Orhan Pamuk
Istanbul
Iași, Editura Polirom, 2011
Traducere de Luminița Munteanu

 

Cartea despre care am să vorbesc în rubrica de față invocă – dintr-o listă nesfîrșită și capricioasă – titluri înrudite dacă nu tematic, măcar prin tehnica imaginii îmbrățișate de text, a ekphrasisului, a comentariului (memorialistic, paradisiac, melancolic) potențat de fotografie, desen, grafică etc. Mi-amintesc, deci, surpriza (de ce nu au făcut mai mulți autori asta?) întîlnirii cu Misterioasa flacără a reginei Loana, năstrușnicul roman al lui Umberto Eco, în care sînt reabilitate cartoons și fotografii glam, reclame siropoase de început de secol XX. Revăd proiectul romanesc insolit al lui W.G. Sebald, despre care am glosat în paginile Tribunei nu demult. Mai vechiul (și fetișizatul) Nadja, de André Bréton, transpus în română de Bogdan Ghiu. Chiar nou tradusul titlu din Javier Marías – Chipul tău mîine. Venin și umbră și adio – „documentează”, și (foto)grafic, o epocă. Mi-amintesc romanțul versificat, Spectacol cu Dimov, unde Șerban Foarță „expune” erudita sa colecție (artă & meserie) de imagini-obiecte reprezentative pentru epoca și spiritul ludicului Leonid: un fel de „Muzeu al Inocenței”, cum va realiza – la aproape un deceniu după poetul român –, pornind de la o carte și de la magnetismul, nostalgia hipnotică instaurate de aceasta, și scriitorul turc Orhan Pamuk.
Nu despre Muzeul inocenței vreau însă să vă vorbesc acum, ci despre volumul de memorii Istanbul, închinat de romancier orașului pe care – se zice – nu l-ar fi părăsit mai mult de trei ani. E o carte masivă, exorbitant ilustrată: cópii după lucrări de grafică, gravură, fotografii reprezentative pentru geografia și istoria ținutului, dublate de arhiva foto (splendidă!, nici nu se vede mîna artistului amator) a familiei Pamuk. Imaginile alb-negru și calupurile de text – dense, psihologizante – intră în coliziune cu anima cititorului, ca un tanc petrolier cu un cartier ridicat pe cheiul Bosforului (dacă păstrăm comparațiile în registru maritim), remodelînd totul, după un incendiu purificator.
Chiar dacă narațiunea curge magmatic, sinuos, într-un fel de spirit thomasmannian (Mann e revendicat în text, alături de Tolstoi, Dostoievski, Sartre, Faulkner, Flaubert, printre influențe), Pamuk ne poartă – implacabil – departe de exotismul ghidurilor turistice, al autobiografiilor eroizante.
De la un moment dat, devine evident faptul că autorul înțelege, pe măsură ce ni-l explică, spiritul Istanbulului, aliajul secret din care-i alcătuit: melancolie (în turcește hüzün), dor, depresie, emoții primare, violență, frustrare, poezie, perversiuni, occidentalism și otomanism, laicitate și xenofobie. Sau altfel spus: epoci și relicve istorice suprapuse și ignorîndu-se orgolios; comunități și clase sociale aflate într-un permanent război al suspiciunii, suspendat uneori – din rușine și remușcare – după cîte o baie de sînge și vînătoarea „țapului ispășitor” (creștinul, grecul, armeanul, evreul, – mai nou – kurdul); evlavia clasei de jos, laicitatea (semiateismul) păturii educate; homosexualitatea, pedofilia traversînd (ca apa o rocă poroasă) veac după veac (a se vedea tabloul, excelent creionat de prozator, al inventării și rafinării poeziei de dragoste turcești, al cărei subiect de venerație ar fi… exclusiv masculin); aerul de „generație pierdută”, de boemă exasperată al grupurilor și comunităților artistice, jurnalistice.
Pamuk studiază / venerează orașul, splendid și crud, dinspre lumina primelor amintiri pînă la vederea (tot) îndrăgostită, (acum) îndurerată, a adultului căruia îi fuge de sub picioare tinerețea. Orhan – cel mai mic dintre cei doi fii ai familiei – s-a născut (1952) și a trăit, toată viața, în apartamente și case de unde a putut admira – zilnic, vreme de mai bine de șaizeci de ani – panorama Bosforului, siluetele – de multe ori familiare – ale vapoarelor, pavilioanele în recunoașterea cărora a devenit, ca orice băștinaș, expert. Istanbulezul numără navele cum numără insomniacii europeni oile, iar Pamuk a dezvoltat o adevărată superstiție (asemeni multor istanbulezi, de altfel), în legătură cu navigația nocturnă a vapoarelor mari, militare (sovietice și americane). Rememorează / exorcizează iubirile, introducîndu-ne prin tenebrele burgheziei locale, într-o incredibilă lume de relații mafiote, intoleranță și prejudecăți. Ne încunoștințează că părintele Turciei moderne (căreia astăzi i-a strîns lesa președintele Erdogan), Mustafa Kemal Atatürk, s-a născut la Salonic, în Grecia actuală, ceea ce nu i-a împiedicat pe turcii emoționali și instinctuali să organizeze adevărate măceluri antigrecești: ultimul, cutremurător, are loc – în plin secol al progresului – în anul de grație 1955:
„Ceea ce s-a petrecut la 29 mai 1453 reprezintă pentru occidentali Căderea Constantinopolului, iar pentru orientali, Cucerirea Istanbulului”. „La începutul secolului trecut, jumătate din populația Istanbulului era nemusulmană, iar cea mai mare parte a nonmusulmanilor era constituită din greci, continuatori ai Bizanțului.” (p.216) Iată ce se putea vedea după două zile de jafuri, violuri, crime în Istanbulul copilăriei „paradisiace” (ei, ce ne mai lipsesc vederea de noapte și intransigența de acest tip nouă, valahilor semiturciți!): „În dimineața următoare, după o noapte în care toți cei ce nu erau musulmani riscaseră să fie linșați, zona Beyoğlu și Bulevardul Istiklal gemeau de obiecte care nu putuseră fi cărate, dar care fuseseră distruse cu plăcere după ce vitrinele și ușile magazinelor fuseseră sparte, iar interioarele acestora, prădate. Peste țesăturile, covoarele ori articolele de îmbrăcăminte de toate culorile, de toate mărimile, de toate soiurile zăceau frigidere, aparate de radio sau mașini de spălat rufe, care pe vremea aceea abia începuseră să se răspîndească în Turcia; bulevardul era plin de servicii de porțelan făcute zob, de jucării (cele mai bune magazine de jucării ale vremii se găseau în Beyoğlu), de articole de bucătărie, de acvarii, la modă pe atunci, de cioburi provenite de la lustrele sparte” (pp.218-219)
Metropola întinsă pe două continente este (sau deja a fost?) și lumea „conacelor de lemn în ruină care au dobîndit acea culoare specifică Istanbulului datorită delăsării, a vopselei scorojite” (p. 47) trezind – paradoxal – o poftă, melancolică, de a privi. Tărîmul arborilor lui Iuda, al brazilor de Bosfor. Decorul exotic, periculos, exhibînd tumorile istoriei, prin care-au vagabondat depresivul Nerval, sifiliticul Flaubert, tuberculosul Kavafis, hiperlucidul Gide – rîndurile acestuia, pilule amare, i-au torturat, în epocă, pe turcii occidentalizanți. E locul în care a pictat Antoine-Ignace Melling, devenit servitorul privilegiat (și în cele din urmă abandonat) al sorei lui Selim al II-lea, Hatice Sultan: pînzele lui ample au devenit gravuri prin intermediul cărora deopotrivă istanbulezii și occidentalii au cunoscut spiritul orașului: „Melling lasă acea senzație de real pe care o caută cu atîta nesaț mintea noastră spre a putea contempla în tihnă frumusețile Bosforului și ale Istanbulului, cufundîndu-se în priveliștile caestei lumi dispărute, ca urmare a faptului că acordă o deosebită atenție amănuntelor arhitectonice și se joacă iscusit cu capriciile perspectivei.” (p.87)
Scriitură exphrastică, rafinată, a romancierului orgolios, Istanbul este o carte cu multiple deschideri: istorie subiectivă și fragmente ale istoriei mari (adesea ocultate), portrete ale primilor prozatori, poeți, jurnaliști, enciclopediști locali, bildungsroman al devenirii artistice (inițial, Orhan Pamuk s-a dorit pictor), prilejul perfect de a evoca frumusețea sculpturală a mamei, gesturile ei de tandrețe (parcă totdeauna insuficiente) sau exhibiționismul tragicomic al femeii rănite (în amor). Pentru că hüzün stăpînește scenografia vastă, aproape de necuprins cu mintea și de nefixat într-o – singură – carte. Și melancolia este, în accepțiunea autorului (și, întrucîtva, a Islamului), durerea neapropierii de divinitate – sentimentul legitim, la antipodul căruia găsim absența melancoliei.
Ce melancolică și aromită carte.