmăşeală de idei şi abordări, cum va constata cu profundă insatisfacţie René Descartes, la vremea sa. Aşa se face că, în absenţa unei preocupări coerente pentru a reflecta Unul (unitatea, universul ordonat şi conştient de sine), filosofia devine un conglomerat de filosofări despre toate şi despre nimic, un demers oarecum fără finalitate şi fără sens, o philosophia garrula (locvace, flecară, speculativă…) care nu-şi propune defel scopuri operative şi viabile în plan ontologic, ci doar vorbeşte obositor despre… Anton Dumitriu consemnează însă şi unele eforturi remarcabile îndreptate către regăsirea unităţii filosofiei pentru a se reveni, astfel, la venerabila şi originara metafizică aşa cum se prezenta ea în antichitatea elenă, spre exemplu, când aceasta se distingea anume prin obiectul său unic de studiu – principiile prime – fiind declarată, din această raţiune, regina neîncoronată a ştiinţelor şi, concomitent, arta artelor. În epoca modernă, mari gânditori ai omenirii s-au concentrat pentru a regăsi unitatea pierdută a filosofiei şi pentru a da coeziune întregului demers.
Gottfried Leibnitz, de pildă, a avut ideea constituirii unei enciclopedii care să reprezinte o cheie de boltă menită a conferi integralitate ansamblului ştiinţelor şi, prin aceasta, o coerenţă întregului şi, cumva, o direcţionare unitară a efortului ulterior de cercetare. Celebrul filosof şi matematician german promovează ca metodă ceea ce el numeşte calculul logic – o algoritmizare matematică alcătuită din operațiuni logice şi reguli de efectuare a acestora prin care se obţină teoreme demonstrabile. Proiectată în scopul concilierii tuturor gânditorilor lumii în cadrul unei doctrine unice, enciclopedia lui Leibnitz se dovedeşte a fi, însă, o imensă utopie, ea adăugându-se altor sisteme filosofice similare care au fost în vogă, la un moment dat. Sub o formă diferit elaborată şi prezentată, ideea lui Leibnitz va fi reluată, mai târziu, de către Arthur Schopenhauer care vedea filosofia ca pe o sinteză a ştiinţelor având ca misiune să formuleze un enunţ abstract despre esenţa universului în cadrul unui sistem al ştiinţelor. (Dumitriu, 1990, pp. 17-18)
Mai târziu, G. W. F. Hegel se arată şi el preocupat în legătură cu o reprezentare corectă şi mai precisă a obiectului filosofiei; Hegel are în vedere, în acest sens, o abordare istorică destinată a evidenţia succesiunea cronologică a ideilor care, prin ea însăşi, ar fi relevat …relaţia strânsă între ce a fost, ce este şi ce va fi […], şirul spiritelor nobile, galeria eroilor raţiunii ce gândeşte, care, datorită forţei acestei raţiuni, a pătruns în esenţa lucrurilor, a naturii şi a spiritului, în esenţa lui Dumnezeu… În accepţiunea lui Hegel, tradiţia filosofică …nu poate fi o colecţie oarbă de idei apărute accidental şi nu este o înaintare întâmplătoare. Prin urmare, ultima filosofie apărută în panoplia unor astfel de lucrări era considerată ca produs al acestei dezvoltări, ea conţinând filosofiile anterioare şi prefigurând ceea ce va urma. Şi totuşi, Hegel nu a reuşit să formuleze o definiţie a filosofiei şi nu a fost în măsură să precizeze care este obiectul acesteia; el a contribuit, însă, prin întreaga sa operă, la augmentarea aceei pluralităţi sui generis de filosofii pe care Anton Dumitriu o denumeşte, pe bună dreptate, philosophia garrula. (Dumitriu, 1990, pp. 19-21)
Mai apoi, pornind de la ştiinţa logicii şi constatând o lipsă de direcţie în ceea ce priveşte gândirea umană, Edmund Husserl ajunge la o admirabilă sistematizare care-i permite să reformuleze, în termeni proprii, conceptul de filosofie; el identifică astfel trei aspecte (relaţii) distincte în cadrul oricărui act de cunoaştere: (i) relaţia psihologică existentă între reprezentări, afirmaţii etc (experienţa cognitivă individuală a subiectului cunoscător); (ii) relaţia dintre lucruri aşa cu este aceasta evidenţiată de către ştiinţă; (iii) relaţia logică – legătura specifică dintre ideile teoretice. În totalitatea lor organică, relaţiile de tip logic alcătuiesc logica teoretică sau logica pură, aceasta având ca problematică proprie identificarea şi expunerea obiectelor din sfera idealului. Înaintând pe această cale, Husserl ajunge să definească metoda fenomenologică (pe scurt, fenomenologia5) şi, mai departe, intuiţia intelectuală sau intuiţia pură (intelecţia) ca fiind instrumentul de mare fineţe prin care fiinţa gânditoare poate avea acces la adevărul apodictic.6 Deşi valoroasă sub aspect conceptual, fenomenologia lui Husserl nu a reuşit să centreze, totuşi, dezbaterea seculară constituită din jurul întrebării Ce este de fapt filosofia? La scurt timp de la moartea celui care a lansat teoria, metoda fenomenologică a devenit, şi ea, o pagină de istorie ca toate celelalte filosofii care au precedat-o. (Dumitriu, 1990, pp. 22-25)
Continua umanizare a cunoaşterii a condus la o tot mai pronunţată lărgire a prăpastiei dintre viaţa curentă şi cunoaşterea propriu-zisă şi astfel, omul de rând s-a văzut strivit în interiorul unei dileme insuportabile care avea, pe de o parte, verdictul ininteligibil pronunţat de către un savant şi, pe de altă parte, discursul învăluit în speranţă deşartă, venit dinspre arealul mistico-teologic. Această situaţie a condus, între altele, la o mobilizare fără precedent a marilor gânditori în ceea ce priveşte vinovăţia limbajului uman care, prin natura sa, nu poate fi decât limitativ, predispus diverselor interpretărilor şi, ca atare, incapabil să caracterizeze realitatea contradictorie şi paradoxală. Limbajul nu reuşeşte să ţină pasul cu jocul ideilor şi nu are cum să exprime existentul în integralitatea sa. A voi să faci natura să încapă în ştiinţă (prin limbaj, n.n.), ar însemna să făci să intre întregul în parte! – va afirma Henri Poincaré. La rândul său, Martin Heidegger se vede nevoit să admită că, de fapt, filosofia modernă nu este altceva decât o …modalitate privilegiată de a spune… cu alte cuvinte, deşi cunoaşterea decurge din noūs (gândire), logos-ul este cel care o exprimă (prin cuvinte) şi, astfel, din această determinare se nasc toate aparenţele, iluziile şi neînţelegerile care, sub o formă sau alta, ocultează realitatea. (Dumitriu, 1990, pp. 25-30)
Aşa cum susţine Anton Dumitriu, în contrast evident cu philosophia garrula, philosophia perennis este metafizica prin excelenţă – o ştiinţă deosebită de toate celelalte ştiinţe, cea mai preţioasă…, filosofia primă, …o theorie a primelor principii. (Dumitriu, 1990, pp. 39-43) Philosophia perennis este cunoaşterea care pune în centru preocupărilor sale Principiul7 (Arché) – cauza cauzelor, izvorul realităţii, imboldul originar al existenţei… În esenţă, metafizica reprezintă o cunoaşterea a Tot ceea ce este, Fiinţa8, cum spunea Platon, a Întregului văzut ca sistem ierarhizat şi ordonat de sisteme în care logica existenţială a inferiorului constă în a servi superiorul care-l conţine organic, de altfel; în derularea acestui demers ontologic nu pot fi acceptate limitări, axiome cu rol constrângător sau formulări preconcepute, oricât de cuprinzătoare şi de lejere ar fi acestea în exprimarea lor formală. Metafizica este, aşadar, învăţătura tradiţională care cercetează Principiul (ca primum movens) căutând semnificaţiile ultime ale acestuia şi sensul întregii devenirii, al transformării continuum-ului spaţio-temporal.
Principiul metafizicii este, aşadar, o gândire – mintea, mens, regina moderatrice omnium rerum (regina care guvernează toate lucrurile); există, prin urmare, o Mens – Mintea universală ordonând universul şi, de-o fiinţă cu Aceasta (având, aşadar, aceeaşi natură), un intelect creator (mens creatrix, noūs poietikos) sădit în fiinţa umană. Pe de altă parte, după o lungă perioadă de timp când s-a perpetuat confuzia dintre sophia (înţelepciunea) şi philosophia (iubirea de / aspiraţia către înţelepciune) pare oarecum firesc să se fi trecut de la un mod de a fi (inesse) la o simplă vorbire despre… (digitur). Şi astfel philosophia perennis (metafizica trăită la propriu) a degenerat treptat în philosophia garrula (o filosofie a vorbelor); distincţia esenţială dintre cele două filosofii constă în faptul că prima dintre acestea urmărea inclusiv o realizare ontologică a aspirantului, înălţarea lui pe o spiră existenţială superioară, pe când cea de-a doua se complace în a se menţine doar la nivelul speculaţiei, din această cauză ea fiind incapabilă să confere devenirii şi construcţiei socio-umane un sens general în acord cu ordinea / armonia universală.
Timp de secole, Occidentul a ignorat philosophia perennis ca sistem tradiţional de gândire ceea ce a condus la consecinţe dintre cele mai dezastruoase (crize de tot felul, războaie, revoluţii sângeroase…); în ultima perioadă, însă, tot mai numeroşi sunt cei care contestă patern-ul ateist-materialist occidental şi, în genere, modernitatea anarhică decurgând dintr-un algoritm de gândire raţionalist şi scientist. Critici importante au fost formulate, în acest sens, de către aşa-numiţii perenialişti, gânditorii de factură tradiţională9 care consideră că, în esenţă, societatea occidentală reprezintă o anomalie a istoriei, o deviaţie periculoasă de la principiile universale. Rezumând aceste critici, Anton Dumitriu se referă la următoarele aspecte imputabile filosofiei occidentale: (i) absenţa principiilor care produce, prin ea însăşi, o lipsă de sens a întregii construcţii socio-umane; (ii) teoria cunoaşterii s-a substituit cunoaşterii înseşi exacerbându-se astfel rolul speculativ, discursiv, în detrimentul celui operativ; (iii) actul filosofic s-a oprit la existenţă (nu a trecut dincolo de ontologie) şi, ca atare, nu are efect în plan etic-formativ; (iv) este ignorată intuiţia intelectuală pură ca act de cunoaştere directă, imediată.10 (Guénon, 2013, pp. 11-31)
Dar, în fapt, ce înţelegea Aristotel prin Metá tá physiká adică, într-o traducere fără prea mari pretenţii, Cele de după (de dincolo de) fizică? De la această întrebare porneşte Anton Dumitriu în investigaţia sa şi astfel ajunge el într-o terra incognita bântuită de interpretări, ipoteze şi numeroase alte necunoscute. Sunt identificate, totuşi, trei mari dificulăţi menite a obtura înţelegerea, de către omul modern, a semnificaţiilor profunde şi acest lucru poate clarifica într-o oarecare măsură; dificultăţi reţinute sunt: (i) conciziunea extremă a textului aristotelian, scrierea Stagiritului fiind, în esenţă, un comprimat rezumativ; (ii) cartea conţine unele contradicţii ce se cer a fi soluţionate pentru ca astfel mesajul să fie coerent şi să alcătuiască un întreg organic; (iii) textul, în sine, este conceput într-o abordare acroamatică (esoterică) spre a fi explicat ulterior aspirantului de către un maestru, cunoscător al subtilităţilor în materie.
Numeroasele obstacole pe care un cercetător le întâmpină în ceea ce priveşte clarificarea operei aristoteliene la care se adaugă mulţimea interpretări posibile au făcut ca dezbaterile asupra acestui subiect să fie încă actuale şi mult prea departe de o finalizare. Immanuel Kant, de pildă, vorbea, la un moment dat, despre …abisul fără fund al metafizicii… şi despre …caracterul futil al pretenţiilor de cunoaştere (metafizică, n.n.) despărţită de lumea condiţionată a experienţei… (Durant, p. 266; Kenny, 195). Heidegger, la rându-i, îşi manifesta neîncrederea privind înţelegerea de către Kant a conceptului în dimensiunea sa profundă, tradiţional-autentică şi, în contrapartidă, susţine că, termenul în cauză viza, de fapt, filosofia primă, aceasta fiind concomitent, şi cunoaşterea existentului ca existent, dar şi cunoaşterea esenţei cele mai eminente a existentului care determină realitatea în întregul ei. (Dumitriu, 1990, p. 40)
Ca un corolar al prezentării celor două tipuri de philosophia, cel de-al treilea capitol al lucrării lui Anton Dumitriu, denumit inspirat A şti şi a nu şti, scoate în evidenţă o diferenţiere semnificativă şi deosebit de subtilă între gândirea lui Socrate şi cea a lui René Descartes pornind de la cele două dictoane celebre pe care aceştia le-au proclamat cu privire la capacitatea fiinţei umane de a cunoaşte realitatea. Socrate (exponent al philosophia perennis) a afirmat Eu ştiu că nu ştiu! – demonstrând, prin aceasta, o certitudine, în timp ce Descartes (considerat a fi intemeietorul raţionalismului modern, philosophia garrula) a declarat simplu, Eu nu ştiu! – pledând astfel pentru incertitudine şi imposibilitatea omului de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi Universul şi recunoscând, ca atare, neputinţa lui de a conferi un sens cunoaşterii umane.
Metafizica antică elenă este, oarecum, unul dintre cele mai puternice stimulente intelectuale, pe care lumea l-a cunoscut de-a lungul existenţei sale din moment ce, iată, reuşeşte să incite cunoaşterea chiar şi în prezent. Desigur, la începuturile sale, metafizica era strict orală şi intuitivă, ea generând, mai curând, o viziune mai pătrunzătoare şi întrezărind, prin aceasta, un sens general al devenirii întru Fiinţă. Treptat, această filosofie primordială a devenit din ce în ce mai raţională şi, ca atare, mai rigidă, mai precisă, predispusă la solidificare, fixitate şi sistematizare, dar şi la o continuă fragmentare, sub toate aspectele. Spiritul elen din antichitate avea, dimpotrivă, un soi de exactitate superfluentă şi o logică ascuţită cercetând cu supleţe realitatea, lumea şi fiinţa umană, deopotrivă.

 

 

Note
1 La gradul cinci al Ritului Antic şi Acceptat, aspirantul primeşte titulatura de Maestru perfect iar atelierul masonic în cadrul căruia se perfecţionează acesta se numeşte Lojă de perfecţie (perfecţionare).
2 Philosophia mirabilis (1974), Alétheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică (1984), Culturi eleate şi culturi heracleitice (1987).
3 În limba franceză, Résumé şi în limba engleză, Abstract.
4 Cel creditat că utilizează în premieră această sintagmă este Augustinus Steuchus Eugubinus (1497-1548) în lucrarea sa De philosophia perenni (1540); prin expresia în cauză, el desemna metafizica antică elenă lăsată posterităţii de către Stagirit şi transmisă nealterată, pe fondul ei, de scolastica evului mediu.
5 Utilizat inclusiv de către Platon, termenul phainómen (literar – ceea ce apare, concret – lucrul ce poate fi cunoscut senzorial) este contradictoriu cu noúmenon (lucrul în sine, lucrul cunoscut doar prin intermediul intelectului).
6 Cu sensul de adevăr absolut, indiscutabil, care exclude posibilitatea vreunei opoziții.
7 Anton Dumitriu menţionează trei principalele înţelesuri ale acestui termen: (i) început, origine; (ii) punct de plecare, capăt, extremitate; (iii) comandă (primum movens), autoritate, putere. (Dumitriu, 1990, pp. 61-62)
8 După Aristotel, Fiinţa este sesizată prin cunoaşterea universalelor şi se prezintă ca: (i) esenţă – ceea ce este; (ii) cantitate – mărimea; (iii) calitate – alcătuirea; (iv) relaţie – conexiunea; (v) loc – unde; (vi) timp – când; (vii) situaţie – în ce stare; (viii) posesie – ce conţine; (ix) acţiune – ce face; (x) pasiune – ce suferă. (Dumitriu, 1974, p. 107)
9 Cel mai reprezentativ dintre aceştia este, indubitabil, René Guénon; lui i se alătură Julius Evola, Ananda K. Coomaraswamy, Frithjof Schuon, Michel Vâlsan şi alţii.
10 Anton Dumitriu acceptă, în parte, această critică perenialistă dar, în egală măsură, formulează şi unele obiecţiuni.