Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ideea și analiza declinului civilizațional în opera lui Emil Cioran (III)

Ideea și analiza declinului civilizațional în opera lui Emil Cioran (III)

 

 

Ispita de a exista (1956)

 

Într-o altă importantă carte a sa, Ispita de a exista (în care Cioran scrie incisiv despre civilizațiile occidentale, scriitori, romane, mistici, apostoli și filozofi, și care este în esență un protest împotriva lucidității, o apologie jalnică a minciunilor, o întoarcere la niște ficțiuni salutare), filozoful sibian este preocupat de „civilizațiile vlăguite”, fiind de părere că cel ce aparţine organic unei civilizaţii nu poate identifica natura răului care o macină, iar diagnosticul lui nu e de luat în seamă; în judecarea lumii sale, el este parte implicată şi o va menaja, din egoism.1 Mai detaşat, mai liber, „noul venit” o cercetează fără părtinire şi-i sesizează mai bine slăbiciunile, dar dacă ea e pe ducă, e dispus, la nevoie, să piară şi el, să constate efectele destinului asupra ei şi asupra lui însuşi.2 Nu posedă şi nici nu propune leacuri, și cunoscând că destinul nu se tratează, el nu-şi atribuie rolul de vraci şi nu pretinde să vindece pe nimeni, având o singură ambiţie: să fie la înălţimea Incurabilului.3 Cioran mai spune că în faţa reuşitelor acumulate în ţările sale, Occidentului nu i-a fost greu să exalte istoria, să-i atribuie o semnificaţie şi o finalitate, mai ales că istoria îi aparţinea, el îi era promotorul: ea trebuia aşadar să urmeze un curs raţional, și, rând pe rând, a pus-o sub patronajul Providenţei, al Raţiunii, al Progresului.4 De asemenea, „simţul fatalităţii” îi era necunoscut Occidentului, dar a început să-1 capete cu vremea, îngrozit de „spectrul absenţei, de perspectiva eclipsei” și astfel, din subiect, a ajuns obiect, deposedat pe veci de strălucirea, de „admirabila megalomanie care până atunci îl făcuse opac la ireparabil”, Occidentul fiind atât de pătruns de acest sentiment, încât socoteşte un spirit „cu atât mai stupid cu cât e mai preocupat de evenimente”5.
Se știe că Franţa, Anglia, Germania şi-au lăsat în urmă perioadele de expansiune şi nebunie, subliniază Cioran, fiind sfârşitul smintelii, începutul războaielor de apărare, terminându-se cu aventura colectivă, cu oamenii cetăţii, și fiind rândul indivizilor limfatici şi fără iluzii, în stare încă să răspundă chemării unei utopii – cu condiţia, totuşi, ca ea să vină din afară, să nu-şi dea osteneala s-o inventeze ei.6 Dacă mureau odinioară pentru nonsensul gloriei, azi se consacră unei furii revendicative, iar „fericirea” îi ispiteşte; e ultima lor prejudecată, din care-şi trage seva acel păcat prin exces de optimism – marxismul, una dintre cele mai nocive ideologii din istoria umanității.7 „A se iluziona, a sluji, a se expune ridicolului sau prostiei unei cauze – iată extravaganţe de care nu mai sunt capabili”, continuă Emil Cioran, când o naţiune începe să-şi piardă strălucirea, ea se îndreaptă spre condiţia de masa și chiar dacă ar dispune de-o mie de Napoleoni, tot nu s-ar hotărî să-şi tulbure odihna, pe-a ei şi pe a celorlalţi.8 „Cu asemenea reflexe împleticite, pe cine să terorizeze şi cum?”, se întreabă Cioran, căci dacă toate popoarele ar fi la fel de fosilizate sau laşe, ele s-ar înţelege de minune: nesiguranţei i-ar urma stabilitatea unui pact între laşi, iar, pentru a miza pe dispariţia pornirilor războinice, a crede în generalizarea decrepitudinii ori a idilei înseamnă a vedea departe, foarte departe: e utopia, prezbitism al popoarelor bătrâne, în schimb, popoarele tinere, respingând subterfugiul amăgirii, subliniază gânditorul din Rășinari, „văd lucrurile din perspectiva acţiunii: iar perspectiva le este reglată de fapte, iar sacrificând confortul pentru aventură, fericirea pentru eficacitate, ele nu admit legitimitatea ideilor contradictorii, coexistenţa poziţiilor antinomice: dar ce vor ele, de fapt, dacă nu să ne alunge neliniştile prin teroare şi să ne întărească zdrobindu-ne? Orice izbândă le vine din sălbăticie, căci pentru ele importante sunt nu visurile, ci pornirile. Dacă aderă la vreo ideologie, ea le aţâţă frenezia, le fructifică fondul de barbarie, le ţine treze. Când însă popoarele bătrâne adoptă vreuna, ea le va amorţi, nu fără a le dărui stropul acela de fierbinţeală ce le permite să se creadă oarecum vii: o uşoară febră a iluziei”9.
În fine, aşa cum îl ştim, crede Cioran pesimist, un fel de „filozof final al lumii occidentale”, cum îl numea apreciata publicație Washington Post, Occidentul ar avea zilele numărate: îşi pregăteşte sfârşitul, nu fără a cunoaşte o perioadă de surprize.10 Autorul cărții Demiurgul cel rău se gândea ce a reprezentat Occidentul, mai precis Europa de Vest, în răstimpul dintre al cincilea şi al zecelea veac, însă, continuă Cioran, o criză mult mai gravă îl aşteaptă; un alt stil se va contura, „popoare noi se vor naşte”, dar deocamdată, trebuie „să fim pregătiţi pentru haos, cei mai mulţi împăcându-se cu sumbra perspectivă”.11 El susține că un sentiment asemănător împinsese Antichitatea la acea sinucidere care a fost „făgăduinţa creştină”12. Cioran consideră că intelectualul obosit sintetizează anomaliile şi viciile unei lumi în derivă, el neacţionând, ci îndurând, iar dacă se apropie de ideea de toleranţă, nu găseşte în ea excitantul de care are nevoie, îl găseşte însă în teroare, ca şi-n doctrinele ce-o au drept corolar.13 „Puneţi-mă în lanţurile Iluziei”, suspină el, spunând adio peregrinărilor Cunoaşterii, Cioran subliniind: „Aşa că se aruncă, umil, în orice mitologie ce-i garantează protecţia şi tihna jugului. Refuzând onoarea de a-şi asuma propriile spaime, se va angaja în acţiuni unde speră să afle senzaţii pe care în el însuşi nu le-ar putea găsi; astfel, excesele oboselii sale vor întări tiraniile. Biserici, ideologii, poliţii – căutaţi-le originea în groaza pe care el o nutreşte faţă de propria-i luciditate, mai curând decât în stupiditatea maselor”14.

 

Căderea în timp (1964)

 

În această carte, „filosoful conștiințelor”, cum îl numește Esther Seligson, explorează subiecte precum istoria, omul, civilizația, religia, nostalgia pentru prima inocență, erezia, îndoiala, plictiseala, moartea, viața, Dumnezeu, diavolul, puterea, timpul. Și o face prin conceptul sau ideea de îndoială: „îndoindu-se de orice sistem sau doctrină, de orice certitudine dobândită chiar și prin îndoiala însăși, pentru a nu cădea în mirajele aparențelor”15. Astfel, în capitolul „Scepticul și barbarul” din acest volum, Cioran susține că „o civilizație începe prin mit și sfârșește prin îndoială”; îndoială teoretică, dar care, când are traiectoria unui bumerang, devine „îndoială practică”16. Ea nu poate debuta prin a pune sub semnul întrebării valori pe care încă nu le-a creat, dar odată produse, se plictisește și se desprinde de ele, le cercetează și le cântărește cu o „obiectivitate devastatoare”17. Diverselor credințe pe care le naște și care acum sunt în derivă, ea le substituie un „sistem de incertitudini”, spune Cioran, organizându-și „naufragiul metafizic” și reușind de minune când se întâmplă ca filozoful Sextus Empiricus, doctor al așa – numitei școli „empirice” de medicină antică s-o ajute18 și care a vrut să obțină suspendarea judecății (epochè) și liniștea sufletului (ataraxia), acceptând fenomenele așa cum i se prezentau. Către sfârșitul Antichității, scepticismul s-a bucurat de „un prestigiu pe care nu-l va mai avea în timpul Renașterii”, în ciuda unui Montaigne, creatorul eseului ca specie literară, ale cărui surse erau: stoicismul, scepticismul și epicureismul antichității greco-romane, și nici chiar în secolul al XVIII-lea, în ciuda filozofului David Hume19, adept al empirismului, unul dintre reprezentanții cei mai influenți ai Iluminismului scoțian și critic neobosit al dogmatismului metafizic și religios. Și tot așa cum scepticul, după toată truda lui cvasi-sisifică distrugătoare, subliniază E.M. Cioran, ajungea la derută analogă cu cea pe care el o rezervase certitudinilor, tot astfel o civilizație (s.m.), după ce și-a minat valorile, se prăbușește pur și simplu o dată cu ele, și cade într-o descompunere față de care barbaria apare ca „unicul remediu”20. Cioran mai spune că civilizația cu tot fastul ei se întemeiază pe aspirația noastră către ireal și inutil, iar dacă am consimți să ne reducem nevoile, să nu le satisfacem decât pe cele necesare, ea „s-ar prăbuși pe dată” și din acest motiv pentru a dura, își dă toată osteneala să creeze și să augmenteze în oameni „noi nevoi”, căci practica generalizată a ataraxiei ar aduce după sine, pentru ea, consecințe mult mai grave decât un „război de distrugere totală”21. Secolul sfârșitului nu va fi secolul cel mai rafinat, punctează Cioran, și nici măcar cel mai complicat, ci veacul cel mai grăbit, cel în care, ființa dizolvându-se în mișcare, civilizația, „într-un elan suprem către culmile răului, se va fărâmița în vârtejul pe care ea însăși îl va fi stârnit”22. Rezultă indubitabil că nimic nu o va mai putea împiedica să se prăbușească, oamenii nemaiîndeplinindu-și virtuțile împotriva ei, în plus trebuind să descopere în excesele în care civilizația se complace ceva pasionant, „ce ne invită să ne moderăm indignarea și să ne revizuim disprețul”23.

 

 

Note
1 Emil Cioran, Ispita de a exista, București, Editura Humanitas, 1992, p. 21.
2 Emil Cioran, op. cit., p. 21.
3 Ibidem, p. 21.
4 Ibidem, p. 21.
5 Ibidem, p. 21.
6 Ibidem, p. 22.
7 Ibidem, p. 22.
8 Ibidem, p. 22.
9 Ibidem, pp. 22-23.
10 Ibidem, p. 30.
11 Ibidem, p. 30.
12 Ibidem, p. 30.
13 Ibidem, p. 30.
14 Ibidem, pp. 30-31.
15 Émile Michel Cioran, La caída en el tiempo, Venezuela, Monte Ávila Editores, 1977, p. 156.
16 Emil Cioran, Căderea în timp, București, Editura Humanitas, 1994, p. 54.
17 Emil Cioran, op. cit., p. 54.
18 Ibidem, p. 54.
19 Ibidem, p. 54.
20 Ibidem, p. 54.
21 Ibidem, p. 39.
22 Ibidem, p. 48.
23 Ibidem, p. 48.

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg