Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Iarăși despre revizuiri

Iarăși despre revizuiri

Cu ceva vreme în urmă, chiar în paginile revistei Tribuna, Adrian Lesenciuc semnala un titlu de interes despre care, altminteri, n-am fi aflat probabil, dată fiind atât de haotica difuzare a cărților. Era vorba despre „o mică sinteză”, calificată ca atare de însăși autoarea volumului, profesoara Elena Vieru, dezvoltând recapitulativ o temă căzută în amorțire. Fiindcă Monica Lovinescu și revizuirile literare postcomuniste (Editura Pastel, Brașov, 2018) repune pe tapet o chestiune sensibilă, iscând – se știe – polemici înverșunate imediat după ‚89, autoarea conchizând că, în urma lor, scara de valori s-ar fi modificat „silențios, dar sigur” (Vieru 2018 : 148). Și că punând umărul la rescrierea istoriei literare postbelice, Monica Lovinescu (1923-2008) s-a dovedit „un lider de opinie credibil”, continuând opera tatălui după „un popas pe pragul etic”, acreditând – neoficial – un nou canon literar. Adică „adevăratul canon” la vremea respectivă, cum scria Cristina Cioabă. Încât în alchimia / sarabanda reevaluărilor, privirea sa „mereu întoarsă către țară”, patronând un „cenaclu” pe unde scurte, ar fi dovedit „o obiectivitate fără echivoc” (Vieru 2018 : 14), dând tonul „procesului revizionist”.
Să vedem în ce măsură astfel de afirmații se susțin întrutotul, contrapunând acestor argumente, livrate empatic, o altă viziune, propusă de glaciala Nicoleta Sălcudeanu într-un volum de ecou, ignorat de Elena Vieru! Vom recunoaște, însă, că vocea de la Paris, de mare incisivitate și autoritate, „invariant combativă și evaluativă” (cf. Elvira Sorohan), la curent cu ce se întâmpla în țară, într-un mediu sufocant, ideologizat, schizofrenic, a fost o primă instanță critică, declanșând „viziunea revizionistă” (Vieru 2018 : 24). Rămâne de analizat, cu rigoare, dacă realmente „doamna invizibilă” (cf. Alex Ștefănescu), „străjer” al literaturii viabile, cercetând de la distanță și cu „o oarecare detașare” peisajul literar (Vieru 2018 : 14), a lansat doar verdicte inatacabile. Și că nimic „nu și-ar fi pierdut valabilitatea” (Vieru 2018 : 39). Indiscutabil, reevaluările sunt inevitabile, ele țin de un metabolism cultural normal, refuzând o scară de valori „imuabilă”. Elena Vieru, în consecință, pledează pentru o reevaluare „din toate unghiurile” (Vieru 2018 : 146), construind ceea ce numește „imaginea completă a unui scriitor”, fără a trece sub tăcere derapajele (conjuncturale), acele „aproximații morale” în termenii Monicăi Lovinescu. Totuși, „rămâne de stabilit”, acceptă, cu jumătate de gură, exegeta (Vieru 2018 : 24), dacă retragerea în estetic ar fi o utopie culpabilă sau dacă, în lucrarea timpului, estomparea biografiilor nu surdinizează cumva acest militantism, prea legat de incisivitatea unor ideologii în vogă.
Să reamintim, întâi, că Monica Lovinescu face parte din primul val al exilului românesc postbelic. De altfel, în 1991, prefațând volumul Adrianei Georgescu La început a fost sfârșitul, apărut în acest an la Humanitas, pe care, sub pseudonim (Claude Pascal), l-a tradus și care, fiind „o primă mărturie a experienței carcerale”, era tipărit, la Paris, în 1951 (Au commencement était la fin: La dictature rouge à Bucarest, Editions Hachette), ea nota: „Termenul exil nu trebuie pus la singular. Au fost mai multe exiluri. Primul era compus mai ales din oamenii care nu fugiseră ca să scape, ci ca să se bată mai departe” (M. Lovinescu 2019 : 9). Subliniind, așadar, rezistența inițială, de regulă minimalizată și care, restabilind adevărul, ar clătina prejudecata că România ar fi avut „cea mai slabă disidență”, lepădându-se, astfel, de un „complex fără obiect” (M. Lovinescu 2019 : 14). Ea părăsea țara la 8 septembrie 1947 fără a spera în șansa reîntoarcerii și fără a accepta șantajul, în „joc” / troc fiind mama sa, Ecaterina Bălăcioiu (1887-1960), arestată în 1958 pentru „discuții dușmănoase”. Și dacă Eugen Lovinescu, în numeroase reluări și clarificări, punea „bazele conceptului revizionist” (Vieru 2018 : 25), fiica sa, „de la distanță”, îl va resemantiza; „est-etica”, opusă aparatului celebrator al propagandei, va stârni mari dispute, insistând pe moralitate și tulburând judecățile inerțiale, implicit harta axiologică.
Bineînțeles, obsesiva temă a revizuirilor, stârnind, spuneam, polemici purtate cu îndârjire viscerală, corelată – inevitabil – cu discuțiile, și ele înverşunate, despre canon, au inflamat, ca subiecte predilecte, frontul critic, imediat după prăbuşirea regimului comunist. În pofida alunecărilor (numeroase) în revizionism, în pofida prezenteismului agresiv (refuzând trufaş-beligerant continuitatea), a controverselor imunde care au răvăşit şi polarizat viața culturală postdecembristă, „abdicarea” canonului nu s-a petrecut, totuşi. Mai mult, mai degrabă reconfirmat, canonul „moştenit”, cu inevitabile prefaceri, rezistă; şi pare a îndreptăți concluzia lui N. Manolescu, criticul considerând că „niciodată, canonul n-a părut a fi impresionat direct de politic” (Manolescu 2013 : 3).
Tentative, se ştie, au fost, de-ar fi să pomenim, de pildă, eşecul realismului socialist, ca primă revoluție canonică, încercând a impune o literatură nouă (ca moment zero). Şi după decembrie ’89 s-a propus, de pe poziții maniheice, cu vehemențe justițiare, o reconfigurare a canonului printr-o grilă „sever controlată politic” (Sălcudeanu 2013 : 64). Şi cum volumul Nicoletei Sălcudeanu discuta, cu onestitate şi minuție interpretativă, chestiunea revizuirilor şi a revizionismului în literatura postcomunistă, cercetarea peisajului literar, identificând fie spaima de revizuiri (blocând procesul), fie, dimpotrivă, canibalismul axiologic, demolator, devine obligatorie. Pornind, fireşte, de la preceptul lovinescian, criticul de la Sburătorul vorbind de teoria mutației valorilor estetice şi a autonomiei artei. Şi înțelegând procesul, în primul rând, ca autorevizuire.
Posteritatea lui E. Lovinescu, constata Mircea Iorgulescu, atent la metamorfozele lovinescianismului, este, din păcate, acum, „ofilită”, ajungându-se chiar la anularea lovinescianismului. Valul revizuirilor a vizat, la ordin politic, indexarea unor autori, uitându-se că procesul are „o cadență naturală”, rezultat al unor acumulări şi al unor prefaceri (de gust, standarde etc.). Or, cele „cinci posterități” ale lui Lovinescu (Iorgulescu 2004 : 221), divulgă un paradox: deturnat, el face loc unor revizuiri contaminate politic, sub comanda unui „cor anticomunist tardiv”. Încât, demontând confuzia dintre etic şi estetic, Nicoleta Sălcudeanu, în expertiza sa, subliniază tocmai „sensul etic şi revanşard” al revizuirilor literare postcomuniste, întrebându-se, cu temei, dacă ele definesc o mişcare literară, se vor un demers estetic sau exprimă un fenomen politic.
Trebuie să observăm că cea care a trădat lovinescianismul, scria apăsat Eugen Simion, a fost tocmai fiica criticului, Monica Lovinescu. Nimeni nu poate contesta rolul crucial jucat de tandemul Monica Lovinescu / Virgil Ierunca în efortul de coagulare a opoziției româneşti. Şi, mai ales, a influențelor, cu rol director, în viața culturală românească după cotitura istorică din 1989. Evident, în acel Bucureşti-sur-Seine, cum spunea inspirat M. Iorgulescu, pelerinajul intelectualilor noştri (în clandestinitate, desigur, în epoca ceauşistă) însemna nu doar o solidaritate complice. Vizitele echivalau cu un „ritual valorizant”, gazdele bucurându-se de respect moral şi autoritate; cei „unşi” la Paris se întorceau, într-un mediu opresiv, aureolați şi omologați. Doar că acea critică est-etică, sintagmă preluată de la Timothy G. Ash (un „făuritor de formule fericite”, recunoştea Monica Lovinescu), purtată „în tranşeele exilului” devenise o critică de front, degradând demersul critic. Ingerințele politicului (ca anticomunism) erau la vedere, livrând etichete şi ignorând valoarea intrinsecă, printr-o legitimă abordare estetică. Cum grupul parizian a dat tonul în evoluția postcomunistă a culturii noastre, atitudinea „de front” a devenit o prelungită răfuială între „buni” şi „răi”, instaurând un „jdanovism pe dos”. Să fie acestea, cu adevărat, revizuiri? se întreabă autoarea, cea care practică „o lectură suspicioasă” (cf. Alex Goldiş). Pentru a conchide ferm: „nu se poate revizui estetic nimic prin mijloace extraestetice” (Sălcudeanu 2013 : 37). Volumul Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă este, ca şi Asupra criticei de azi (Ed. Limes, 2011), un „raport” semnat de o voce lucidă, energică, denunțând, când e cazul, accentele revanşarde („revanşism”). Şi ele, se ştie, n-au lipsit / nu lipsesc, ocultând criteriul estetic şi eşuând, în numele „purificării”, în radicalism politic şi iacobinism etic (Sălcudeanu 2013 : 17). „Declandestinizarea” (cf. Monica Lovinescu), posibilă după decembrie 1989, îngăduind libertatea de mişcare, a însemnat, în contextul unor penibile dispute (opțiuni politice, răfuieli ierarhice), o solidarizare pierdută, întreținând un justițiarism cu dublă măsură. Cea care a reprezentat „nucleul militant al exilului”, promovând şi mediatizând, prin „viza” pariziană, numeroşi intelectuali de la noi, a prelungit, nefiresc, „campania militară” în interior, polarizând viața culturală. Încât ruptura ideologică a favorizat, ciudat, revizionismul postcomunist. Fiindcă, ne reaminteşte Nicoleta Sălcudeanu, „totalitarism n-ar exista fără trădarea intelectualilor”, laşi, coruptibili, de regulă (Sălcudeanu 2011 : 171).
Or, în cadrele societății româneşti, nemulțumirea generalizată coexista cu tăcerea conformistă şi elasticitatea morală; teroarea difuză, cu excepția unor voci singulare, n-a condus la articularea unei mişcări de protest în sânul breslei. Botnița comunistă n-a împiedicat nici viesparul scriitoricesc să dea în clocot, oferind delațiuni, compromisuri, duplicități, şicane etc. Şi dacă, în paranteza comunizantă, strategia no combat („rezistența prin cultură”) îndemna la pasivism politic (apolitism), postcomunismul, prin voci belicoase, a încurajat, paradoxal, radicalizarea discursului, îndemnând, în condițiile pluralismului, la intoleranță. Şi stigmatizând pe cei cantonați „în țarcul apolitismului” (cazul lui Eugen Simion și echipa). Iată un greu de explicat alt „paradox românesc”, deşi alibiul rezistenței „prin cultură” (marginal, iluzoriu oricum şi nepericulos pentru regim, constatase Adrian Marino) devine azi necesar, încercând a anihila „imbecilizarea prin media”. Dar pentru o societate înrobită teletropismului / divertismentului (ca supraideologie), rezistența la cultură, cum zicea cineva, pare seducătoare.
Militanța intransigentă de la microfonul Europei libere blama obediența „propagandabililor”, duplicitatea, în contextul constrângerilor regimului. Ea satisfăcea „datoria țipătului”, mărturisea V. Ierunca, venind în întâmpinarea celor cărora „soarta le-a legat limbile”. Dar această receptivitate trează, după criterii polițieneşti, vânând carențele morale în speranța salubrizării mediului literar, întocmind liste etc. s-a prelungit şi în postcomunism. Evident, tradiția succesivelor epurări e veche şi ea nu ține doar de experiența comunistă. Un şir de excomunicări, denunțuri, ocultări sau demascări etc., încercând, cu zel bolşevic, a alunga „colaboraționiştii” a transformat un „litigiu patrimonial” într-o înfloritoarea dosariadă şi în postcomunism, propunând, fără succes, o literatură „lustrată”. Încât, vocal, ascultat şi căutat, un V. Ierunca se dovedeşte, nota caustic Nicoleta Sălcudeanu, „mult mai puțin decât credem un analist literar” (Sălcudeanu 2013 : 33).
Dacă refuzăm revizionismul (și e ciudată confuzia pe care o întreține Elena Vieru prin suprapunerea termenilor), un demers strident-străin de miza estetică*), se cuvine să observăm că tapajul iscat de problematica revizuirilor a stârnit dezbateri profitabile. În fond, într-un climat pluralist, respingem respectul paralizant față de ierarhia moştenită. Revizuirile presupun, însă, recitiri şi recuperări, atenționând, cu o tentă incluzivă, asupra valorilor „umbrite”, nefrecventabile sau ignorate de „vitrinierii” culturali. Este regretabil că şi în postcomunism, respectând rețeta de altădată a agresivului realism socialist, revizionismul se manifestă cu virulență. Or, climatul cultural s-a schimbat decisiv, el ar trebui să fie al pluralismului şi diversității, nicidecum subjugat de puseele anticomunismului fundamentalist. Şi mai surprinzător, acest război rece civil a împins „spre zona crepusculară” fenomenul disidenței (Sălcudeanu 2013 : 111). Veritabilii disidenți au fost, cu metodă, marginalizați, au fost inventați eroi, a apărut mitul Patapievici iar numirea lui N. Breban la cârma Contemporanului a fost taxată de fosta amică Monica Lovinescu drept o „eroare”. Şi am putea lungi şirul exemplificărilor.
Dacă misiunea criticii este „corectoare şi patrimonială”, dacă însuşi canonul, cu critici-moaşe în juru-i, cere o sedimentare polifonică (cf. N. Sălcudeanu), acea râvnită nouă ierarhie angajează voci autorizate, nu dispeceri voluntari care împart indulgențe şi sancțiuni, sub stindardul unor „revizuiri sângeroase” (cf. Marin Mincu). Adevărat, „traficul între epoci”, anunța Gh. Grigurcu, văzut „mai est-eticist decât Monica Lovinescu” (Vieru 2018 : 132), tulbură oglinzile recepției. Ar trebui să refuzăm prosternarea, inerția gustului etc., chiar dacă „blocajul conservator”, până la un punct, se impune natural. Deci nu e vorba de o posteritate tabuizată, muzeală, cu iz funerar, critica urmând „a se certa (doar) pe opere” (cf. Marian Popa); iar confruntarea punctelor de vedere ar conduce, legitim, la înnoirea perspectivei. Retorica revizuirilor a derapat însă. Din ecuația revizuirilor nu putea lipsi Eugen Simion a cărui autoritate, îndeosebi în mediul didactic (conservator prin excelență), ar fi blocat „polemicile revizioniste” (totuși, în floare!). Reproșul criticului privea reinterpretarea trădătoare a conceptului de revizuire, încărcat acum cu implicații politice, Monica Lovinescu contrazicându-și, astfel, tatăl, un „fenomen rar întâlnit în critică” (Simion 2017 : 294). Rămâne de stabilit, scrie Elena Vieru, amânând verdictul, dacă „viziunea revizionistă” a fiicei ar fi „profund antilovinesciană” (Vieru 2018 : 24). Și dacă, adăugăm noi, discursul critic, oricum cu „rol hipertrofiat”, dobândind o importanță abuzivă în segmentul comunizant (Zamfir 2017 : 411) va omologa integral acest „anticomunism estetizant” profesat de la microfonul Europei libere. Știind prea bine că „o istorie literară convenabilă nu se poate apropia prea mult de contemporaneitate” (Zamfir 2017 : 401).
Cartea Nicoletei Sălcudeanu, atentă la vectorii contextului, devoala tocmai jocurile de putere din câmpul cultural. Cu opinii ferme, exegeta vede în anul de răscruce (1989) un an-turnesol, subliniind eruptiva „decompensare etică” şi prelungita confuzie axiologică. În fond, dacă istoria literară, inevitabil, purcede la reconstituirea climatului, modul în care trăim, împăcându-ne cu propria noastră istorie, dă seama de efortul lucid de a scruta un trecut convulsionat. Şi cum purismul estetic e greu de aflat iar „misterul axiologic” rămâne o taină impenetrabilă, exegeta va identifica „depăşirile de concentrație ideologică” (Sălcudeanu 2013 : 37). Fiindcă, semnalându-le, acceptând ingerințele, dar respingând indignarea selectivă ori pasiunile retrospective, criticul înțelege că istoria, cum spunea Jean Sévillia, nu este sclava actualității. Şi nu anticomunismul visceral (la modă), frenezia interpretativă, „subiectivizând” Istoria, prin rescriere, manipulare, distorsiune controlată (cf. Ştefan Borbély) ar fi calea de urmat, sacrificând complexitatea. În „laminorul” corectitudinii politice, schemele ideologice (anacronism, maniheism, reducționism) se răsfață. Dar, ne reamintea Jean Sévillia, „această Istorie e a noastră şi nu putem trăi urându-ne”, după ce, fireşte, am acceptat radiografia unui trecut care, scutit de isteria publicistică (cu valul de deformări, ajustări, ocultări), nu trebuie nicidecum „îngropat”. Ci doar corect cunoscut şi însuşit / acceptat.

 

 

NOTE
Iorgulescu (2004) : Mircea Iorgulescu, Posteritățile lui E. Lovinescu, în Tangențiale, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti.
Manolescu (2013) : Nicolae Manolescu, Despre canonul literar, în România literară, nr. 24/14 iunie 2013.
Sălcudeanu (2013) : Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, Bucureşti.
Sălcudeanu (2011) : Nicoleta Sălcudeanu, Asupra criticei de azi, Editura Limes, Cluj-Napoca.
Simion (2017) : Eugen Simion, Posteritatea critică a lui E. Lovinescu, Editura Tracus Arte, București.
Vieru (2018) : Elena Vieru, Monica Lovinescu și revizuirile literare postcomuniste, Editura Pastel, Brașov.
Zamfir (2017) : Mihai Zamfir, Scurtă istorie: panorama alternativă a literaturii române, vol. 2, Editura Polirom, Iași.

*) Într-o carte care stă să apară la Editura Academiei Române (Revizuiri critice, de Theodor Codreanu), autorul taxează ca „impostură culturală” revizionismul criticist, constatând că „a cincea revizuire postlovinesciană” (după inventarul lui Mircea Iorgulescu) e, de fapt, „cea mai antilovinesciană”, sacrificând, sub formula radicalismului est-etic, îmbrățișat de „grupul de la Paris”, autonomia estetică / esteticului.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg