Andrei Petrea, tarantino împușcă-mă ca pe un câine
Editura Tracus Arte, 2024

 

 

Acest (relativ) june autor a tot încercat să se „molipsească” de poezie, participând la varii manifestări de profil de sub Tâmpă („Corpul T” și altele) până ce, în 2022, a câștigat un Concurs de Debut în Poezie, după care i-a apărut primul volum, în același an, intitulat, cu… mult curaj, Sindromul Cotard. Nu mă voi erija în vreun diagnostician euristic – după lecturarea acestui al doilea volum al poetului Petrea – dar ceva din filmul Eternal sunshine of the spotless mind tot voi afirma că are autorul. Chiar și prin faptul că îi cere, oarecum sentențios, celui care a regizat Kill Bill, să-l împuște ca pe un câine infectat cu virusul rabic, bănuiesc. O fi având niscai remușcări după ce în chiar prima poezie (sau ce-o fi) ne informează … „post- emoțional și dedramatizat” că „la filmarea unei scene de gokkun/ (sunet scos la înghițirea unui lichid – n.m.) o actriță a murit după ce/ s-a înecat cu spermă/ […] într-un roman un criminal în serie/ filmează un clip în care îi taie / unui bărbat penisul înainte de a-l ucide/ într-o povestire doi boschetari/ se decid să jefuiască o vilă/ dar ajung să-l omoare pe proprietar/ și s-o violeze pe soție/ apoi se consultă dacă să-i taie gâtul/ se hotărăsc s-o facă” (?!) Hmm… cer scuze cititorilor mai pudici sau cu o sensibilitate mai acută, să zic așa. Dar poetul A.P. asta ne servește ca… aperitiv poeticesc, zice-se, înainte de a ne satisface poftele poezistice cu „meniul” ca atare. După care apelează la Tarantino, pe post de killer din… oficiu, de parcă ăluia, nu-i așa, i-ar conveni postura de călău al poetului Petrea. Zic și eu, cam sastisit de astfel de teribilisme ieftine. Doar că, pe pagina imediat următoare, ni se vorbește de limerența virtuală (limerența, sau dragostea debilitantă, este asociată cu situații precum auto- vătămarea, sinuciderea, crima și divorțul, n.m.) online-ul fiind, cu preponderență, arealul preferat – dar și, lingvistic, anglicismele cu ghiotura – de acest reprezentant al poeziei tinere care debordează în mediul literar românesc. „bukovski este tatăl meu, houellebecq este mama mea, nimeni nu este cel mai bun prieten”- ni se destăinuie Petrea, dar își abandonează „părinții”, întrucât în textul cu acest titlu este vorba despre cum își ia o bere și o vodcă cu suc de mere, apoi „într-o oră la terasă vin/ zece cerșetori/ nu mersi/ n-am/ nu/ nu-ți dau nimic/ du-te mă de-aici/ unde ți-s părinții?/ hai valea/ marș la muncă/ […] lumea nu m-a distrus azi/ deși mi-aș fi dorit s-o facă” (pag. 17). Autorul acestui volum caută „portițe de salvare cum ar fi/ androizii sexuali”, cu toate că, într-un loc ne încunoștiințează, lipind cuvintele, el știe de ce: „fricadepenibilmăcaracterizeazăcelmaimult”, mirându-se, cu o simplicitate incantatorie și altfel nu: „straniu cum unei persoane care știe/ că nimic n-are sens/ poate să-i pese atât de mult/ de bunul simț”. Ba încă, ne face cunoștință și cu propria-i amnezie, care, probabil, prea o fi stat la „naftalina” imemorialității și impasibilității repulsive: „nu-mi amintesc ce am citit anul trecut/ dar îmi amintesc nume de actrițe porno”, dar, zice, „îmi priește niște fantezie după ce/ săptămâna trecută îmi venea să/ să mă arunc de pe un pod”, se mai uită la videoclipuri, mai ascultă muzica în trend, apoi, hodoronc- tronc, plusând, poate, cu o sinceritate infatigabilă: „de la o vârstă fragedă/ am înțeles că singura/ iubire posibilă e cea/ dintre om și mașinărie/ mi-am iubit calculatorul/ mai mult decât părinții”. Mă rog, intimități calchiind bruschețea unei entelehii, delicatețuri prozaice și viceversa. Dar, la un moment dat, am… dat și peste o poezie de dragoste sui generis: „erau colegi de trei ani/ și se îndrăgostise de ea/ într-o seară s-au întâlnit/ pe un deal/ și au început/ să se sărute/ ea s-a dezbrăcat apoi/ împingându-l/ a fugit către pădure/ un joc erotic s-a gândit el/ și a pornit pe urmele ei/ însă n-a mai găsit-o/ după care a căutat-o acasă/ apoi a mers la poliție/ unde i s-a spus că/ va trebui să aștepte/ a așteptat dar ea/ n-a fost găsită/ […] asculta un post de radio/ în seara aia dădeau/ simfonia fantastică a lui berlioz/ când s-a ajuns la a cincea și ultima/ parte visul unei nopți de sabat/ i s-au închis pleoapele și poate că doar a visat/ că o aude pe ea/ dând un interviu/ vorbind despre cât de/ împlinită e”(pag. 68 – 69). Ei bine, pentru asta – chiar dacă în ultimul text ne persiflează cu un soi de nonșalanță sofisticată, oarecum arbitrar- ancilară – („un ecran între mine/ și toți cei care ar putea/ empatiza”) îl voi ruga pe Q. Tarantino să nu-l împuște decât în vârful degetului mijlociu, de la mâna cu care a scris banalități, înșiruiri de cuvinte și bizarerii.