Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Humberto Segundo Aguilar Alvarado sau despre călătorie

La editura brașoveană Libris a apărut la sfârșitul anului trecut volumul de poeme Viajes/Călătorii semnat de Humberto Segundo Aguilar Alvarado, delicatul artist care, în fața librăriei „George Coșbuc”( cred că acum celebra librărie are alt nume, dar pentru brașoveni ea a rămas librăria „George Coșbuc”) de pe strada Republicii, menționată de altfel în carte, oferea adevărate recitaluri de autentică sensibilitate. De altfel, artistul a dedicat și un poem orașului de la poalele Tâmpei, ale cărui versuri nu mai au nevoie de comentariul critic: „Brașovul e mândru pe ploaie/când toate străzile-i se udă/iar casele-și spală chipul;/cu-al său ambient îmbibat de arome:/ploaie rece, aer verde și parfumuri.//Brașovul e mândru în noapte totu-i beznă și totul boem e;/Cu-a sa viață nocturnă ce invită,/cu cântece, cu muzică și dans/ în localuri, pe străzi, în parcuri…” Sau: Brașovul e și mai mândru iarna,/cu străzile-i prea pline de zăpadă,/cu frigul pătrunzând în oase/cu oameni înveșmântați în negru/și copii ce liniștiți se joacă.//Brașovul este și mereu va fi mândru/de munții cu ale lor peisaje,/de istoria-i ce se pierde-n vreme,/de străzile-i și casele frumoase/și de orășenii iubitori de viață”.( Brașovul e mândru, traducere de Anca Florescu-Bratei)
Profitând de momentul în care poetul s-a oprit din cântat, i-am șoptit într-o zi, înainte de a intra în librărie, câteva versuri din poemul recitat la un curs de filologie romanică de către profesorul meu Liviu Tomuța, el însuși un iubitor de poezie: „Volverán las oscuras golondrinas/en tu balcón sus nidos a colgar…” Artistul s-a luminat și a continuat: „…y otra vez con el ala a sus cristales/ugando llamarán.//Pero aquellas que el vuelo refrenaban/ tu hermosura y mi dicha a contemplar,/aquellas que aprendieron nuestros nombres /¡esas… no volverán!”. Apelez la traducerea lui Răzvan Codrescu: „Veni-vor iarăşi negre rîndunele/ce în balconu-ți cuiburi şi-or găti,/şi înc-o dată, cu-aripi jucăuşe,/în geamuri ți-or lovi;//dar cele ce se-opreau din zbor să vadă/la tine – nuri, la mine – bucurii,/cele deprinse cu-ale noastre nume…/acelea… n-or veni”! Domnul Humberto Aguilar cunoștea poetul: „O, Gustavo Adolfo Becquer! Poet spaniol, născut la începutul secolului al XIX-lea, un poet romantic, după cum se știe”!
Poeziile din volumul Viajes/Călătorii, traduse în limba română de Anca Florescu-Bratei, Ana-Luiza Mitan, Elisabeta Manea, Dan Moruzi și autorul însuși, își conturează substanța sub semnul călătoriei ca topos al literaturii și experiență spirituală în primul rând. Autorul se dovedește fascinat de temă, de marile teme, ceea ce îi și legitimează de altfel scrisul, care nu poate fi acceptat ca gratuitate: „Scrisul de dragul de a scrie nu înseamnă a scrie, şi devine chiar mai greu de făcut când nu ai o temă”. Călătoria asigură pentru Humberto Aguilar relația esențială dintre real și imaginar, fapt ce impune trăirea nereținută a realității dar și a visului: „Mi-am petrecut mult timp trăind, şi ideile mele se plimbă între realitate şi fantezie. Cele pe care le-am făcut sau nu le-am făcut au pentru mine un singur sens. Nu ştiu dacă mă duc sau mă întorc, dar e acelaşi lucru… spus într-un cuvânt: călătorie. Călătorii scurte sau lungi, călătorii dus-întors. Despărțiri şi „bine-ai venit!”. Să dormi o zi aici şi una acolo. Să oboseşti şi să dormi. Să te trezeşti şi să mergi încotro vezi cu ochii. Să trăieşti realitatea, dar şi visurile”. De aici un fin amestec de real și livresc, sesizabil nu doar în poemele propriu-zise, ci și în textele cu intenții programatice, fiindcă acel „tot” care este călătoria presupune deplina implicare a ființei autorului: „ «Viața e un vis», a scris Calderón de la Barca. «Viața e o scenă», a zis Shakespeare. «Viața e o călătorie», a spus un alt gânditor la fel de celebru. Îmi place ultima propoziție, deoarece călătoria e un tot”. A călători înseamnă pentru scriitor nu doar a cunoaște și a se cunoaște pe sine, ci a trăi. De aceea călătoria devine în volum un autentic mod de existență: „Despre călătorii, sau despre viață?, aceasta-i întrebarea. Dacă scriu despre călătorii, intru în viață. Dacă scriu despre viață, pătrund în călătorii. Timpurile şi spațiile sunt viață şi călătorii. Nu pot vorbi despre un subiect şi să-l neglijez pe celălalt. Cele două stau întotdeauna împreună”. Universul cotidian se redimensionează, fiindcă Humberto Aguilar trăiește mersul pe stradă ca pe un gest esențial: „Azi am umblat, mai bine zis, am călătorit, pe Str. Republicii, frumoasa pietonală din Braşov, şi m-am oprit la terasă ca să observ lumea trecând, pardon… călătorind”.
Poetul nu este interesat in mod deosebit de spațiile exterioare, ușor sesizabile pentru „pitorescul” lor, ci de semnificații, pe care le înscenează atent și previzibil totuși, într-o compoziție în care metafora și simbolul pulsează în imediata vecinătate a discusivității ce poate deveni amenințătoare. Călătoria cu metroul este sinonimă unei călătorii orientată exclusiv spre subiectiv, transcrisă la modul cât se poate de simplu: „Cu metroul călătorește o mapă/ Plină de visuri deja trunchiate/ Și hârtii peste măsură de importante./Aristocrate de idei funcționale,/ Separator al bunurilor dobândite.// Și călătorește cu el, mai discret, /O altă mapă, mai modestă./ Umilă poate, neostentativă, /Apucată de mâner de un muncitor/ Ce-și duce în ea pâinea și a lui hrană./ S-a urcat în metrou un ghiozdan zâmbitor/ Ce poartă-n interior tot viitorul /Alcătuit dintr-o carte și-un caiet/ În care nimic un este încă scris/ Și se așază lângă un pantof.// Pantoful se află lângă o cravată/ Și-așezați ei par a fi pereche./ Și se uită pieziș la ghiozdanul /Ce cântă imnul speranței/ Fără a-i păsa de cine-i alături./ Mai călătorește liniștit și un coșciug/Suit pe umerii a șase bărbați,/ Singurul care nu-i pe propriile picioare, /Singurul care nu mai are visuri/ Și nici bani pentru a-și plăti moartea” ( Călătorind cu metroul).
Lucrurile modeste, umile, contează la Humberto Segundo Aguilar Alvarado ca obiect al unui alt fel de poezie. Autorul nu poate vedea lucrurile decât prin povara simbolului, căruia uneori îi adaugă greutate, pentru a deveni mai convingător. Discursul este vizibil impregnat de această intenție: „Doreai să te ridici de la pământ;/ Visul tău era să zbori,/ Să zbori, nu doar să mergi./ Ai muncit mult, eu o știu…/ Și-ntr-un final ai reușit, trăgându-te de ale tale șireturi./ N-am aflat vreodată ce tehnică ai folosit,/ Ea continuă să-mi fie necunoscută./ Te admir din multe motive. /Te admir pentru elanul tău… pentru efortul tău…// Te crezi important pentru că ești așa,/ Te simți indispensabil/ Și știu că ai dreptate,/ Refuzi să te vezi bătrân, să ai riduri pe piele./ Studiezi, te sforțezi și vei reuși./ Știu că vrei o catedră la universitate/ Dar, ca să poți merge pentru a-ți dicta cursul,/ N-ar trebui să te folosești de un alt pantof?” (Unui pantof).
În general, poetul lasă impresia că are plăcerea de a povesti, netemperându-și predispoziția spre narativ; obișnuit cu cântecul, el se lasă în voia limbajului, simțind nevoia să comenteze, să explice și să motiveze, își pune întrebări și pune întrebări, este ușor teatral, fără ca aceasta să dăuneze sincerității ce-i definește poemul: „Se spune că a plecat cu soarele /Dincolo de stele. /El a vorbit mereu cu timpul./ Şi într-o zi cu el s-a dus./ Împreună au strâns valize /Şi braț la braț s-au dus./ Şi astfel au bătut poteci /Necunoscute oamenilor./ Tu, călător al secolelor,/ Îți vei continua oare drumul/ Prin lumile obscure acum?// Ei spun că el s-a întors cu soarele /Într-o dimineață oarecare,/ Vorbind o limbă pe care doar inima/ A ştiut a o desluşi./ El vorbea de simțăminte,/ De fapte precum a iubi,/ De virtuți ascunse bine //Acolo unde inima/ Stăpână este./ Tu, călător al secolelor, /Mă vei învăța oare /Despre cum să trăiesc eu? ( Călătorul)
Înainte de a încheia aceste rânduri despre poemele lui Humberto Segundo Aguilar Alvarado, imi vine în minte finalul poemului Volverán las oscuras golondrinas, recitat, cum spuneam, admirabil de bunul nostru profesor la un curs nu tocmai digerabil:„Volverán del amor en tus oídos/las palabras ardientes a sonar;/tu corazón de su profundo sueño/tal vez despertará.//Pero mudo y absorto y de rodillas/como se adora a Dios ante su altar,/como yo te he querido…; desengáñate,/¡así… no te querrán!”. Sau: „Veni-vor iarăşi în auz să-ți sune/ale iubirii şoapte-atît de vii;/din somnul ei adînc inima-ți poate/atunci o vor trezi;//dar mut, răpit, în sfîntă-ngenunchere,/cum la altar pe Domnul l-ai slăvi,/cum eu te-am fost iubit…, nu-ți face vise:/aşa nu te-or iubi”! Domnul profesor Liviu Tomuța oferea, atunci, o altă versiune, parcă mai caldă:„Așa cum eu te-am iubit, nu te-amăgi, nu te va mai iubi nimeni!”

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg