„Idealul educațional al învățământului românesc constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii”1, dar în esență idealul educațional reprezintă finalitatea educațională de maximă generalitate a unei societăți, care presupune convergerea tuturor proiecțiilor teleologice ale tuturor formelor și cadrelor educaționale ale societății. Așadar, vorbind despre idealul educațional, avem în vedere totalitatea formelor de transmitere a culturii de la o generație la alta, dar această proiecție macrostructurală depinde de o serie de caracteristici ale societății la un moment dat și de capacitatea acesteia de a declanșa, în acord cu o viziune coerentă asupra propriei dezvoltări, acțiuni de amploare privitoare la proiectul împlinirii umane într-un context societal în schimbare. Dar idealul educațional, exprimând aspirațiile unei societăți (caracterizată de anumite considerente de ordin istoric), privește un model dezirabil de personalitate umană. Fiind formulat în termeni generali, idealul educațional trebuie să aibă în vedere posibilitățile de transformare a prototipului psiho-comportamental avut în vedere în finalități educaționale aplicabile ființei umane.
Cumva de aici, de la idealul educațional general și neclar în raport cu o serie de ancore concrete ale societății actuale, pleacă și dezbaterea noastră. Ceea ce ar fi trebuit să fie o lectură a uneia dintre lucrările fundamentale ale filosofiei românești – volumul IV al filosofiei pentadice a academicianului Alexandru Surdu2, creatorul unui sistem filosofic românesc coerent și consistent – a devenit o lectură potențatoare în ceea ce privește posibilitățile interpretative în raport cu prototipul psiho-comportamental al finalităților educaționale în sistemul autohton de învățământ. Privind vectorial câmpul de forțe în învățământul românesc, idealul educațional este un punct ale cărui coordonate sunt stabilite fără mare precizie (fiind definite pe un interval de valori), așadar o arie de referință în raport cu care se proiectează direcția și sensul, odată definite corect originea și etalonul. Altfel spus, chiar dacă idealul educațional este definit, problema majoră constă în asumarea unui parcurs în raport cu diagnoza preciză a situației concrete, pentru a fi stabilite ulterior celelalte elemente necesare traducerii direcției și sensului în iterații în raport cu un etalon, astfel încât dimeniunea pedagogică a idealului educațional, privind posibilitățile de transpunere în practică a respectivului ideal, să devină posibilă și aplicabilă. Adică, în alți termeni, educația să se realizeze în raport cu niște finalități ale dezvoltării societății, astfel încât prototipul psiho-comportamental avut în vedere să corespundă realităților societății prefigurate. Dar în momentul în care instrumentatul metodologic (am făcut apel la înțelegerea în raport cu vectorii și cu procesele iterative deoarece matematica produce cadre metodologice adecvate în cunoașterea în diferite arii de specialitate) nu este adecvat parcursului, între idealul fixat și realitatea în care prototipul psiho-comportamental ar trebui să producă efecte ca ființă integrată social apar decalaje, și cu cât aceste decalaje sunt mai mari cu atât este mai evident așa-numitul „analfabetism funcțional”: recunoașterea și reproducerea formei fără înțelegerea conținutului și a adecvării lui la realitate. Filosofia pentadică a lui Alexandru Surdu propune înțelegerea Ființei nu în deschiderea proiecției, ca dat, ci în ipostaza de interpretant – spre a ne raporta la pragmatismul simbolic al lui Peirce – adică de cadru de referință în raport cu o serie de procese anterioare. La Ființă, spune Alexandru Surdu, trebuie să se ajungă3, iar Ființa, în raport de posibilitățile ei „înființează” ulterior în măsura în care gândește: „Existența Nemijlocită nu trece în Ființă, nu se transformă, nu se înființează pe sine, ci este înființată de către același om, în măsura în care o gândește” (p.17). Prin urmare, în raport cu această proiecție, pentru înțelegerea adecvării idealului educațional la societate nu este necesar să înțelegem doar aria finală de referință, ci este obligatoriu să ne raportăm și la instrumentarul metodologic utilizat în parcurgerea distanței de la situația actuală la cea viitoare, raportat la direcție, sens și etalon. Din această perspectivă, odată înlocuit instrumentarul logicii clasice din învățământ cu „logici alternative” a produs derapaje și, în cele din urmă, bulversare: „Înlocuirea logicii clasice din învățământ cu cea dialectico-speculativă, cum s-a făcut uneori, sau cu cea simbolică, în zilele noastre, are consecințe grave, căci în loc să contribuie la perfecționarea gândirii raționale, conduce la comportamente aberante care se dovedesc apoi că nu sunt potrivite nici măcar pentru însușirea elementară a celorlalte tipuri de logică, pentru care condiția minimă este ca persoana să fie totuși sănătoasă mintal (p.42)”.

Practic, învățământul suferă dintr-o bulversare metodologică – matematica și logica, forme ale cunoașterii, nu sunt științe în sine, ci metode de organizare mentală (Grigore Moisil spunea că „tot ceea ce este gândire corectă este matematică”) –, adică dintr-o bulversare a modului în care se realizează, în mod predilect în societate, raportarea Ființei la Existența gândită. Evident, filosofia pentadică a lui Alexandru Surdu propune o logică integrativă, o „împăcare” a celor trei logici și o proiecție a idealului formativ în raport cu variabilele constituite de facultățile distincte ale gândirii: „În măsura în care sunt facultăți distincte ale gândirii (intelectul, rațiunea și speculațiunea), ar trebui acceptat și faptul că fiecare individ este, într-o măsură mai mică sau mai mare, nu numai inteligent , cum se poate dovedi cu celebrele „teste de inteligență”, dar și rațional și speculativ” (p.44). Un ideal educațional integrativ ar presupune trei direcții formative majore, integrate, care să vizeze câștigul ca ființă și din perspectiva Intelectului/ Cumestele, propune Al. Surdu, și a Rațiunii/ Ceestele, și a Speculațiunii/ Deceestele. În cazul nostru, plusul formativ și adecvarea în raport cu societatea viitoare sunt posibile doar în formula integrativă pe care o propune filosofia pentadică, în condițiile în care, pierzându-se din tăria referințelor, permițându-se un anumit grad de relativizare și hibridizare în cunoaștere, inteligența însăși, firesc inclusă în prototipul psiho-comportamental proiectat, nu se poate distinge precis și nu poate fi recuperată: „Inteligența sau Intelectul, ca facultate a gândirii, mai ales spre zilele noastre, când s-au pierdut distincțiile ontice dintre phronesis, logos și theoria (Intelect, Rațiune și Speculațiune), ca și cele din filosofia clasică germană (Verstand, Vernunft, Spekulation), și, mai ales, în psihologia contemporană, este prezentată într-un amestec din care cu greu mai poate fi recuperată (p.79)”.

Idealul educațional actual este un astfel de amestec nestructurat, în care facultățile gândirii nu sunt evidențiate distinct sau nu pot fi evidențiate în dimensiunea pedagogică a idealului, ca posibilități efective de transpunere în practică a acestuia, iar propunerea unei gândiri integrative, prin prisma celor trei logici este o soluție firească atâta vreme cât finalitatea privește, din perspectiva dimensiunilor psihologice și sociale ale idealului educațional, tipul de personalitate și de societate care presupun raportarea la „Ființa Totală”. „Filosofia Pentadică, conchide Alexandru Surdu, este primul sistem categorial-filosofic în care se face o expunere completă a ființei raportată la cele 3 facultăți de bază ale gândirii, plus cele două facultăți hibride. Platonic vorbind, aici apare pentru prima dată „Ființa Totală” (pantelos on, despre care vorbea Platon)” (p.414). Idealul educațional nu poate rata tocmai posibilitatea de a se proiecta pe sine prin prisma propriilor aspirații în raport Ființa capabilă de a se exprima plenar.

 

 

Note
1 Art.2 alin.3 din Legea educației naționale nr.1 /2011, cu modificările și completările ulterioare.
2 Alexandru Surdu. (2020). Filosofia pentadică IV. Teoria ființei. București: Editura Academiei Române. 415p.
3 „Semnificația majoră a Ființei este aceea de Existență gândită sau de gândire a Existenței, în cazul de față a Existenței Nemijlocite. Or, până acum omul este singura viețuitoare despre care știm că gândește; gândirea lui fiind, după cum s-a văzut, precedată de anumite operațiuni psihognoseologice, în filosofia sistematică pentadică nu se poate porni de la Ființă, trebuie să se ajungă la ea”, notează Al. Surdu, op.cit., p.17. Pentru a înțelege sistemul filosofiei pentadice, este suficient să înțelegem trecerea de la Subsistență la Existență prin intermediul Ființei, ceea ce Alexandru Surdu definește precis în însăși proiecția teleologică asupra propriei lucrări (volumul IV al filosofiei pentadice): „Teoria Ființei ne oferă prilejul de a reveni la Definiția Filosofiei Pentadice ca teorie a trecerii de la Subsistență la Existență prin intermediul Ființei și al Realității, la Existența Reală” (op.cit., p.11).