Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ideea critică și fundamentarea unei critici a culturii în opera lui Titu Maiorescu (I)

 

1. Ideea unei analize a contribuției lui T. Maiorescu la afirmarea modernității în cultura română necesită, prin forța lucrurilor, atât trimiterea la mediul cultural în care el s-a format, cât și la configurația istorico-spirituală a timpului în care a trăit și a acționat. Așa cum o arată corespondența sa (foarte bogată și relevantă sub raport teoretico-filosofic), preocuparea lui pentru pregătirea filosofică, îndeosebi pentru dobândirea (din tradițiile cugetării moderne) unui spirit critic, de discernere a ceea ce-i autentic creativ și de evaluare cu discernământ și nuanță, și, pe aceste temeiuri, înțelegerea culturii române în context european, constituie de fapt crezul vieții sale.
Este relevantă în acest sens mărturisirea sa timpurie (din 31 dec. 1857): „De cea mai mare importanță pentru orientarea mea științifică a fost inițierea în filosofie, în ansamblu, și în logică, această știință extrem de interesantă. Ea m-a adus să năzuiesc spre cea mai bună formulare a cugetării, spre adevărata exprimare, fără greșeli, spre evitarea acelor exaltate vorbe goale pe care în tinerețe le întrebuințezi atât de des; ea mi-a insuflat mai întâi cu adevărat dragostea pentru o direcție de gândire (subl. n. – Al. B.) de care nu mă voi despărți niciodată”1.
Cuvinte semnificative, pentru ideea de program inițial și pentru tot ceea ce a inițiat și a realizat Maiorescu în cultura română. De fapt, este o profesiune de credință, căci în opera sa intră (sistematic și reordonat valoric) totul într-o «direcție de gândire», totul, adică: studiul limbii și al literaturii, al istoriei și al vieții sociale și, al culturii, atât în principiu (ca fundamentare logică și filosofică), cât și aplicat la procesul de modernizare a culturii noastre, aflată pe atunci într-un moment critic (în sublu sens: de derută și de deschidere!).
Și aceasta cu exigența și spiritul critic atât de prezent în opera sa: „Puterile unui popor, fie materiale, fie spirituale, au în orice moment dat o cantitate mărginită. Averea națională a românilor are astăzi o cifră fixă, energia lor intelectuală se află asemenea într-o câtime fixată. Nu te poți juca nepedepsit cu această sumă a puterilor, cu capitolul întreprinderii de cultură într-un popor. Timpul, averea, tăria morală și agerimea intelectuală ce le întrebuințezi pentru o lucrare de prisos, necum pentru o lucrare greșită, sunt în veci pierdute pentru lucrarea cea trebuincioasă și cea adevărată…”2.
Examinând „pozia română” într-o „cercetare critică”, marele cărturar releva câtev aparticularități ale creației poetice de la noi și trasa un veritabil program al demersului critico-evaluator.
Pentru noi – sublinia Maiorescu – a fost prima necesitate: a marca în mod demonstrativ linia de separare între poezie și celelalte genuri literare, pentru ca cel puțin pe această cale să se lățească în juna generație un simțământ mai just despre primele elemente ale artei poetice”3.
„Frumoasele arte, și poezia mai întâi, sunt repaosul inteligenței. În mijlocul fluctuației perpetue… arta se stabilește ca un liman de adăpost spre a reda inteligenței agitate o liniște salutară”4.

2. Este astfel pe deplin îndreptățit îndemnul de a studia opera lui Maiorescu în semnificațiile ei majore, în ceea ce el însuși a vrut și a reușit să fie: „un estetician, susținător de principii fundamentale pentru dezvoltarea istorică a literaturii în Conceptul ei cultural (subl. n.), după concepția filosofului culturii, că adevărul este temelia dezvoltării ei istorice”5.
Maiorescu însuși formula ideea de bază a concepției sale despre literatură ca parte a culturii unui popor: „Secolul XIX se va numi în istorie cu drept cuvânt secolul naționalităților. În el s-a lămurit și se realizează ideea că popoarele sunt chemate a se întări în cercuri etnografice, deosebindu-și fiecare misiunea istorică după propria sa natură. Pe lângă tezaurul comun al popoarelor civilizate, mai are fiecare tărâmul său aparte, în care își dezvoltă în mod special individualitatea și, separându-se aici de toate celelalte, își construiește naționalitatea sa. Astfel se cere ca poporul modern să aibă o formă de stat națională și mai ales o literatură și o limbă națională”6.
Literatura și limba constituie astfel pentru Maiorescu, în momentul istoric al declanșării unei evaluări (critice, chiar extrem de severe!) a culturii române (și a istoriei naționale ca atare) centrul unei veritabile înnoiri în planul afirmării națiunii „după propria sa natură”. Ceea ce mentorul Junimii numea «direcția nouă» implică un substrat mai adânc al concepției despre cultura română și viitorul acesteia: „… cultura e o sarcină care cere și consumă neîntrerupt puterile vitale ale unei națiuni. Va putea să pășească (cultura română – n.n.) în lucrare pașnică pe aceeași cale pe care civilizația apuseană a adus atâta bine omenirii?… O parte a răspunsului atârnă de la direcția spiritelor din societatea de astăzi, direcție a cărei manifestare este literatura în înțelesul cel mai larg al cuvântului”7.
Pe acest fond este examinată „direcția nouă” în poezia și proza română”, pornind de la o constatare ce dă speranțe: „Pe când în lumea noastră politică neliniștea a ajuns la culme și totul pare întunecat în confuzia unor tendințe lipsite de prinzip, se dezvoltă alăturea cu acele mișcări nesănătoase o literatură încă jună și în parte încă necunoscută, dar care, prin spiritul ei sigur și solid îi dă primul element de speranță legitimă pentru viitor”8.
Se poate vorbi de „o reacție salutară a spiritului nostru literar… în producerile ultimilor patru ani. Noua direcție, spre deosebire de cea veche și căzută, se caracterizează prin  simțământ natural, prin adevăr, prin înțelegerea ideilor ce omenirea întreagă le datorește civilizației apusene și totodată prin păstrarea și chiar accentuarea elementului național. Ne pare că a venit timpul de a atrage atenția publică asupră-i…”9.
Este prezentă conștiința importanței artei în societate: Tocmai spre deșteptarea publicului român din nepăsarea lui trebuie prezentate numai formele estetice cele mai curat, și în mijlocul agitărilor politice și sociale arta este anume chemată a ne da un liman de adăpost. Când mișcarea, altfel trecătoare, a unei inimi plină de simțiri vrea să se întrupeze în forma poeziei, ea prin chiar aceasta intră într-o lume unde timpul nu mai are înțeles”10.

Note
1 T. Maiorescu, Jurnal și Epistolar, Vol. I (noiembrie 1855 – martie 1859), Studiu introductiv de Liviu Rusu, ediție îngrijită de Georgeta Rădulescu-Dulgeru și Domnica Filimon, Editura Minerva, București, 1975, p. 74.
2 T. Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 (Prefață la ediția dintâi), în: T. Maiorescu din Critice, ediție de Domnica Filimon, București, Editura Eminescu, 1978, p. 59.
3 Ibidem, p. 80. Pe lângă această deosebire ni se propune o „propoziție limitativă”: „ideeea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simțământ sau o pasiune, și niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care se ține de tărâmul științific, fie în teorie, fie în aplicare practică” (Ibidem).
4 Ibidem, p. 82. Și din examinarea deosebirilor dintre „activitatea științifică” și „chemarea poeziei”, autorul conchide: „ideea sau obiectul poeziei nu poate fi decât un simțământ sau o pasiune” (Ibidem, p. 83).
Analizele concrete compară creația poetică din diverse spații culturale cu ceea ce se petrecea la noi: „conchidem prin inducțiune ceea ce afirmasem a priori, că poezia cea adevărată nu este decât un simțământ sau o pasiune, manifestate în formă estetică” (subl. n.), de unde rezultă „că tot ce este un produs al reflecției exclusive, politica, morala, teoriile științifice etc., nu intră în sfera poeziei…” (Ibidem, p. 113).
Așadar, „o examinare critică asupra poeziei române” este importantă, „căci mica noastră literatură poetică este în pericol de a confunda această deosebire elementară” (Ibidem, p. 115).
5 E. Tudoran, „Lectura lui Eminescu”, în: Titu Maiorescu, din Critice, București, Editura Eminescu, 1978, p. 5.
6 T. Maiorescu, Despre scrierea limbii române (1866), în T. Maiorescu, Critice… Antologie și prefață de P. Georgescu, București, Editura pentru Literatură, 1966, p. 205.
7 T. Maiorescu, din Critice, p. 132: „Direcția nouă din poezia și proza românească” (1872). Așa cum preciza T. Vianu, Maiorescu „se apropie de fenomenul literat cu interesul pe care îl merită literatura ca parte integrantă a culturii unui popor. Defectele pe care el le combătea în producția literară provin din neajunsurile culturale ale timpului. Censura lui literară face parte dintr-un plan general de ridicare a nivelului cultural” (Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu, 1940, în: Opere, 2, București, Editura Minerva, 1972, p. 335).
8 T. Maiorescu, Direcția nouă în poezia și proza română (1872), Din Critice, p. 132. „Această speranță, continua Maiorescu, va deveni o realitate prin proporția în care noua viață, pe de o parte, se va întări în cercul ei, iar pe de alta, va fi înțeleasă și primită de societatea română, mai ales de juna generație, în mijlocul căreia trăim” (Ibidem).
9 Ibidem, p. 133. Aruncând o scurtă privire asupra câtorva reprezentanți „ai acestei nașteri sau renașteri literare” (neunitară, desigur, dar „toți împreună merită o atenție binevoitoare”), Maiorescu situiază în fruntea acestei mișcări pe Vasile Alecsandri – „poetul Doinelor și Lăcrămioarelor, culegătorul cântecelor populare”; examinează apoi Pastelurile („pastorală a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturii române îndeobște”) și se oprește la Eminescu – „om al timpului modern”, „poet în toată puterea cuvântului”, ale cărui poezii „au și farmecul limbajului (semnul celor aleși), o concepție înaltă și pe lângă acestea (lucru rar între ai noștri) iubirea și înțelegerea artei antice” (Ibidem, p. 133, 134).
10 Ibidem, p. 137, După examinarea pe larg a situației din literatura română a timpului (urmărind „forma limbii române” în poezie și proză) și constatând „lipsa de cultură estetică”), Maiorescu încheie astfel: „Critica, fie și amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susținerii și propășirii noastre… și cu orice jertfe și în mijlocul a oricăror ruine trebuie împlântat semnul adevărului” (Ibidem, p. 171, 173, 172).

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg