I. Regele-filosof şi conştința cosmică.

 

 

Platon va dezvolta, în Dialoguri, ceea ce Pitagora n-a spus niciodată explicit şi anume că întreaga cunoaşterea ezoterică are, în substrat, o singură utilitate lumească, aceea de a fi aplicată în societate, prin adepții special pregătiți pentru a exercita Puterea temporală. Pregătirea1 viza o mai semnificativă clarificare a mentalului individual şi atingerea unui nivel superior de conştiință. Ființa umană purtătoare a unei astfel de conştiințe cosmice poartă numele de rege-filosof care este şi nu este regele (funcționarul) ideal, este şi nu este un filosoful. Acest personaj generic va fi, înainte de orice, un om care a realizat un impresionant salt capricant pe o spiră superioară a conştiinței; Platon îl vede pe regele-filosof ca pe un semizeu; din această calitate fundamentală decurg toate celelalte capacități, precum şi calificarea sa specială de a exercita responsabilități specifice în conducerea polis-ului.
Diviziunea socială. În acord cu structura triadică a universului, Platon prezintă în Republica trei clase sociale: (i) Filosofii (spiritul); (ii) Paznicii / Războinicii (afectele); (iii) Țăranii / Meseriaşii / Negustorii etc. (instinctul). Întâmplător sau nu, să observăm că această structurare este foarte asemănătoare cu cea care ne-a parvenit din spiritualitatea indiană unde această ierarhizare rezultată în mod natural, în urma acțiunii celor trei guna. După Vedānta, acestea sunt: (i) Sattva (Brahmanii) – tendința ascendentă (verticală) conformă cu Lumina inteligibilă (cunoaşterea); (ii) Rajas (Kshatryas) – tendința expansivă (orizontală), care caută să se dezvolte la maxim şi să cucerească realitatea; (iii) Tamas (Vayshias şi Sudras) – tendința descendentă, ignoranța şi apatia.2
Ulterior, Platon distinge între două tendințe (cea rațională şi cea irațională); la rândul său, iraționalul ajunge la o dihotomie subsecventă pe care Platon o menționează pentru că o consideră deosebit de semnificativă: epithymia (concupiscența) şi thymos (irascibilitatea). Doar Noûs-ul (partea nemuritoare a Sufletului uman – raționalul intelectiv) se va reîncarna pentru ca astfel, acumulând mai multă cunoaştere, să se desăvârşească şi să se împlinească sub aspect spiritual.3
Platon acordă o atenție considerabilă primei clase sociale considerând-o, cumva, cu rol de motor politic al cetății – factor hotărâtor în adoptarea deciziilor şi în acțiunile de care depinde soarta comunități. El edifică, totodată, o întreagă argumentație …în legătură cu educația războinicilor, a paznicilor cetății ideale. La un moment dat, Paznicul este comparat cu câinele – cel mai bun prieten al omului – acest animal având două tipuri de reacție: pe de o parte, câinele poate fi blând şi ascultător şi, pe de altă parte, agresiv şi distructiv față de cei pe care nu-i (re)cunoaşte. Prin urmare, se poate conchide că Paznicul având …o fire instabilă, care se transformă după împrejurări… trebuie educat cu o deosebită atenție şi rigoare.4
Mitul alchimic. Pentru a desemna generic clasele sociale, Platon utilizează patru simboluri alchimice: aur (aristocrația sacerdotală5), argint (aristocrația regală, războinicii), aramă (meseriaşii, meşteşugarii, liber profesioniştii) şi fier (agricultorii, servitorii); delimitările nu sunt foarte sigure iar înțelesul metaforic poate fi înşelător, în unele privințe. Lăsând să se creadă că distincția între clasele sociale, obținută la naştere, nu este una rigidă şi irevocabilă, Platon precizează, în Republica, 414d-e şi 415: …voi toți cei din cetate […] sunteți frați, însă zeul care v-a plămădit a amestecat aur în facerea acelora dintre voi în stare să conducă. De aceea ei merită cea mai mare cinstire. Câți le sunt acestora ajutoare, au argint în amestec, iar fier şi aramă se află în agricultori şi la meseriaşi.
Mitul metalelor este prefațat de schița unui veritabil program educațional menit să evidențieze calitățile umane; la final, programul era prevăzut cu un sever test de maturitate ce urma să fie susținut la vârsta de douăzeci de ani pentru a departaja tinerii în funcție de aptitudinile lor reale. Această veritabilă probă de foc ar stabili implacabil apartenența tânărului la o clasă socială sau alta şi pentru a se preîntâmpina o eventuală revoltă este propusă, ca soluție, întărirea religiei care să prezinte totul ca pe un verdict al zeului. În concepția lui Platon, doar aşa se va putea evita dictatul forței brute ce poate spulbera rânduială instaurând iarăşi democrația cea meschinnă şi ineficientă.6
De fapt, toate societățile tradiționale din antichitate erau organizate asemănător iar aceasta presupunea o ierarhie, fondată natural, pe baza tendințelor şi calităților constitutive ale oamenilor. Ca termen de referință pentru concepția lui Platon, poate fi sistemul din Upanishade care era stratificat pe patru trepte: Brahmanii (autoritatea spirituală), Kshatryas (puterea temporală), Vayshias (oamenii liberi, meşteşugarii) şi Sudras (muncitorii). De observat că ceea ce desemnează, în prezent, sintagma clase sociale nu are corespondent în doctrina tradițională căci, sensurile inițiale au cunoscut o deteriorare majoră ca înțeles şi interpretare. Vom sesiza şi la Platon, ca şi în Upanishade, o sugestie neliniştitoare cu iz de premoniție, potrivit căreia amestecul castelor şi răsturnarea ierarhiilor indică începutul epocii întunecate a decadenței şi anomiei în plan socio-uman.7
Dreptatea ca temelie a armoniei sociale. Cu necesitate şi deplină justificare, Dreptatea decurge din Adevăr şi trebuie văzută ca fiind în mod natural corelată cu acesta. Ca principiu călăuzitor al treburilor publice, Dreptatea (rectitudinea, echitatea…) revine adesea în dialogurile platoniciene fiind prezentată ca o virtute rezultată dintr-o acțiune justă şi conformă cu realitatea. În contrapartidă, nedreptatea, ca principală cauză de tensiune şi conflict, ar trebui să constituie o problemă permanentă pe agenda celor implicați în bunul mers al cetății. Căutarea Dreptății presupune o identificare şi activare a virtuților ce fac posibilă detensionarea; vezi Cartea a IV-a, Republica. Dreptatea este taxis kai cosmos – ordine plus frumusețe (armonie) şi valorează, pentru suflet, precum sănătatea pentru trup şi minte.8
În discursul său despre dreptate, Platon face numeroase referiri la etică şi la necesitatea unui comportament bazat pe reguli morale ferme. Inițial, Platon vorbeşte despre trei virtuți fundamentale (înțelepciunea, curajul şi cumpătarea) care, toate la un loc concură şi asigură manifestarea firească a celei de-a patra – dreptatea. Per ansamblu, aceste patru virtuți cardinale concură la edificarea caracterului uman şi, concomitent, la instaurarea unui climat de pace şi armonie în cetate.
Din perspectivă socială, dreptatea constituie, în mod necesar, temelia construcției statale şi garantează încununarea efortului conştient de încadrare în armonia universală. Pe cale de consecință, abuzurile şi excesele de orice fel indică o conduită neconformă cu ordinea divină şi cu ideea de Bine / Frumos / Adevăr. Pentru toate aceste considerente, cel care aspiră la statutul de om politic, va trebui să parcurgă, mai întâi, un drum al cunoaşterii, al risipirii ignoranței, să-şi forjeze caracterul pentru a putea respecta imperativele etice şi, numai după aceea, să acționeze cu fermitate şi deplină convingere în direcția întronării unui climat de pace şi armonie în societate.9
Iubirea ca meta-sentiment. Obiectul iubirii constă în: (i) a dori ceva ce-ți lipseşte; (ii) ceva frumos; (iii) ceva bun (Frumosul nefiind altceva decât un caz particular al Binelui); (iv) a dori să ai acel ceva pentru totdeauna – această posesie perpetuă fiind, pentru om, similară cu fericirea. Sub aspectul naturii sale, în esență, iubirea ar trebui văzută ca: (i) aspirație a omului către nemurire; (ii) această năzuință constituie o revelare a divinului din om manifestată prin căutarea beatitudinii; (iii) instinctul nemuririi se manifestă ca un preaplin de rodnicie şi procreere ce se poate împlini doar în prezența frumuseții – numai frumusețea concordă cu divinul, urâtul fiind discordant şi dezagreabil; (iv) frumusețea (subiectivă şi relativă) nu este obiectul iubirii ci doar un catalizator al acesteia.10
Platon vedea iubirea ca fiind o manie neînfrânată sau o năzuința de neoprit a sufletului către Frumos; în absența unei îndrumări competente, sufletul se va rătăci, însă, se va pierde în aparențe (dată fiind multitudinea formelor) şi, astfel, va scapa din vedere scopul său suprem – contopirea cu Binele pentru a găsi fericirea autentică şi împlinirea spirituală, deopotrivă. Iubirea nu este altceva decât o manifestare a capacității noastre de a transcende şi de a cuprinde nemărginirea în ciuda feluritelor bariere individuale şi / sau sociale.11
Ca o consecință a fraternității bazată pe sorgintea comună şi pe legea armoniei universale, cultivarea iubirii devine o necesitate majoră pentru un suflet sănătos şi, desigur, reclamă asumarea unui efort conştient din partea tuturor celor treziți la realitate. Omului i-a fost dat …să conceapă universalul şi pe sine în cuprinsul lui şi să poată fi activ ca parte a universalului, cealaltă parte a lui, sufletul părtinitor, partea cea mai adâncă şi mai indescifrabilă din el, ar putea să pară sortită singularității. Misterul iubirii constă tocmai în aceea că ea porneşte de la un particular către o altă viață şi generează o tensiune benefică al cărui sens constă în a săvârşi o sinteză (cuplu) între două pătimiri sau, atlfel spus, o desingularizare a individualităților.12
Filosofia şi politica. Există un avertisment de o gravitate extremă privind amatorismul actului politic; iată-l: Spre cinstirea Filosofiei (doctrinei metafizice, n.n.), este de datoria mea să afirm că numai cu ajutorul ei (a filosofiei, n.n.) pot fi stabilite drepturile politice şi civile; neamurile omeneşti nu vor fi scutite de calamități mai înainte ca adevărații filosofi, în toată puterea cuvântului, să preia puterea de stat sau ca tagma conducătorilor de stat, printr-o minune divină, să devină adepta Filosofiei; vezi Scrisoarea a VII-a, 325c-326b. Filosofia – cunoaşterea supremă (bazată pe o înțelegere corectă a realității) având ca esența înțelepciunea, – trebuie văzută aici ca o temelie pe care se sprijină Autoritatea spirituală, în timp ce politicul – Puterea temporală – este acțiunea, în sine. Prin excelență, filosofia (metafizica) înseamnă şi presupune, în acelaşi timp, cunoaşterea Principiului (şi a principiilor subsecvente), independent de orice aplicație contingentă. Nimic din ceea ce înseamnă metafizică nu poate veni de la politic; acesta doar primeşte cunoaşterea şi are datoria să o aplice riguros în viața cetății.
Platon se ocupă în mod special de aspiranții întru cunoaştere; studenții de la Academia sa vor deveni elita spirituală şi cea regală a cetății. Ei provin, aşadar, din rândul celor destinați să conducă treburile obşteşti şi, ca atare, parcurg în prealabil un proces intens de formare şi perfecționare. În calitatea sa de inițiat, absolventul va fi (va trebuie să fie) un mediator între lumea terestră şi cea supra-sensibilă, tot aşa cum sufletul este o interfață între lumea spiritului şi cea a concretului cotidian. Iată care sunt, aici, responsabilitățile specifice: …Platon trasează ca sarcină omului politic regal să împletească în textura naturii sale cele două predispoziții umane fundamentale – curajul care împinge înainte şi măsura (cumpătarea, n.n.) care dă reținere…13
În accepțiunea platoniciană, filosoful14 este aspirantul întru înțelepciune despre care se afirmă în Republica, 473d-473e că trebuie să preia puterea în cetate: Dacă ori filosofii nu vor domni în cetăți, ori cei ce sunt numiți acum regi şi stăpâni nu vor filosofa autentic şi adecvat, şi acestea două – puterea politică şi filosofia – n-ar ajunge să coincidă, şi dacă numeroasele firi care acum se îndreaptă spre una dintre ele, dar nu şi spre cealaltă, nu vor fi oprite, nu va încăpea contenirea relelor […], pentru cetăți şi neamul omenesc, şi nici cealaltă orânduire pe care am parcurs-o cu mintea nu va deveni vreodată posibilă, spre a vedea lumina soarelui.

II. Utopia statului perfect. După experiența sa eşuată în politică dar şi ca o aplicație a metafizicii în social, Platon expune o concepție idealistă despre statul perfect. În Republica şi în Legi, el se arată foarte preocupat de acest subiect pe care-l consideră important pentru progres şi bunăstarea oamenilor. Teme precum statutul omului politic, guvernarea perfectă şi instituirea legilor par a fi mereu în atenția participanților la Dialogurile platoniciene. Statul perfect va deveni o realitate atunci când în componența sa vor intra oameni luminați, competenți şi animați de principii morale ferme. Acestei ordini statale îi corespunde o conştiință cosmică menită a oglindi o realitate subtilă, deosebit de complexă. Pitagora şi Platon sunt profund implicați în acest proces de clarificare intelectuală / spirituală care, în final, să producă o înțelegere superioară a existenței şi, implicit, o înțelepciune mai adâncă şi mai cuprinzătoare.
Sacralitatea statului. Sacralitatea statului vine din analogia cu ordinea universală; tot aşa cum Demiurgul a impus ordinea geometrică în univers şi statul, prin reprezentanții săi luminați, are datoria de a proclama şi menține o stare de pace socială bazată pe dreptate şi echitate. În acord cu această doctrină pledează Platon în Dialogurile sale şi tot astfel îşi va fi instruit el ucenicii (aleşi), despre care credea cu convingere că sunt destinați să conducă treburile cetății. Academia însăşi, şcoala sa de suflet, a fost întemeiată tocmai pentru a constitui o alternativă la diletantismul conducerii societale din vremea sa.
Reprezentarea lui Platon privind sacralitatea statului, consemnată în Legile, 738b-d15, presupune, de asemenea, şi o anumită predeterminare a evenimentelor care pare să fie constantă şi implacabilă. Nimeni nu poate şi nu trebuie să schimbe destinul şi totul pare a fi rânduit după o logică non-umană; în aceste condiții, decidentului politic îi revine misiunea de a descifra ordinea universală şi de a o transpune în fapt, cu mare fidelitate.16 O ordine firească decurge, totodată, din însăşi repartiția naturală a aptitudinilor umane aşa cum au fost acestea evidențiate de către testul de maturitate. De aceea, conducătorii publici nu vor fi aleşi prin vot ci vor fi desemnați în baza calităților personale; nimeni nu va putea ocupa o funcție fără a fi competent pentru aceasta şi nimeni nu va fi promovat fără ca, în prealabil, să fi ocupat un post de rang mai mic.17
Probleme precum: (i) stabilirea numărului de locuitori şi împărțirea pământului pe loturi în Legile, 737c-738b; (ii) stăpânirea în comun a bunurilor din proprietatea publică în Legile, 739a-740c; (iii) reglementarea dreptului de proprietate în Legile, 740a-740c; (iv) fixarea pragului sărăciei şi a limitei bogăției în Legile, 744d-745a; (v) stabilirea de interdicții privind circulația monetară în Legile, 742a-c; (vi) plafonarea călătoriilor în străinătate în Legile, 950d-052d) etc., par a nominaliza posibile inițiative dure care, sub o formă sau alta, alcătuiesc agenda unui stat autoritar, totalitar chiar, în anumite privințe.18
Critica formelor de guvernare. În demersul filosofic vizând aplicarea modelului său social, Platon se poziționează imparțial, căci el înțelege să-şi motiveze inițiativa atât pe critica tiraniei ca formă de organizare statală, cât şi pe critica democrației. Platon rememorează un dureros eveniment din tinerețea sa – condamnarea lui Socrate, acuzat pentru învinuirea …cea mai puțin potrivită din tot ce s-ar fi putut născoci împotriva lui: lipsa de credință în zei; a se vedea Scrisoarea a VII-a, 324c-325-5. Pe fond, însă, toată acea înscenare era doar o vendetă politică generată de faptul că Socrate refuza colaborarea cu regimul odios şi dictatorial care, de altfel, s-a şi prăbuşit la scurt timp. În treacăt şi fără să insiste, Platon arată că pacea socială nu poate fi întronată, atâta vreme cât actul politic ignoră principiul dreptății iar samavolniciile interne generate de răzbunarea asupra adversarilor vor continua haotic.19
Democrația, …cea mai frumoasă dintre toate orânduirile…, cum spune Socrate, are şi ea tarele sale care tulbură pacea polis-ului, pot genera nemulțumiri şi, în genere, insatisfacții majore ce afectează bunul mers al lucrurilor; vezi Republica, 557c-558b. Excesul de toleranță, inexistența unor obligații explicite, frivolitatea scandaloasă şi o prea mare îngăduință față de inculpați sunt cauzele invocate de Platon care duc, în cele din urmă, la o deteriorare a climatului social şi, uneori, la transformarea democrației în tiranie.20
Critica pe care Platon o administrează pentru fiecare formă de guvernare conduce la concluzia că, fără nicio excepție, aceste forme tind către autodistrugere. Aristocrația, de pildă, îşi limitează sever cercul exclusiv de exercitare a puterii generând, astfel, declanşarea unei revolte nimicitoare; rezultatul este identic şi în cazul oligarhiei care, în goana după profit, forțează regulile, în mod nepermis; democrația, la rându-i, acordând drepturi egale tuturor, distribuie puterea fără rost şi astfel, oameni incompetenți, imorali şi needucați ajung la cârma statului şi nu vor putea să se ridice la înălțimea aşteptărilor iar rezultatul va fi un dezastru generalizat.21
Utopia polis-ului ideal. Să consemnăm, pentru început, că întreg logos-ul referitor la cetatea ideală are, la Platon, o dimensiune pronunțat mitică. Nimic nu este spus cu exactitate, în această materie, şi totul se rezumă la un discurs vag persuasiv, plin de metafore şi de exprimări alegorice. Uneori, însuşi Socrate se revoltă împotriva unui astfel de stil inadecvat şi, de aceea, el spune răspicat, la un moment dat: …noi nu suntem poeți, ci întemeietorii unei cetăți.22
Sigur, ne dăm seama că cetatea ideală este aproape imposibilă ca realitate socio-umană şi, totuşi, dat fiind principiile sugerate în Republica şi în Legi, precum şi nobila raportare a polis-ului ideal la Binele absolut, modelul platonician a exercitat o influență politică impresionantă. Timp de peste două milenii, homo politicus a făcut mereu trimitere la opera lui Platon şi la idealul său de guvernare, chiar dacă acesta nu a fost niciodată, transpus în operă.
Platon distinge trei forme principale de guvernare: (i) monarhia; (ii) conducerea de către cei puțini; (iii) democrația. La rândul lor, primele două forme se impart astfel: monarhia în tiranie şi regalitate iar conducerea celor puțini în conducerea aristocrației şi conducerea de către oligarhi; vezi Omul politic, 219d-292a. În total, există aşadar, cinci forme de guvernare, monarhia fiind varianta pe care o preferă Platon; el vorbeşte la un moment dat despre arta regală ca fiind măiestria de a guverna înțelept …a celui ce conduce de unul singur bazat pe ştiință… Despre conceptul de cetatea ideală s-a spus că este contradictoriu şi chiar absurd, pe alocuri. Dar, pentru că se întemeiază pe ceea-ce-este (universalitatea existențială), acest proiect pare a fi singurul viabil spre binele locuitorilor unui asemenea areal instabil ce se impune a fi organizat din punct de vedere socio-politic.23
Paznicii, casta războinicilor. Platon acordă o atenție specială Paznicilor24 / Războinicilor ca şi cum această categorie ar fi reprezentat grupul țintă predilect pentru întreaga sa perorație cu substrat politic. În Republica, mai cu seamă, sunt inserate numeroase referiri şi instrucțiuni semnificative care au în vedere educația acestei categorii de cetățeni pentru ca ei să-şi exercite rolul ce le-a fost repartizat, potrivit vechilor cutume.25 Clasa Războinicilor este alcătuită din cei care îndeplineau funcția de apărare (pază) a cetății dar, în fond, dacă e să ne raportăm la tipologia consacrată, clasa Războinicilor este Puterea temporală – clasa politică în integralitatea sa.26
În procesul de formare a Paznicilor (bărbați care conduc şi aperă polis-ul), o importanță aparte o au educatorii acestora şi alcătuitorii de mituri – cei responsabili cu producerea instrumentului consacrat cu care se intervenea, pe atunci, pentru a se construi caractere puternice. În Republica 377b-378a, 395b-396a, 401b-401c, 424b-c, Socrate se arată foarte exigent când vine vorba despre instruirea Paznicilor – …liberi de orice altă ocupație… anume spre a fi …artizani desăvârşiți ai libertății cetății… În fine, ca o interdicția care să călăuzească formarea şi perfecționarea celor …care au grijă de cetate… este invocată regula de a nu se permite …să apară inovații, în afara rânduielii;
Şi totuşi, paradoxal, dialogul din Republica nu are ca temă statul ideal, aşa cum s-ar crede la o primă vedere, ci instituirea unei Republici interioare;27 altfel spus, edificarea unui caracter uman (ideal) care să garanteze, prin simpla sa prezență în fruntea cetății, că poate gestiona cu deplină competență treburile obşteşti constituie aici tema principală a dezbaterii. Pe fond, Platon se referă la construcția unui alt tip de om, în genere, şi de om politic, în particular. În acest sens, Platon descrie sumar cinci tipuri umane, corelate cu tipologia formelor statale: omul suveranității morale şi de cunoaştere, omul timocratic, cel oligarhic, omul democratic şi cel tiranic.28
Guvernarea perfectă şi instituirea legilor. Pentru a sugera varianta ideală de guvernare, Platon apelează din nou la instrumentul său predilect – analogia. Astfel, modelul de cetate guvernată performant este polis-ul lui Cronos29, despre care tradiție mărturiseşte că asigura un nivel ridicat de satisfacție şi belşug locuitorilor săi, grație conducerii înțelepte, din acele vremuri; Cronos înțelege să numească în fruntea obştei …aleşi dintr-un neam mai divin şi mai nobil – daimon-ii. Această soluție pe care Cronos, în înțelepciunea sa, a promovat-o cu succes a oferit …un trai de pace, pudoare, armonie şi dreptate neîngrădită, făcând ca neamul omenesc să viețuiască fericit şi fără tulburări; a se vedea Legile, 713b-714-b. Analogia pe care Platon o invocă prin mitul lui Cronos lasă să se întrevadă inclusiv preferința politică a autorului pentru un proiect ambițios ce presupunea, înainte de orice, o pregătire temeinică a celor care vor fi instalați, mai devreme sau mai târziu, în posturi de conducere. Să ne amintim că şi Pitagora a procedat la fel cu adepții săi care, după ce parcurgeau un stagiu de perfecționare în cadrul fraternității crotoneze, primeau însărcinări de politikoi şi, astfel, intrau în elita administrativă şi juridică. Cu acest model în minte, va fi edificat Platon, Academia sa ca şcoală specială, destinată să formeze o clasă politică devotată binelui public şi animată de principii, valori şi idealuri înalte.
Domeniul justiției – responsabil cu făurirea dreptății – se află şi el în atenția lui Platon. Pentru greci, instituirea legilor era una dintre cele mai înalte misiuni umane; legislatorul avea datoria să descifreze cu mare exactitate ordinea divină pe care apoi, să o transforme în norme juridice pentru toți locuitorii cetății. În linii mari, era vorba, aşadar, de o transpunere a ordinii cereşti în viața mundană a cetății sub forma unor reglementări clare şi principiale.30
În goana după senzațional şi stimularea vânzării de carte, numeroşi autori au concluzionat în mod vădit eronat cu privire la demersul inițiatic pe care, de altfel, l-au prezentat simplist şi tendențios ca pe o tentativă perfidă de a cuceri puterea politică. Asemenea inițiative, bazate pe o înțelegere superficială a fenomenului ocult, nu țin cont de faptul că anterior accederii la o funcție publică, inițiatul, anume ales pentru calitățile sale, era introdus într-un proces formativ tradițional pentru ca, în final, să se obțină ceea ce Platon numea generic, regele-filosof.
III. Corolar. Teribilul asalt întru cunoaştere şi întronarea unui climat de armonie socială, pe care Platon îl înfăptuieşte cu măiestrie, porneşte de la un simplu inventar al problemelor. În căutarea fericirii pentru el şi semenii săi, marele filosof realizează o strălucită sinteză a metafizicii pe care o va comprima în Dialogurile sale – cea mai mare lecție de philosophia perennis a tuturor timpurilor. În esență, doctrina lui Platon face referire la trei paliere consecutive ale realității, ordonate natural, de la grosier la subtil.
Primul dintre acestea – lumea terestră a umbrelor, Republica – este populat de oameni cu diferite înălțimi spirituale şi presupune două mari probleme (statul şi justiția) ce se impun a fi grabnic soluționate spre a se evita tensiunile sociale. În vederea transpunerii ordinii geometrice în haosul lumesc, Platon nominalizează, totodată, trei principii călăuzitoare: dreptatea, iubirea fraternă şi o educație de bună calitate. Soluția politică platoniciană rezidă în organizarea şi perfecționarea sistemului statal, instituirea unei justiții corecte şi promovarea unui ansamblu de legi conforme cu ordinea universală. Personajul cheie care, în opinia lui Platon, poate fi remediul natural la diletantism politic omniprezent este regele-filosof – autocratul luminat.
Palierul intermediar îl reprezintă ceea ce Constantin Noica numea Republica interioară; aici locuiesc daimon-ii, semizeii lui Platon31 dar şi adversarii acestora – spiritele dominate de ignoranță, emoții negative şi porniri instinctuale. Republica interioară este Sufletul lumii – universul psihic unde se desfăşoară o eternă confruntare între tendința ascensională (luminoasă) şi cea descendentă (întunecată); soluția lui Platon pentru acest veşnic antagonism între Bine şi Rău nu poate fi decât de natură psiho-morală şi presupune cultivarea consecventă a virtuților în paralel cu eradicarea viciilor.
Avem şi un al treilea palier, cel pe care-l vom denumi generic, Republica celestă (universul supra-sensibil unde sălăşluiesc Ideile / Numerele, dimpreună cu zei). Soluția metafizică pe care Platon o recomandă este una veche de când lumea: credința în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului. Tot aşa cum Ierusalimul ceresc este arhetipul celui lumesc, Republica celestă va fi, la rându-i, model pentru Republica terestră, cea pe care omul o va înălța având mereu privirea ațintită către ordinea geometrică a Demiurgului. Această uriaşă îndatorire are sorți de izbândă numai dacă, în prealabil, va fi făurit omul capabil să ducă la bun sfârşit tot acest travaliu, nimeni altul decât regele-filosof. La vremea lui, Platon şi-a asumat rolul să-l găsească pe regele-filosof, să-l pregătească sub toate aspectele şi, apoi, să-l convingă să conducă cetatea spre binele tuturor.

 

 

(fragment din volumul Originile tradiției inițiatice. Izvoarele francmasoneriei speculative, în curs de apariție)

 

 

Bibliografie
Bădiliță, Cristian – Miturile lui Platon, Ed. Humanitas, 1996;
Chaignet, Antelme, E – Filosofia lui Pitagora, Ed. Herald, 2012;
Dumitriu, Anton – Philosophia mirabilis, Ed. Fundației culturale române, 1992;
Durant, Will – Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Flew, Antony – Dicționar de filosofie și logică, Ed. Humanitas, 1996;
Friedländer, Paul – Platon (vol. I-III), Ed Paideia, 2019;
Ghyka, Costiescu, Matila – Estetica şi teoria artei, Ed. Ştiințifică şi enciclopedică, 1981;
Guénon, René – Autoritate spirituală şi putere temporală, Ed. Herald, 2010;
Muscă, V. & Baumgarten, A. (coordonatori) – Filosofia politică a lui Platon, Ed. Humanitas, 2006;
Platon – Opere VII, Ed. Ştiințifică şi enciclopedică, 1993;
– Republica, Ed. Antet, 2012;
Vitsaxis, Vasilis – Platon şi Upanişadele, Ed. Moldova, Iaşi, 1992.

 

 

Note
1 Cea derulată de Pitagora la Crotona şi cea organizată de Platon în Academia sa, de pildă.
2 Guènon, 2010, p. 60.
3 Bădiliță, p. 51.
4 În plan ideatic, se poate stabili o corespondență între Paznic (afecte), pe de o parte, şi sufletul binar, pe de altă parte; vezi Bădiliță, p. 49.
5 Autoritatea spirituală; vezi Guenon, 2010, pp. 27-42.
6 Durant, pp. 44-45.
7 Vitsaxis, pp. 63-64.
8 Durant, p. 54.
9 Vitsaxis, pp. 64-66.
10 Creția în Platon, 2011, pp. 56-57.
11 Vitsaxis, pp. 66-67.
12 Creția în Platon, 2011, p. 79.
13 Friedländer, vol III, p. 157.
14 În plan restrâns şi tehnic, se poate atribui termenului înțelesul de inițiat pitagoreic.
15 S-a spus despre Legile lui Platon că …este singura sa carte neinspirată…; vezi Noica, p. 52.
16 Muscă & Baumgarten, p. 52.
17 Durant, p. 48.
18 Muscă & Baumgarten, pp. 52-56.
19 Ibidem, pp. 15-16.
20 Ibidem, pp. 42-45.
21 Durant, pp. 37-38.
22 Friedländer, vol III, p. 146.
23 Friedländer, vol. III, pp. 144-147.
24 În traducerile româneşti se utilizează neinspirat termenul paznici şi aceasta poate genera confuzii.
25 Muscă & Baumgarten, pp. 28-32.
26 Guénon, 2010, pp. 27-42 şi 55-81.
27 Conceptul aparține lui Constantin Noica şi are o excepțională verticalitate de ordin spiritual.
28 Noica, pp. 412-421.
29 Cronos este, aici, un arhetip al regelui-filosof ca şi daimon-ul, de altfel.
30 Friedländer, vol III, p. 421-424.
31 Regele-filosof este un inițiat care a cunoscut Lumina lăuntrică (Sinele) şi a atins, apoi, pragul conştiinței cosmice.