Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Identificarea etnică la români

Identificarea etnică  la români

Abordarea actuală a identității își etalează toate carențele în scrierile istoriografiei din România anilor recenți. Un pol al acesteia este preocupat să disloce imensa cantitate de mituri întreținute propagandistic, dar ajunge să considere identitățile drept ficțiuni. Polul opus apără identitățile, dar le stabilește superficial și nu face decât să reia considerentele unui naționalism ce a mai dus în eroare. În mod evident, nici un pol nici celălalt nu cunoaște ce spun științele sociale actuale despre identități și nu înțelege că între istoria comercială și istoria propagandistică este istoria propriu-zisă, care se poate scrie doar stăruind în arhive și folosind științele sociale.
Un argument în sprijinul ieșirii din abordarea actuală a identității naționale – care o reduce la limbă, teritoriu și tradiții și o confundă cu identitatea etnică – îl oferă însăși dezbaterea din cultura română asupra identificării etnice. Aceasta a dus la sesizarea nevoii unei identificări etnice mai elaborate decât acum un secol și a unei identificări naționale mult lărgite.
S-a spus pe drept că această dezbatere este una dintre cele mai interesante în cultura română. În contexte diferite, intelectualii au căutat să stabilească particularitățile etnice având motive diferite: deşteptarea națională în condițiile create de iluminismul iosefinist, apărarea comunității na­ționale în perioade în care forțele dominante refuzau să o recunoască, afirmarea culturii naționale după organizarea statului național, rezistența la presiunea sovietică. Ceea ce a rezultat din astfel de motive se reia mai nou din interese mai curând de propagandă, cultivate de politicieni lipsiți de proiecte și de exponenți ce-și fac iluzia că atmosfera se întreține durabil cu stimulente emoționale. La propriu, tezele cu privire la particularitățile etnice nu pot fi înțelese în afara contextului istoric de geneză. Ele sunt repuse uneori în circulație smulse din contexte şi fără prelucrări, încât, sensul lor suferă schimbări.
Dar nu acest aspect este important, cît evoluția spre o concepere a identității naționale ce încorporează experiența modernizării. Aşadar, cum s-au identificat etnic de a lungul istoriei românii? Să facem un inventar succint.
Un prim grup de identificări sunt situaționale. S-a considerat că, având un teritoriu atrăgător, românii au căzut sub dominația unor popoare năvălitoare, care au împiedicat emanciparerea lor (Ion Budai Deleanu, De unione trium nationum…; Mihai Kogălniceanu, Opere, I, 1942, p.642). Sub conducerea unor personalități ale evului mediu, precum Mihai, Iancu, Ştefan, ei s-au opus cu succes acestei dominații şi au dat exemple de vitejie în slujba neatârnării. Ei au format, în fața pericolului otoman, la Răsăritul continentului, „un zid apărătoriu pentru toată Europa” (Damaschin Bojincă, Scrieri, Facla, Timișoara, 1978).
Peste aceste identificări s-au aşezat curând identificări culturale. Răspândită a rămas identificarea etnică prin „credința“ în „domn“, legată de convingerea că orice se face trece neapărat prin mâinile „domnului” (vezi Alexandru Duțu, în Stat, societate, națiune, Dacia, Cluj, 1982). Unii intelectuali s-au plasat în perspectiva populară şi au considerat că specificul românesc se află la țărani şi s-a păstrat la aceştia (Nicolae Iorga, în „Neamul Românesc”, 134, 1909). Alții au contestat vehement reducerea specificului național la rural şi au propus să se ia în considerare şi viața urbană (Ovid Densușianu, în „Viața Nouă”, I, 1, 1905). Alții au considerat că națiunea română este relativ tânără şi nu a produs deocamdată o cultură proprie, dacă prin cultură se înțelege obiectivarea intelectuală în „bunuri sufleteşti, deprinderi intelectuale şi morale, devenite forțe active” (Constantin Rădulescu-Motru, Cultura română și politicianismul, București, 1904). Pentru toți, însă, cel mai sigur indicator al etnicității rămâne limba. Pe un fond comun diferitelor națiuni din sud-estul Europei limba delimitează cel mai clar pe români (Nicolae Iorga, Introducere în istoria românilor, I, 1, p.13) ca și comunitate etnică.
Cercetări ample au fost consacrate în cultura română identificării istorice a națiunii române. Românii s-au identificat drept moştenitorii în răsărit ai romanilor, care i-au exterminat pe dacii autohtoni (Samuel Micu-Klein, Istoria, lucrurile și întâmplările românilor). Unii i-au considerat drept moştenitorii exclusivi ai romanilor (Dan Botta, Scrieri, EPL, București, IV, 1968, p.263). În alte abordări, ei s-au considerat rezultat al unui amestec de populații în primele secole ale erei noastre, dominat de romani (Aaron Florian, Manual de Istoria Prințipatului României, București, 1939, p.39). Alteori, ei s-au declarat latini la origine, dar având în ascendența lor istorică componente dacice şi slave (Lucian Blaga, în „Gândirea”, I, 11, 1921, p.181-182; Cezar Petrescu, în „Gândirea”, I, 11, 1921, p.202-203). Nimeni nu a contestat acendența romană a românilor, dar au fost şi voci care au susținut că orientalismul a marcat decisiv şi în mod pozitiv fondul istoric şi cultural al românilor (Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, București, 1931, p.90). Această identificare națională prin apartenența la spiritul cultural ce emană din Bizanț şi Kiev a trecut repede într-o identificare religioasă.
O concepție de lungă durată a identificat apartenența etnică românească cu religia ortodoxă. Ea consideră că românii sunt un popor religios şi ortodox (Nichifor Crainic, în „Gândirea”, III, 1923, 5, p.8), ba chiar că ortodoxia românească a fost cea mai ferită de influența altor curente şi a rămas cea mai autentică (Dumitru Stăniloaie, Ortodoxism și românism, Sibiu, 1939, p.87). Dar această concepție a întâlnit replici puternice. Unii intelectuali au arătat că românii nu excelează prin religiozitate, ei aderând mai curând la un ritual, decât la o metafizică religioasă (Garabet Ibrăileanu, Opere, Minerva, București, 1979, vol. 8; Dumitru Drăghicescu, Din psihologia poporului român, București, 1907, p359). Alții au argumentat că religia ortodoxă nu poate pretinde să exprime specificul național, căci ortodoxia românească este ea însăşi împrumutată de la greci (Tudor Arghezi, Bilete de papagal, 249, 1928). Chiar intelectuali ortodocşi au arătat că religia ortodoxă a interferat puternic cu istoria națiunii române, dar ortodoxia nu este testul apartenenței la românitate (Nicolae Corneanu, în „Romanian Ortodox Church”, 20, 1, 1991, p.5-6). Alții, critici față de stările de lucruri din România, au susținut, începând cu Eminescu, că civilizația înaltă a presupus, în Europa, trecerea prin catolicism (Mihai Eminescu, apud Eugen Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, Editura Științifică, București, 1972, p.59).
În câteva rânduri s-a încercat identificarea morală a apartenenței la națiunea română. Adepții ei consideră că românii manifestă o sensibilitate aparte, caracterizată de disponibilitate, vioiciune, capacitate de a se descurca în situații complicate şi, mai ales, echilibru în judecăți şi simț al măsurii (Petru Comarnescu, în „Acțiune și reacțiune”, II, 29, 1930). Într-o lume în care atracția extremelor e mereu puternică, românii s-ar distinge prin alegerea soluțiilor mijlocii, sub semnul măsurii (Nicolae Mărgineanu, Sub semnul omeniei, EPL; București, 1969, p.139). Într-o opinie răspîndită, „măsura” aceasta este socotită de alții semn de indecizie și de acceptare a soartei.
Filosofia românească, pe o bună parte a ei, a căutat să expliciteze o viziune filosofică specifică şi a propus o identificare filosofică a românității. Intelectuali prestigioşi au vorbit de un stil cultural românesc, determinat de un sentiment al spațiului (în tradiția spengleriană, Lucian Blaga, Filosofia stilului, București, 1924). Alții de un „sentiment românesc al ființei“, care se lasă identificat (în tradiția heideggeriană) la nivelul unor modulații lingvistice – prepoziții precum „întru“, substantive precum „fire“ etc.. (Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, București, 1987, p.112).
Toate aceste identificări s-au bazat pe materiale oferite de istoria, cultura şi civilizația deja realizate şi pe o optică concentrată asupra delimitării românității de specificul etnic al altor națiuni. Dar şi în cultura română s-au manifestat voci în favoarea considerării românității nu numai în raport cu trecutul, ci şi în raport cu viitorul, nu numai prin delimitare, ci şi prin conjugare cu cultura europeană.
Intelectuali de prim plan au argumentat concludent că însăşi descoperirea specificului cultural indigen s-a făcut mereu cu instrumentele intelectuale ale Europei moderne (Garabet Ibrăileanu, în „Viața românescă”, Iași, 1922, p.19-20). Nici pentru România nu este alternativă mai bună la europenizare, dar trebuie ca aceasta să nu rămână o „formă fără fond” (Titu Maiorescu, În contra direcției de azi în cultura română, 1968). Europenizarea se face oricum, prin forța împrejurărilor istorice, încât problema pentru români este să o îmbrățişeze limpede, nu să o încetinească (Stefan Zeletin, Burghezia română. Originea și rolul ei istoric, București, 1925). Sub acest aspect, psihologia poporului român nu este una încheiată, ci mai curând o psihologie plastică, disponibilă la înnoiri (Mihai Ralea, în „Viața românească”, XIX, 6-7, 1927, pp.337-361). Prin trecut, România a fost legată de Orient – iar aceasta a însemnat, înainte de toate, „bizantinism” în moravuri, atomizarea vieții sociale, fatalismul pasiv ca şi concepție asupra vieții. Dar România trebuie să privească spre viitor, ceea ce înseamnă să asimileze experiența democrațiilor occidentale. „În veacul şi de la locul nostru, lumina vine de la Apus: ex occidente lux!” (Eugen Lovinescu, op.cit, p.76). Identificarea etnică rămâne o componentă a istoriei europene, dar ea trebuie făcută prin intermediul prestațiilor exemplare în materie de cunoaştere, instituții democratice, nivel de viață.
Și mai net a fost Virgil I.Bărbat. Beneficiind de pregătire sociologică, el a pledat pentru democratizare, după ce a arătat că acea căutare obsesivă în trecut a indiciilor specificului românesc este de la început discutabilă și constituie un expedient facil. Ocazia a fost publicarea lucrării Naționalism sau democrație? (Minerva, București, 1910), în care A.C.Popovici apăra două teze: teza după care apartenența națională este un fel de cadru transcendental al oricărei acțiuni omenești și teza după care democrația inaugurată de Revoluția franceză ar fi cea mai mare primejdie pentru comunități. Virgil I.Bărbat a reacționat cu volumul „Naționalism” sau „democrație”? (Socec, București, 1911). Una din tezele sale este că nu democrația este de vină pentru degradarea vieții din jur, ci proasta ei practicare. „Răul cel mare – scrie el – nu este tăria democratismului, ci slăbiciunea celor ce ar fi să ia în mînă conducerea vieții de mîine și a celei de azi, slăbiciunea lor fizică, metafizică și socială, micimea lor; răul cel mare e slăbiciunea fizică, dar, mai ales azi, slăbiciunea sufletului poporului întreg, popor care începe să nu mai poată crede, nici el, în valorile cele vechi, în valorile metafizice, sociale… ale trecutului”. Este iluzoriu că naționalismul orientat spre trecut ar reprezenta soluția: pentru popor, continuă Virgil I.Bărbat, „noi n-am găsit, n-am știut a găsi alt ideal care să-l poată subjuga, n-am putut duce o viață care să-l poată prinde, așa cum este el, democrat, în complexul unui sistem de viață, din care să nu lipsescă nici știința, dar nici credința, nici democratismul desăvărșit, dar nici aristocratismul etc… și disperați ne-am pus să învîrtim deasupra capetelor noastre fantoma naționalismului și drept orice opoziție, în contra democratismului, a vieței, am început să scoatem măștile tradițiilor trecutului, conservate cu sfințenie de dușmanii timpurilor posterioare lui 48” (p.60-61). Pentru Virgil I. Bărbat prioritară este nu raportarea nostalgică la trecut, ci angajarea activă a viitorului ținînd seama de ansamblul trebuințelor omenești, care nu se lasă reduse la identificarea etnică, cu toate că o includ. Din punctul său de vedere, națio­nalismul paseist „trece cu vederea elementul activ, sufletul instituțiilor de care se ocupă și, cînd e vorba să arate răul din mijlocul nostru, nu-l poate vedea” (p.55).
Rezultatul general la care ajungea Virgil I. Bărbat a fost abordarea societății românești din perspectiva unei democratizări luată în serios, care poate fi ea însăși suportul specificării naționale. „Teoria formelor fără fond” i s-a părut de la început eronată. Argumentul său a fost că „fondul” nu a fost atins niciodată prin măsuri hotărîte, care să deschidă posibilități pentru cetățeni de a se exprima și de a împrospăta astfel la timp garniturile de conducere și elitele culturale (p.212). Cât timp nu se încearcă schimbarea „fondului”, nu există vreun argument că realitățile sunt inexorabile.
O linie de pondere considerabilă a culturii române, a cărei expresie majoră rămân scrierile lui Virgil I. Bărbat și Eugen Lovinescu, este programatic opusă conceperii paseiste a identității naționale. Argumentarea s-a organizat aici în jurul identificării etnice nu atât prin trecut, cât prin performanțe în modernizare şi democratizare, nu prin separare de alții, ci prin găsirea unei baze de conviețuire.
În vremuri mai recente această legătură a făcut-o manifest, în explicită confruntare cu paseismul, Adrian Marino. El a vorbit de „prioritatea integrării euroatlantice” (Adrian Marino, Revenirea în Europa. Antologie, Aius, Craiova, 1996, p.IX) invocând considerente politice, economice, culturale şi date ale istoriei intelectuale. Adrian Marino a pus în relief importanța nu doar istorică, ci şi principială a conştiinței formată la români la sfârşitul secolului optsprezece, că „istoria face efectiv schimbări de conținut, că ruperea de trecut nu este absurdă şi arbitrară, ci necesară şi pozitivă, motivată de idealuri ce se impun în mod evident şi cu toată autoritatea” (Adrian Marino, Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice și culturale, Polirom, Iași, 1995, p.164). Spre deosebire de conceptualizările momentului, care au redus europenizarea la bunăstare, fără a schimba instituțiile, mentalitățile, comportamentele, sau care cred că simpla răspândire de opere literare este de ajuns pentru a putea vorbi de europenizare, Adrian Marino a configurat un concept mai cuprinzător al europenizării. Europa înseamnă, fireşte, opere ale reflexivității, dar și instituții care asigură libertăți imprescriptibile ale persoanei, pluralism politic, formarea democratică a voinței politice, cunoaştere factuală, intelect controlat de experiență şi, în definitiv, productivitate economică şi nivel de trai dincolo de limita simplei viețuiri.
Virgil Bărbat a arătat că naționalismul paseist este superficial și trebuie să i se prefere democratizarea societății. Eugen Lovinescu a apărat occidentalizarea. Adrian Marino a explicitat mai bine europenizarea decât înaintașii săi, în polemică cu preluările ei prescurtate (culturalistă, estetizantă, tehnicistă etc.). Problema mai profundă care se punea în urma lor era elaborarea celor două concepte pivot – conceptul modernității și conceptul europenizării. Miza pentru România era asumarea fără prescurtări a modernității și lămurirea specificului europeam.
Conceptul modernității era scopul pe care mi l-am asumat în Raționalitate, comunicare, argumentare (Dacia, Cluj-Napoca, 1991). Aici au fost explorate, în terminologia timpului nostru, acțiunile presupuse de modernizare – „acțiunea rațională în raport cu un scop”, „acțiunea comunicativă”, „acțiunea strategică”, „acțiunea dramaturgică” și „acțiunea reflexivă”. Acestea, împreună și în ireductibilitatea lor una la alta, asigură reproducerea culturală, pe o treaptă avansată, a vieții.
În Filosofia unificării europene (EFES, Cluj-Napoca, 2006, pp.44-56) specificul cultural al Europei a fost conceptualizat printr-o abordare generativă – luînd, așadar, în seamă ceea ce face ca o cultură să devină europeană. Este vorba de: știință ca și cunoaștere factuală capabilă de aplicare; condiționarea capacității productive de o mereu ascendentă competență tehnică; comportament economic controlat de principiul randamentului; administrație eficientă sprijinită de o cultură a dreptului ce promovează individul ca subiect și scop al dreptului, suveranitatea și generalitatea legii; conceperea libertății ca autonomie; derivarea voinței politice din dezbaterea publică a problemelor de interes general; cultură a cercetării, a cunoașterii sistematice și a memorfozării realității date în experiență conform scopurilor umane; comunicarea continuă a reflexivității cu problemele trăirii umane a realității; valori spirituale plecând de la premisa că viața în condițiile date este unica la dispoziție.
În acest fel, modernizarea și europenizarea au putut fi aduse în forma unor viziuni articulate. Pe fpndul lor, identificarea etnică și identificarea națională pot fi lămurite dincoace de un paseism ce nu mai dă rezultate și de un modernism dezrădădinat. Lămurirea presupune performanțe specifice în cadrele modernizării și europenizării.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg