…în toate timpurile şi în toate locurile, cu excepţia Occidentului modern, a existat un ideal de perfecţiune umană, care era la capătul unui drum, calea către zei, dar care era în realitate calea către omul interior.

 

*
Singura instanţă de apel a omului, pentru depăşirea dezechilibrului compusului uman, este lupta pentru luminarea minţii lui.

Anton Dumitriu

 

 

Pe post de posibilă concluzie finală a lucrării sale, Anton Dumitriu ne indică nouă, tuturor, cu generozitate şi deplină convingere, Calea către zei – un parcurs iniţiatic având un scop clar (atingerea statutului de homo universalis ca stare de conştiinţă non-ordinară), precum şi o metodă consacrată, veche de când lumea dar şi cvasi-ignorată în lumea modernă. Calea către zei presupune receptarea înţelepciunii, de către om, cu întreaga sa fiinţă; de aceea este nevoie de un prealabil katharsis (purificare), de o despătimire (dezindividualizare) în raport cu cele lumeşti (o atitudine de non-ataşamentul faţă de aspectele materiale) şi de o asceză temeinică şi asiduă însemnând un exerciţiu spiritual menit să asigure transcenderea ego-ului şi obţinerea unei minţi liniştite şi senine, aptă pentru a reflecta corect şi fidel realitatea.
În toate spiritualităţile importante a existat un ideal de om, precum şi metode calificate care să-l ajute pe aspirant să se apropie de atingere unui asemenea scop. Uneori, s-a pus semnul egal între scop şi metodă şi aceasta a condus la dogmatizarea demersului şi la apariţia de organizaţii habotnice care au ucis elanul animant generând confuzii, superstiţii şi credinţe dintre cele mai stupide. În linii foarte generale, scopul suprem al unui astfel de proces îl constituie descoperirea, prin introspecţie fiinţială, a statutului de om adevărat (homo universalis) a cărui esenţă este gândirea care se gândeşte pe sine. Această stare de conştiinţă care se obţine prin implicitarea intelectului în el însuşi, conduce la o reală transcendere a distincţiei subiect-obiect şi are drept consecinţă directă activarea unei funcţiuni speciale (intelecţia) cu ajutorul căreia cel aflat pe cale vede direct şi nemijlocit esenţele depăşind astfel cunoaşterea obişnuită – analitică, secvenţială, speculativă. Singura cultură care nu şi-a pus niciodată problema idealului uman este Occidentul modern, gândirea fiind considerată aici, cel mai adesea, un instrument de cercetare ştiinţifică, nicidecum un subiect de o natură cu totul specială din moment ce poate determina realitatea prin atitudinea pe care o adoptă la un moment dat (pp. 179-180).
În societatea tradiţională se putea vorbi liber despre scopul în sine al parcursului către statutul de homo universalis, metodă însă, presupunea o transmisie regulară din partea unui maestru calificat şi constituia, cumva, esenţa iniţiatică fără de care nu putea fi posibilă realizarea spirituală. Spre ilustrare, Anton Dumitriu va trece în revistă câteva legende antice provenite din spiritualităţi diferite; prima dintre acestea – Epopeea lui Ghilgameş – vorbeşte cu tâlc despre lumină şi despre nemurire, totul având, desigur, o semnificaţie simbolică vizând ieşirea omului din sfera sensibilului pentru a pătrunde în cea deifică. Urmează, apoi, o exemplificare mai substanţială privind procesul iniţiatic în antichitatea elenă; primele astfel de semne apar în referirile la Orpheu şi pot fi regăsite în continuare, sub o formă sau alta, în toate miturile, textele şi comentariile rămase din acele vremuri. Versurile de aur atribuite lui Pitagora, de pildă, menţionau că, în esenţa lui, omul este de natură divină şi că, astfel fiind, el poate să-şi restabilească statutul iniţial din care a decăzut urmând, în acest sens, un set de reguli ce presupuneau purificări, exerciţii spirituale şi un mod de viaţă fără excese (pp. 181-183).
Scopul iniţierii în misteriile antichităţii era acela de a parcurge treaptă cu treaptă, drumul îndumnezeirii omului. Iată cuvintele lui Proclus despre această ascensiune: Misterele şi iniţierile fac ca sufletele noastre să se urce deasupra vieţii materiale şi muritoare, ne leagă de zei, fac să dispară prin iluminări intelectuale orice tulburare afundată în noi prin lipsă de raţionament, fac să dispară prin lumina zeilor ceea ce este nedeterminat, obscur în acei care se fac iniţiaţi. Un alt autor antic, Theon din Smyrna1, care identifică şi el filosofia cu iniţierea, spunea: Filosofia este […] o iniţiere într-o teleté2 şi o transmisie a misterelor veritabile. Există cinci părţi în iniţiere: prima este purificarea […]. După purificare vine transmisia acestei teleté. În al treilea rând vine epopteía. În al patrulea rând vine ceea ce este perfecţionarea epopteíei, anume anádesis […] astfel ca cel care a primit iniţierile să le poată transmite şi altora […]. A cincea etapă este beatitudinea, care revine în urma tuturor acestor trepte, prin amiciţia zeilor şi viaţa cu zeii. Plotin, la rândul său, reduce iniţierea la trei trepte care însă, prin conţinut, acoperă întregul parcursul: treapta poiesiei3, filosofia (meta ta physis) ca mod de viaţă asumat şi, în fine, hierophantía – sacralitatea ca stare de conştiinţă şi ca trăire efectivă (pp. 183-185).
Faţă de toate aceste preliminarii, consemnate în partea introductivă a capitolului, dar şi pentru a determina o înţelegere mai profundă a textelor platonice, Anton Dumitriu menţionează că marele filosof antic nu era defel un idolatru atunci când vorbea despre zei. Pentru, Platon ca de altfel pentru mai toţi filosofii din acele vremuri, Zeul era gândirea pură (Noũs-ul suprem) şi, pe cale de consecinţă, …numai Zeul este sophos (înţelept, n.n.). Altfel spus, pentru deveni om perfect, aspirantul trebuia ca: plecând de la mulţimea de simţiri, să se ajungă la unitatea cuprinsă în actul judecării (…să reducă simţurile, prin raţionament, la unitatea lor…, traduce Anton Dumitriu, n.n.). Or, aceasta nu-i altceva decât reamintirea (anámnesis4, n.n.) lucrurilor pe care sufletul nostru le-a văzut cândva, pe vremea când (aflat, n.n.), în tovărășia Zeului, abia de-și arunca privirea spre cele pe care noi, în viaţa de acum, le socotim reale; căci ochii săi erau aţintiţi spre înalt, către realitatea cea adevărată. De aceea, pe bună dreptate, doar gândirii celui care îndrăgește înţelepciunea îi este dat să aibă aripi.5 Platon va spune mai departe că drumul către Zeu este identic, de fapt, cu calea înspre Noũs-ul suprem – Principiul principiilor la care, fiind de-o fiinţă, participă şi noũs-ul individual existent în compusul uman. Pentru înomenirea divinului şi pentru ca această participare a noũs-ului la Noũs suprem să devină realitate, ea trebuie asumată de către aspirant şi transformată din potenţialitate în act prin parcurgerea la propriu a drumul celest către Sine (pp. 185-187).
Mai târziu, la final de ev mediu, vedem că, pe fond, învăţătura despre calea către Dumnezeu şi omul perfect era identică cu cea din antichitatea greco-latină. Spre exemplificare, Anton Dumitriu va argumenta folosindu-se de lucrarea lui Albertus Magnus6 intitulată De adhaerendo Deo (Despre unirea cu Dumnezeu) în care, într-o formă vag simplificată, pot fi regăsite toate ideile respective. Astfel, după Albertus Magnus, atingerea de către aspirant a stării divine presupunea trei trepte distincte: (i) despuierea de reprezentările sensibile, trecătoare (ceea ce înseamnă renunţarea la cele lumeşti, non-ataşamentul asumat); (ii) cunoaşterea de Sine şi lepădarea de eul iluzoriu; (iii) descoperirea la propriu a interiora mentis, a lumii noetice, a Sinelui imuabil în esenţa sa. La capătul acestui drum prefigurat teoretic de către Albertus Magnus, cel aflat pe cale urma să atingă absolutul, adică, starea divină, perfecţiunea sau purificarea, golirea de gânduri a minţii (nudatio) şi, ca o încununare a acestui proces, pacea lăuntrică (pax inens); în acest caz, veritas-ul astfel obţinut era identic cu alétheia grecilor antici – adevărul celor neschimbătoare şi invizibile (universaliile, esenţele, principiile…) la care doar noũs aphatetikos (inteligenţa superioară) putea avea acces (pp. 188-190).
În rând cu toate aceste abordări calificate privind cunoaşterea Sinelui pe care Anton Dumitriu le trece în revistă în cartea sa, tradiţia creştin-ortodoxă îi era cel mai intim cunoscută autorului nostru dat fiind că, într-o vreme, el chiar s-a retras la mânăstire, în asceză, unde a practicat cu asiduitate rugaciunea isihastă (oratio mentis). Această metodă tradiţională de elevare spirituală purtând numele de hesychía7 constă în oprirea (golirea) voluntară a minţii în sensul că aceasta nu mai este lăsată în voia gândurilor care o năpădesc haotic, perturbator şi, astfel, prin concentrare interioară, se realizează mai întâi o deprivare / deconectare senzorială care, la scurt timp, poate fi urmată de pogorârea Duhului Sfânt – iluminarea propriu-zisă, vederea Luminii dumnezeieşti din centrul Fiinţei. De aceea s-a consemnat în Filocalie că …mintea noastră are, pe de o parte, puterea de a înţelege, prin care vede cele inteligibile, pe de altă parte, are unirea (cu Dumnezeu – Mintea universală, n.n.) care întrece firea minţii, prin care se uneşte cu cele de dincolo de ea (pp. 190- 192).
Calea eliberării din chingile iluziei şi înaintarea către statutul de om perfect, este prefigurată identic şi în spiritualităţile orientale. În India, de pildă, există o doctrină iniţiatică deosebit de rafinată care, în esenţă, îl călăuzeşte pe aspirant spre a fi perseverent în demersul său; în cuvinte puţine, acest demers înseamnă realizarea identităţii Atman-Brahman.8 Tot astfel, în spiritualitatea chineză, realizarea statutului de om veritabil (cheng-jen) înseamnă o renunţare la ego-ul limitativ urmată de revenirea la sorgintea primordială, adică la Tao, principiul întregii fenomenologii existenţiale.9 Concepţii asemănătoare, zugrăvind calea îndumnezeirii omului ca pe o anihilare de sine urmată cu necesitate de unirea spiritului uman cu cel universal, au fost identificate atât în sufismul islamic, cât şi în gândirea tradiţională persană (pp. 192-193).
La final de capitol, Anton Dumitriu conchide, în legătură cu ascensiunea către idealul de perfecţiune umană, spunând că aceasta a existat, dintotdeauna şi pretutindeni, în cadrul societăţilor tradiţionale; doar Occidentul modern pare să fi pierdut iremediabil calea către zei. În toate spiritualităţile, această aspiraţie umană supremă numită generic aici, calea către zei, este în esenţa sa o introspecţie lăuntrică, săvârşită cu metodă şi sub îndrumarea atentă a unui maestru calificat, căutând trăirea la propriu a unor stări de conştiinţă non-ordinară care, prin ele însele, marcau treptele unei veritabile deveniri a omului întru Fiinţă – saltul ontologic în sine (p. 194).
În fine, din textul ultimului capitol al cărţii, intitulat Marile speranţe, răzbate îngrijorarea autorului faţă de criza Occidentului, dar şi speranţa într-o revenire la valorile Tradiţiei autentice. Lumea modernă pare a fi insensibilă, însă, la întrebările ce este omul şi care ar fi imaginea sa ideală. Potrivit lui Anton Dumitriu, din această carenţă decurge, în mare parte, dezorientarea evidentă a construcţiei socio-umane occidentale, precum şi avalanşa de crize tot mai profunde cu care se confruntă modernitatea. În contrapartidă, gânditorii de factură tradiţională au promovat, dintotdeauna şi pretutindeni, o direcţionare fermă a aspirantului către cunoaşterea de sine ca fiind principalul remediu în ceea ce priveşte identificarea unui sens general viabil, în acord cu realitatea obiectivă. Pe cale de consecinţă, doar askesis-ul introspecţiei10 şi practicarea unui mod de viaţă echilibrat, anume prescris, au putut conduce la trăirea fiinţială a întâlnirii noũs-ului individual cu Lumina cea mare – Principiul principiilor (pp. 195-196).
După Platon, ştiinţele numărului şi ale măsurii (aritmetica, geometria…) au un rol determinant în ceea ce priveşte deşteptarea intelectului uman întru sacru şi iluminare, căci aceste ştiinţe …vor forţa sufletul să se folosească de gândire în ea însăşi spre a ajunge la adevăr… Dată fiind formaţia sa ştiinţifică, Anton Dumitriu va fi vibrat, desigur, la o asemenea idee şi poate că tocmai de aceea va fi acreditat el matematica drept ştiinţă deşteptătoare11 pentru Occidentul cartesian de astăzi. Matematica poate stimula gândirea către cunoaştere în general şi cunoaşterea Principiului, în special. Geometria, la rându-i, nu nominalizează doar disciplina matematică specializată în studierea formelor spaţiale, ci şi acel resort raţional consacrat, capabil să declanşeze mirarea fundamentală privind ordinea universală şi sentimentul cosmic.12 Platon a subliniat în repetate rânduri importanţa geometriei ca instrument de contemplare a existenţei – theoria tou óntos – având, aşadar, un rol integrator prin conceptele sale şi armonizând cunoaşterea sensibilă în unităţi din ce în ce mai vaste, geometria are, sub aspect metafizic, un puternic efect deşteptător (pp. 196-198).
Dezvoltarea impresionantă a matematicii, în timpurile noastre, precum şi aplicaţiile spectaculoase ale acesteia în domenii dintre cele mai diverse au fost posibile doar ca urmare a unei concentrări intelectuale fără precedent care, în plus, a beneficiat de o tot mai accentuată creştere a capacităţilor de calcul utilizate de către om. Cu toate acestea, rămâne foarte actual reproşul pe care Platon îl adresa matematicienilor, anume că, prin simpla lor raţiocinaţie, ei nu reuşesc să ajungă la principiile prime. Mai mult decât atât, vederea noetică a principiilor, cu ajutorul intuiţiei intelectuale, aşa cum este aceasta prezentată în cadrul spiritualităţilor tradiţionale, a dispărut pur şi simplu din mentalitatea modernă, criza Occidentului putând fi explicată, în mare parte, prin acestă carenţă ce face posibilă …pluralitatea de idei bazată pe libertatea de a gândi a fiecăruia şi care […] acoperă (de fapt, n.n.) o sărăcie a intelectului uman: lipsa de viziune a absolutului (pp. 198-201).
Alături de calea matematicii, calea muzicii era, în antichitatea elenă, un alt parcurs deosebit de eficace în a stimula contemplarea Fiinţei şi echilibrarea spiritului uman. Se considera îndeobşte, în acele timpuri, că muzica bine aleasă putea avea un efect deosebit de liniştitor asupra mentalului, precum şi o benefică echilibrare / armonizare a celor două emisfere cerebrale facilitând, ca atare, intuiţia intelectuală, pacificarea sufletului şi, astfel, o creştere a capacităţii de integrare a spiritului uman în armonia universală. Prin efectul său purificator, muzica produce o stare de spirit elevată şi o reală deschidere către lumea esenţelor (pp. 201-202).
Desigur, nu doar matematica şi muzica erau utilizate în societăţile tradiţionale ca …modalităţi preparatorii pentru a se putea ajunge la sesizarea esenţei umane de către însăşi esenţa ei care este gândirea… căci, în fapt, panoplia de instrumente calificate este mult mai extinsă. Iniţierile special concepute erau folosite cu succes, de pildă, spre a determina revelaţii şi trăiri emoţionale de mare intensitate menite a produce declicul în ceea ce priveşte iluminarea şi înţelegerea realităţii. Acest gen de ceremonie ritualică este, însă, în prezent, la mare distanţă de mentalitatea modernă, cartesiană şi mecanicistă, în mare măsură şi, de aceea, considerându-le mai adecvate spiritului occidental, Anton Dumitriu insistă doar asupra muzicii şi matematicii. Uimitoarele intuiţii care, de-a lungul timpului, au apărut în gândirea savanţilor, matematicienilor şi muzicienilor, fie că au fost aceştia din urmă dirijori, compozitori sau mari interpreţi, vorbesc de la sine despre o pătrundere profundă a subiectului cunoscător în interiorul conştiinţei gânditoare (pp. 202-204).
Factorul principal care declanşează şi menţine procesul de perfecţionare a omului este intelectul; în lumea modernă şi cu deosebire în timpurile actuale, sensul în care acest rol al minţii umane diferă în mod radical faţă de cel tradiţional. La vremea sa, Platon spunea că ştiinţele deşteptătoare aveau calitatea de a incita aspirantul la autoreflecţie şi la concentrarea gândirii în centrul Fiinţei, aceasta producând astfel, prin ea însăşi, un acord fin între spiritul uman şi ceea ce generic se poate numi, gîndirea / armonia universală. Printr-o perfecţionare intelectuală susţinută, individul depăşeşte distincţia dintre eu şi non-eu şi se ridică deasupra oceanului de contrarii; la capătul acestui proces laborios şi de lungă durată se află idealul uman – piscul nimit homo universalis – statut pe care Occidentul l-a ignorat cu desăvârşire; în timp, respingerea brutală a ideii potrivit căreia în om ar exista o fărâmă de dumnezeire a creditat convingerea că, de fapt, compusul uman nu poate atinge un astfel de ideal (pp. 204-207).
Ca un corolar în ceea ce priveşte perfecţionarea umană, Anton Dumitriu pledează, la finele cărţii sale, pentru proclamarea, în Occident, a acestui ideal tradiţional – homo universalis – ca stare maximă de excelenţă şi ca treaptă supremă a statutului de om. Inteligenţa umană este astăzi lipsită de un model, de un ideal spre care să tindă. Ea are posibilitatea de a construi lucruri absolute, cum s-a mai spus, ca teoreme matematice sau surprinderea unor raporturi de fapte şi idei, dar metoda dirijării ei în ansamblu a dispărut ca obiectiv. Cele două mari direcţiile de acţiune pe care le vede autorul cărţii sunt: cultura – o veritabilă lumen mundi, dând un sens şi o valoare la tot ceea ce există – şi educaţia (paideía) – ca esenţă eliberatoare a minţii umane de umbrele (aparenţele, iluziile, utopiile) care ocultează adevărul. Omul se va trezi la devenire iniţiatică numai atunci când el va înţelege că dispune de un nemărginit potenţial în ceea ce priveşte activarea calităţilor sale transcendentale şi, astfel, va realiza că are o responsabilitate imensă faţă de umanitate şi faţă de destinul acesteia. Un astfel de individ va capăta o nouă personalitate din chiar momentul când îşi dă seama că trebuie să se perfecţioneze spiritual şi că, numai aşa, poate să evolueze sub aspect ontologic căci, cum spune profetic Anton Dumitriu în finalul lucrării sale, desăvârşirea …înseamnă o luare de contact cu Principiul universal şi aceasta nu este decât un contact cu eternitatea… (pp. 207-211).

 

 

Bibliografie
Aristotel – Metafizica, Ed. Academiei, 1965;
Dumitriu, Anton – Homo universalis. Încercare asupra naturii realităţii umane, Ed. Eminescu, 1990;
– Culturi eleate şi culturi heracleitice, Ed. Cartea românească, 1987;
– Alétheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică, Ed. Eminescu, 1984;
– Philosophia mirabilis, Ed. Enciclopedică română, 1974;
Durant, Will – Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Guénon, René – Scurtă privire asupra iniţierii, Ed. Herald, 2008;
– Marea triadă, Ed. Herald, 2005;
Platon – Phaidros, Ed. Humanitas, 2011;
Vâlsan Michel – Omul universal. Islamul şi funcţiunea lui René Guénon, Ed. Herald, 2010;
Zecheru, Vasile – Calea regală şi cele 33 de trepte ale desăvârşirii, Ed. Herald, 2021.

 

 

Note
1 Matematician şi filosof care a trăit intre anii 70-135 e.n. (datele sunt incerte); a lăsat posterităţii lucrarea intitulată Ce este util în matematici pentru înţelegerea lui Platon; Dumitriu, 1990, p. 183.
2 Termenul teleté înseamnă iniţiere, perfecţiune, desăvârşire, dar şi elevare / realizare spirituală (p 183, pct 12).
3 Poiesis (derivat din verbul poiein – a crea, a face, a scoate adevărul la iveală) înseamnă puterea creatoare, creativitate; Dumitriu, 1992, pp. 126-127.
4 Dumitriu, 1984, pp. 246-261.
5 Platon, 249 b, c.
6 Albertus Magnus sau Albert cel Mare (1195-1280) a fost un important filosof creştin german, călugăr dominican şi profesor al lui Toma de Aquino şi al viitorului papă, Ioan al XXI-lea.
7 Liniştirea / pacea interioară obţinută printr-o psalmodiere repetitivă rostită în corelaţie cu ritmarea respiraţiei.
8 Atman este spiritul individual, cel aflat în corpul uman, în timp de Brahman este spiritul universal şi absolut.
9 Guénon, 2005, pp. 186-192.
10 Ennoésis-ul – interiorizarea / concentrarea gândirii, retragerea minţii în esenţa fiinţării sale.
11 Platon foloseşte, în premieră, această sintagmă; în greceşte, a fi deşteptat / treaz se spune egeíro sau egregoréo.
12 Cuvântul cosmos (antonimul lui chaos, dezordine) a fost inventat de Pitagora spre a exprimă ideea de univers ordonat.