Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Humuleșteanul și feciorul de crai

Atât Nică a lui Ștefan a Petrei din Humulești, cât și mezinul craiului din Povestea lui Harap-Alb sunt nevoiți să părăsească un spațiu protector, satul Humulești, cu trimiterile lui spre teluric, ori curtea tatălui, ambele spații sugerând că cei doi se află intr-o condiție similară celei prenatale. Amintiri din copilărie și cunoscutul basm se integrează operei lui Creangă ca produse artistice legitimându-se sub semnul scrisului și al ficțiunii. Nu este deloc întâmplător faptul că în scrierea socotită autobiografică și în creația de ficțiune, izgonirea din paradis se datorează scrisului: Nică pleacă pentru a învăța carte, la Socola, mezinul craiului părăsește curtea tatălui în urma scrisorii lui Verde împărat.
Nică a lui Ștefan a Petrei parcurge drumul dinspre natură spre cultural, spre condiția unui individ care va recepta lumea prin intermediul semnelor. Pentru fiul de crai drumul este unul al inițierii, nelipsit de confruntarea cu labirintul și cu suferința ori umilința.
Cei doi sunt însă marcați de niște morți simbolice, care pun cele două texte pe același plan, al imaginarului, Amintirile din copilărie și Povestea lui Harap-Alb întâlnindu-se sub semnul ficțiunii.
Humuleșteanul trăiește într-un univers paradisiac (numele satului trimite evident spre teluric, spre elementar) și într-un timp auroral, în care nu sunt de conceput suferința, de orice fel ar fi aceasta, și sentimentul de culpabilitate. Morțile lui Nică sunt menționate de Valeriu Cristea în dicționarul dedicat personajelor lui Creangă. Impresia este însă că, scriindu-și amintirile, Creangă a supralicitat motivul, în spiritul imaginarului ce-i definește opera. De câte ori copilul este marcat de suferință ori de vinovăție, atunci când condiția sa armonioasă este pusă așadar sub semnul întrebării, el trebuie să moară simbolic spre a se lepăda de condiția degradată.
Întâia moarte a lui Nică a lui Ștefan a Petrei se consumă în timpul școlii. Simțindu-se învinovățit de către monitorii ce se pregătesc să-l pedepsească pentru neștiința lui de carte, copilul este profund tulburat, răvășit, ceea ce contrazice condiția sa paradisiacă: „Și unde n-a început a mi se face negru pe dinantea ochilor și a tremura de mânios…”. O primă soluție în fața primejdiei este fuga: „Atunci eu, cu voie, fără voie, plec spre ușă, ies repede și nu mă mai încurc prinprejurul școalei, ci o ieu la sănătoasa spre casă”. Adăpostul nu este însă casa: „și unde nu încep a fugi de-mi scăpărau picioarele; și trec pe lângă casa noastră, și nu intru în casă, ci cotigesc la stânga și intru în ograda unui megieș…”. El preferă grădina, cu sugestiile sale simbolice: „și din ogradă în ocol, și din ocol în grădina cu păpușoi”. Salvarea nu poate fi casa ori curtea împrejmuită, ci moartea simbolică, înmormîntarea în prelungirea păpușoiului și a vegetalului, care i-ar garanta personajului condiția senină de plantă și, în felul acesta, regenerarea. Este un fel de moarte cu sugestii de însămânțare, asupra căreia naratorul insistă prin detalii semnificative. El se oprește în grădina cu păpușoi pregătiți, prin prașilă, pentru a rodi, și se înmormîntează/se îngroapă cu toată seriozitatea la rădăcina lor: „și, până să mă ajungă, eu, de frică, cine știe cum, am izbutit de m-am îngropat în țărnă la rădăcina unui păpușoi”. Dușmanii săi nu-l pot vedea fiindcă el este deja altul, căruia moartea simbolică i-a schimbat condiția: „au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă; și se vede că i-a orbit Dumnezeu de nu m-au putut găbui”. Urmează învierea simbolică: „am țâșnit o dată cu țărna-n cap, și tiva la mama acasă…”.
O moarte simbolică a humuleșteanului are loc în timpul holerei de la 1848. Pentru a-l feri de boală, părinții îl trimit pe Nică la stâna din dumbrava Agapiei, lângă podul Cărăgiței, însă copilul nu scapă de boală. Vindecarea presupune un anumit ritual cu sugestii ale readucerii bolnavului la condiția de proaspăt născut: „după ce mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean, mi-aduc aminte ca acum, au întins hoștinele fierbincioare și m-au înfășat cu ele peste tot, ca pe-un copil; și nu pot ști cât a fi trecut la mijloc până ce am adormit mort. Și de-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit sănătos ca toți sănătoșii”
(s. n.).
Cea de-a treia moarte a lui Nică este consecința durerii fizice. Iată ce se întâmplă cu el la scăldat: „Și îndată ce m-am sculat de la masă, luându-mi rămas bun de la călcâie, fuga la scăldat; și când sar odată voinicește de pe-un mal înalt în știoalnă, din greșeală, drept cu fața-n jos, numai scântei nu s-au făcut pe dinaintea ochilor de durere; și-am crezut că mi-au pleznit pântecele, nu altăceva”. Salvarea este previzibilă: „Și după ce-am ieșit cu mare greutate din apă și m-am pus pe mal, ținându-mă cu mâinile de inimă, băieții s-au strâns ciotcă în jurul meu și m-au înmormântat cu năsip, și m-au prohodit cum știau ei, și de-abia mi-am venit în simțire peste vreun ceas.”(s. n.).
Dar să nu uităm o ală moarte, semnificativă, a humuleșteanului: drumul spre Socola are in el conotațiile unui drum deosebit de trist, să nu spun ale ultimului drum, dar, oricum, trimis la școală, în Nică moare naturalul și inocența, personajul înviind sub zodia culturalului.
Feciorul craiului are și el parte de două morți necesare și semnificative pentru drumul pe care îl parcurge.
Mezinul craiului, după cum bine se știe, trișează într-un fel: el trece cu bine proba la care nu au reușit frații mai mari, cu ajutorul calului, al armelor și al hainelor de mire ale tatălui, sfătuit de Sfânta Duminică. Cu această personalitate de împrumut, cea a tatălui, iese viitorul Harap-Alb în lume.
Acceptat ca însoțitor de mezin în ciuda interdicției tatălui, Spânul îl determină pe mezin să intre în fântâna ca imagine particulară a unui mormânt, aspect cu atât mai convingător cu cât această fântînă și-a pierdut funcția inițială, fiind lipsită de roată și de cumpănă: „Fântâna era adâncă și nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât pănă la apă”. Capacul greu, menționat de autor, întărește ideea: fântâna era cu „ghizdele de stejar și cu un capac deschis în lături”. Intrând în această fântînă, personajul moare simbolic, mai bine spus moare în el personalitatea de împrumut, cea a tatălui său, craiul. Mezinul învie (apa și pământul sunt garanția germinării) în altă condiție. El intră intră abia acum în orizontul lumii reale și al numelui. Harap-Alb, prin amestecul de alb și negru, rezultând un gri comun, marchează condiția unui om obișnuit, care trebuie să parcurgă un drum dureros al umilinței, pentru a se defini pe sine însuși. Ieșind însă din fântînă, cel devenit de acum Harap-Alb poartă povara unui destin. Atunci când îl eliberează, Săpânul îi spune:
„Și de azi înainte, eu să fiu în locul tău nepotul împăratului, despre care mi-ai vorbit, iară tu, sluga mea; și atâta vreme să ai a mă sluji, până cănd îi muri și iar îi învie. Și oriunde vei merge cu mine, nu care cumva să bleștești din gură către cineva despre ceea ce a urmat între noi, că te-am șters de pe fața pământului”.
Din acest moment, Harap-Alb străbate drumul prin care trebuie să se elibereze de puterea blestemului. Spânul il trimite pe Harap Alb la moarte, în calculele sale neintrând ideea de înviere: ca și omul Roș, Spânul este un accident al actului creator, sustrăgându-se creației din illo tempore.
Adevărata eliberare a personajului începe să se realizeze prin intrarea lui în condiția unui autentic personaj de basm. Ceea ce face Sfânta Duminică este să-i creeze un scenariu pe care fiul de crai îl respectă cu sfințenie, jucând de fiecare dată ireproșabil invingătorului. Este evident însă că nu Harap-Alb este învingătorul, ci tocmai celălalt, personajul ideal, iluzoriu, eroul basmului, pe care mezinul îl interpretează admirabil. Secvențele din grădina ursului ori din pădurea cerbului sunt semnificative în acest sens. Important este că, într-un fel, Harap-Alb intră în pielea personajului interpretat și se „molipsește” de curajul pe care îl presupune condiția unui personaj de basm: în drumul spre Verde împărat, Sfânta Duminică nu-l mai ajută, și nici nu e nevoie. De acum, pe Harap-Alb l-a preluat mecanismul previzibil al basmului(furnicile, albinele, ajutoarele fabuloase) care-l modelează în spiritul său.
Înainte de a se confrunta cu o moarte necesară pentru afirmarea condiției sale, Harap-Alb se îndrăgostește. Sentimentul este transcris în contextul unor termeni implicând cosmicul și geneza, răsărirea, nașterea: „Fata vesel îi zâmbește, luna-n ceriu au asfințit. dar în piepul lor răsare… Ce răsare? Ia, un dor; soare mândrul luminos și în sine arzătoriu, ce se naște din scânteia unui ochi fărmăcătoriu”.
Momentul în care Spânul îi taie capul marchează finalul traseului inițiatic al lui Harap-Alb. Iubirea este tare ca moartea: fiica împăratului Verde îl readuce la viață pe feciorul de crai, făcând uz de elemente a căror valoare simbolică este absolut cunoscută. Ea „pune capul lui Harap-Alb la loc, îl încunjură cu trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să steie sângele și să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apă vie, și atunci Harap-Alb îndată învie”.
În ultimă instanță, atât humuleșteanul cât și fiul de crai mor pentru a învia în spiritul imaginarului și al Operei.

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg