3. Pe acest fond, s-a relevat „substratul filosofic al criticii”, precizându-se totodată că s-ar putea desprinde de aici „o teorie unitară a construcției culturale, care se sprijină pe alte teorii explicative, împrumutate din arsenalul filosofic și științific al epocii, dar nu copiate, ci selectate și sintetizate în mod original”, Maiorescu urmărind „crearea unei culturi române moderne…”1.
De fapt, pregătirea teoretico-filosofică a lui Maiorescu, opera sa logică și filosofică, opera critică prin care analizează creația literară și manifestările științifice și culturale din epoca lui, marcând posibilitățile de sincronizare culturală, dar în principal de formare și afirmare a unui comportament cultural modern, îndreptățesc ideea unei Critici a culturii, întreprinsă parcă după modelul kantian al Criticii cunoașterii, stabilind metodologia de abordare și relevând fondul valoric al creației autohtone.
Poate că nicăieri în opera sa Maiorescu nu și-a afirmat marea sa calitate „de valorificator și indicator de criterii”2 ca în analiza și valorizarea creațiilor lui Eminescu și Caragiale. De fapt, studiile „Comediile d-lui Caragiale” (1885) și „Eminescu și poeziile sale” (1889) constituie nu numai performanțe ale genului estetico-critic, ci veritabile înscrieri ale fenomenului literar la nivelul teoriei operei de artă, cu relevarea stilului, a sensului, a valorii și mai ales al fondului formativ prin care marile creații poartă spiritul unei culturi și înscriu pagini memorabile în orizontul „lumilor posibile”.
Analiza semnificației majore a comediilor lui I.L. Caragiale pune în evidență tocmai caracterul lor de opere exemplare, prin care este surprinsă la nivel de imagine literară o epocă din istoria lumii românești, prin comparație cu realizări de referință din dramaturgia europeană (Shakespeare, Molière).
Reținem câteva reflecții de nivel estetico-critic: „Lucrarea d-lui Caragiale este originală; comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi”, prin care este manifestată „spoiala de civilizație occidentală” (à propos de „forma fără fond”) „transformată aici într-o adevărată caricatură a culturii moderne”; „înălțarea impersonală este o condiție așa de absolută a oricărei impresii artistice, încât tot ce o împiedică și o abate este un dușman al artei, îndeosebi al poeziei și al artei dramatice. De aceea poeziile cu intenții politice actuale, odele la zile solemne, compozițiile teatrale pentru glorificări dinastice etc., sunt o simulare a artei, dar nu artă adevărată”3.
Relevant este de asemenea studiul liricii eminesciene, cu accent pe formă și pe unitatea dintre limbă și cugetare: „… cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atâta putere de a lucra asupra altora dacă nu ar fi aflat forma frumoasă sub care să se prezinte”; poeziile lui Eminescu, „din epoca deplinei sale dezvoltări” reclamă „toată luarea-aminte a criticii literare în privința formei lor, și cu deosebire a înrudirii cu poezia populară, din care s-a hrănit mai întâi și deasupra căreia s-a ridicat pas cu pas până la exprimarea celor mai înalte concepțiuni”4.
Este de reținut, în acest context, o „localizare” cu perspectivă (în spiritul istoriei și filosofiei culturii, cumva): „Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbii naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești”5.
De fapt, analiza condițiilor poeziei constituie ea însăși o elaborare în câmpul teoriei operei și al filosofiei culturii ca atare: „Poezia, ca toate artele – scria Maiorescu – este chemată să exprime frumosul; în deosebire de știință, care se ocupă de adevăr. Cea dintâi și cea mai mare diferență între adevăr și frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în formă sensibilă”6.
Din evaluarea celor două „direcții” în poezia și în dramaturgia română (în epoca afirmării modernității în cultura noastră), precum și din studiul limbii române se concretizează în esență utilitatea cunoașterii filosofiei germane din epoca ei „clasică” pentru analiza fenomenului cultural românesc, realizată cu metodă și conștiința diferențierii în context european: „Căci la noi – sublinia Maiorescu –, care suntem vecini cu o cultură superioară, orice întrebare de știință este mai întâi de toate o întrebare de conștiință și conștiința ne impune aici două datorii: întâi, să studiem materia despre care scriem într-atât încât nici unul din principiile fundamentale la care a ajuns Europa cultă să nu ne fi rămas ascuns, așadar să ne aflăm la nivelul culturii în această privință, sau cu o expresie franceză, să fim în curentul ei… A doua datorie de conștiință este: să avem destulă iubire de adevăr (subl. n.) pentru a spune cu sinceritate ceea ce am aflat, în bine sau în rău”…7

4. Este semnificativă însă, pe acest fond, orientarea lui Maiorescu spre fenomenul cultural aflat în derulare. Căci, spre deosebire de „marii esteticieni” ai veacului al XIX-lea (Schelling, Schopenhauer, chiar Hegel), care „deși erau buni cunoscători ai artei, n-au prelungit niciodată cercetarea lor până la aprecierea produselor particulare și contemporane”, ocupându-se în genere „de valori artistice clasate, fără să claseze ei înșiși valori necunoscute sau rău cunoscute până atunci” și, spre deosebire de „marii critici” (Saint-Beuve, Anatol France ș.a.), care „s-au întrebat rareori care este cadrul principal al judecăților lor”, Maiorescu „a fost estetician și critic literar, filosof al artei și judecător al ei, om de principii, și de aplicații, o întrunire de funcțiune și de atribuții destul de rară în vremea lui”8.
Mai mult, critica lui Maiorescu „a acționat în sensul înălțării gustului artistic al vremii, iar „prin însușirile sale de scriitor” a devenit „creatorul stilului de idei (subl. n.) în literatura noastră”, stabilind „un nivel mai înalt al exigenței față de intelectualul român”9.
Grăitoare este, în acest sens, caracterizarea (lapidară, dar exactă) și critica „direcției de azi în cultura română”: „Vițiul radical în ele (în publicațiile „Transilvania”, „Familia” ș.a. – n.n.) și, prin urmare, în toată direcția de azi (subl. n.) a culturii noastre este neadevărul, pentru a nu întrebuința decât un cuvânt colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr până și în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare ale spiritului public”10.
Încheierea criticii „Direcției de astăzi…” este grăitoare: „fără cultură nu poate trăi un popor”, dar „cu o cultură falsă nu poate trăi un popor” și, „dacă se stăruiește în ea, atunci dă un exemplu mai mult vechea lege a istoriei: că lupta între civilizația adevărată și între o națiune rezistentă nimicește națiunea, dar niciodată adevărul”11.
Influența lui Maiorescu „a lucrat în sensul temeiniciei; a descurajat mediocritatea și a făcut imposibilă farsa culturală. Reputațiile dărâmate de el nu s-au mai putut reface. Admirăm și astăzi verbul lui critic, sobru și incisiv, demnitatea sa în polemică … Acțiunea criticii culturale a lui Maiorescu a fost salubră”12.

5. Maiorescu a desfășurat astfel, în spiritul unei exigențe ghidată de un fond valoric, o critică susținută a civilizației și culturii române, relevându-i contradicțiile interne, urmărind însă și aflarea căilor de depășire a acestei situații, preconizând căi și metode adecvate de emancipare culturală națională.
După critica „direcției de astăzi în cultura română”, urmează latura constructivă a activității lui Maiorescu, așa cum o arată îndeosebi studiul „Direcția nouă în poezia și proza română” (1872).
Aici pregătirea logică și filosofică a autorului, gustul lui format pentru valori își spun cuvântul. Metodologic, acum trece în centrul preocupărilor judecarea, evaluarea. Nu este de prisos nici aici reluarea formulării (din 31 dec. 1857): „inițierea în filosofie, în ansamblu, și în logică” a fost aceea „care m-a adus să năzuiesc spre cea mai bună formulare a cugetării, spre adevărata exprimare… ea mi-a insuflat mai întâi dragostea pentru o direcție de gândire (subl. n.) de care nu mă voi despărți niciodată”13.
Multe ar fi de reținut aici. Ne mărginim însă la semnalarea caracterizării exemplare a „direcției noi” și mai ales la „chemarea naturală” de „a aduna tezaurul limbii române așa cum a vorbit-o și o vorbește poporul în toate provinciile locuite de români”14.
Sunt grăitoare pentru opera critică a lui Maiorescu și chemările sale la „lupta neîmpăcată în contra ignoranței pretențioase și a neadevărului” ca „cea dintâi datorie”: „Critica, fie ea și amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susținerii și propășirii noastre, și cu orice jertfe și în mijlocul a oricâtor ruine trebuie neapărat împlântat semnul adevărului”15.
Resemnificând idei de bază ale lui Maiorescu, I. Petrovici (fost student al marelui gânditor și om de cultură) oferă o excelentă concretizare: „Maiorescu și-a pus talentul, inteligența și energia în serviciul trebuințelor locale, a devenit unul dintre factorii cei mai însemnați ai progresului nostru cultural-național… Maiorescu s-a socotit toată vremea omul unei epoci de tranziție, de la o bază anarhică, cu pretenții culturale, către o bază de cultură adevărată. El avea de pregătit o vreme nouă, care nu putea, firește, răsări dintr-o dată. Rolul pe care și l-a luat, ajutat de educația pe care o primise în Occident, a fost acela de valorificator și indicator de criterii. El a crezut că nu are de scris, decât prefața la timpuri care aveau să vie.
Intrarea în fond și în amănunte rămânea sarcina altora”16.

6. Dar, indiferent de posibile interpretări, Maiorescu este mereu el însuși, asimilând o mare experiență a cugetării moderne și integrând-o cu discernământ, cu simțul critic (parcă izvorât din marea operă a lui Kant!) în metodologia pe care și-a făurit-o și a aplicat-o la analiza fenomenului literar românesc și a culturii și civilizației românești ca atare.
Maiorescu a făcut în principal operă practică, legată de nevoile unei epoci determinate din istoria culturii române. Această operă este susținută însă de o pregătire logică și filosofică la un nivel greu de atins în condițiile unei personalități obișnuite. Căci nu oricine poate face „opera practică” într-o istorie și o cultură complexă, operă pe care a reușit-o în opera critică, în care, așa cum sublinia I. Petrovici, „a reușit să fie original”: studiile sale „de îndrumare critică” prețuiesc nu numai „prin valoarea principiilor de bază”, ci și „prin maniera excelentă de aplicare a lor”; opera filosofică „e revărsată pretutindeni, circulă în venele organismului întreg al culturii românești”17.
Să evidențiem, așadar, această îmbinare fericită între teorie și practică într-o operă de direcționare a esenței culturii românești, a afirmării spiritului de discernământ, de critică în procesul de modernizare a instituțiilor și a formelor de emancipare și de personalizare a însăși istoriei române18.
Studiul estetico-filosofic (în esență sistematic și critic) al marilor creații literare, prin care susține ideea „direcției nouă”, precum și al limbii române (în vederea emancipării ei în formele limbajelor literaturii și filosofiei) constituie, de fapt, opera teoretico-metodologică și axiologică a lui Maiorescu. Ceea ce el realizează (la nivel teoretico-științific exemplar) nu se înscrie numai ca operă ce corespunde nevoilor culturale ale unui timp al istoriei, ci ca operă ca atare, chiar operă filosofică.
Să ne înțelegem… bine! A devenit aproape un truism formula că Maiorescu „nu are operă”. Dar faptul că nu a lăsat „un sistem filosofic”, și a formulat rezerve față de sistemele metafizice într-o formă de demers critic, exigent, nu s-a produs printr-o operă.
Dar concepția despre fenomenul literar (și cultural, în genere), despre limbă, istorie, perspectiva estetică a actului valorizator, aportul metodologic și armătura de principii care ghidează acest act, precum analiza sistematică a fenomenului cultural ca atare nu-i „operă”?, chiar operă filosofică (filosofie aplicată, bazată pe studiu logic și filosofic) cu valoare de îndreptar în afirmarea modernității în cultura română.

7. Mutatis mutandis, putem să regândim actul critic maiorescian în termenii filosofiei kantiene (care și domină preferințele sale): fenomenul literar (românesc) pe care îl analizează în spiritul unei veritabile metodologii este un „fapt” (cultural), ca și „știința modernă” pentru Kant.
De fapt, Maiorescu pune (pentru actul critic valorizator) „condițiile de posibilitate” așa cum Kant le punea pentru „critica cunoașterii”. Cele ce realizează în „Critice”, prin relevarea valorii și semnificației (chiar structurării ca „operă”) fenomenului literar, constituie tocmai „justificabilitatea”; de fapt, parcă vorbește kantian: „Cum este posibil?”, adică nu dacă ceva este, ci cum este îndreptățit acest ceva în contextul estetic-cultural, așa cum la Kant era în contextul „filosofiei teoretice”, al „criticii cunoașterii”. Nu este aceasta construcție de gândire, care justifica prezența unei „opere”?19
Pe scurt, „Direcția nouă în poezia și proza română” și studiile principale ce i se asociază: „Comediile d-lui Caragiale”, „Eminescu și poeziile lui”, Cursul de istoria filosofiei contemporane și studiul „Relației”, mai ales Logica constituie împliniri ale creativității care trebuie tratate ca „operă” și situate pe portativul valorilor.
În acest sens s-a vorbit despre „acțiunea criticii culturale a lui Maiorescu” (T. Vianu) și Maiorescu însuși anunța (în prefața la ed. din 1874 a scrierii: „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”) cadrul cultural în care se va desfășura „cercetarea”: „Paginile următoare cuprind un șir de cercetări critice asupra câtorva forme de cultură română din ultimele decenii”20. Este ideea de bază a unei critici moderne a culturii, realizată la nivelul exigențelor teoretico-metodologice active în epoca afirmării culturilor naționale.

 

Note
1 S. Ghiță, Titu Maiorescu. Filosof și teoretician al culturii, București, Editura Științifică, 1974, p. 119.
2 I. Petrovici, Titu Maiorescu. 1840-1917, București, Editura Casei Școalelor, 1931, p. 30.
3 T. Maiorescu, Comediile D-lui I.L. Caragiale (1885), în: Titu Maiorescu, Din Critice, p. 261, 266. „Literatura adevărată, continuă autorul, cu feluritele ei produceri, se poate asemăna unei păduri naturale cu feluritele ei plante… Comediile d-lui Caragiale, după părerea noastră, sunt plante adevărate, fie tufiș, fie fir de iarbă, și dacă au viața lor organică, vor avea și puterea de a trăi” (Ibidem, p. 275).
4 T. Maiorescu, Eminescu și poeziile lui (1889), în: Din Critice (ed. 1978), p. 277, 278. Ideea acestei „ridicări” a formei poetice „era o mânuire perfectă a limbii materne, pentru ca să fie pregătită pentru o concepțiune mai întinsă și să poată creia din propria ei fire (subl. n.) vestmântul noilor cugetări. Aceasta este lupta dreaptă ce o încearcă Eminescu pentru «a turna în formă nouă limba veche și înțeleaptă»… Poeziile lui încep în această privință alipindu-se de-a dreptul de forma populară, dar îi dau o nouă însuflețire și o fac primitoare de un cuprins mai înalt” (Ibidem, p. 278).
5 Ibidem, p. 285-286. Eminescu, preciza autorul, „este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi” (Ibidem, p. 276).
6 Ibidem, p. 57. Dincolo de sursa de inspirație (hegeliană), poezia e analizată ca formă a artei și, mai larg, arta ca formă a culturii, amintind (pentru noi, astăzi) ceea ce spunea E. Cassirer: alături de „funcția pură a cunoașterii” sunt încă de cuprins „funcția gândirii lingvistice, a gândirii mitico-religioase, a intuiției artistice, în așa fel încât să apară clar cum în interiorul fiecăruia dintre ele se realizează o anumită organizare… Cu aceasta Critica rațiunii devine o Critică a culturii”… (Philosophie der symbolischen Formen, I: Die Sprache, 4. Aufl., Darmstadt, 1964, p. 11).
7 T. Maiorescu, Direcția nouă în poezia și proza română, în: T. Maiorescu, Din Critice, p. 159-160.
8 T. Vianu, Op. cit., p. 334. Maiorescu „a stabilit astfel, la începuturile mișcării noastre științifice, exemplul asocierii organice dintre estetică și critică”, cea mai intensă activitate a sa fiind consacrată „acelor teme de estetică și critică care ocupă și partea cea mai dezvoltată din Criticile sale” (Ibidem, p. 335). O spune T. Vianu, el însuși unind estetica și critica, istoria literaturii etc. în perspectiva filosofiei culturii.
9 Ibidem, p. 361, 363.
10 T. Maiorescu, Din Critice, În contra direcției de azi în cultura română (1868), ed. cit., p. 125. Această „rătăcire a judecății este fenomenul cel mai însemnat în situația noastră intelectuală, un fenomen așa de grav încât se pare că este datoria fiecărei inteligențe oneste de a-l studia, de a-l urmări de la prima sa arătare în cultura română și de a-l denunța pretutindeni…” (Ibidem, p. 126).
11 Ibidem, p. 131. În acest context vine și precizarea: „Forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă”, fiindcă „nimicește un mijloc puternic de cultură” (Ibidem, p. 130).
12 T. Vianu, Op. cit., p. 366.
13 T. Maiorescu, Jurnal și Epistolar, ed. cit., vol. I, p. 74.
14 Idem, Din Critice, ed. cit., p. 133. Se poate vorbi de experiențe „dureroase”, dar se impune „o chemare căreia nu te poți împotrivi: a se uni în principiile de cultură este soarta neapărată a fiecărui popor european” (Ibidem, p. 180).
15 Ibidem, p. 182.
16 I. Petrovici, Titu Maiorescu. 1840-1917, București, 1931, p. 22, 30. Dar ce „prefață”! Căci e vorba de o operă greu de egalat, întrunind planuri diferite, de la logică, lingvistică, filosofie și istoria filosofiei la critică literară și estetică și de aici la filosofia culturii. Și aceasta unind interesul pentru „marea experiență culturală europeană” cu „pornirea lăuntrică”. Și în totul a avut modele: Kant, Herbart, Hegel, dar mai presus de toate opera kantiană, așa cum o arată preocuparea pentru traducerea Criticii rațiunii pure (Jurnal și Epistolar, Vol. III, p. 235: scrisoare din Berlin, la 22 august 1861 către Niculeanu, Paris).
17 I. Petrovici, Op. cit., p. 32, 45. Este de reținut că „spiritul filosofic (subl. n.) al lui Maiorescu avea ca trăsătură de căpetenie latura logico-critică” și, ca urmare, „a preferat tuturor disciplinelor filosofice logica, ale cărei operațiuni le mânuie ca un artist”; maestru al acestei „discipline de «ordine» și «organizare», unde de la cunoștința teoretică se trece pe nesimțite la arta practică”, el „se putea decide mai lesne să fie un mare practician” (Ibidem, p. 27, 28).
18 Am dezvoltat ideea că opera critică a lui Maiorescu are forma unei „critici a culturii” (după modelul kantian al „criticii cunoașterii”), realizând operă ca atare, chiar operă filosofică, totul în orizontul a ceea ce va deveni disciplina „filosofia culturii” (Alexandru Boboc, Titu Maiorescu: Filosofia ca temei și orizont al operei critice, în: Filosofia românească. Studii istorico-filosofice, București, Editura Academiei Române, 2011, p. 9-34).
19 Mai pe larg: Al. Boboc, Op. cit., p. 22-30.
20 T. Maiorescu, Din Critice, ed. cit., p. 57.