Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Identitate și modernitate (I)

Identitate și modernitate (I)

Este aproape curentă temerea că identitatea individuală este strivită din momentul în care viața fiecărui om poate fi controlată electronic, iar cu datele personale firmele fac comerț. Este răspândită temerea că identitatea națională este destrămată în malaxorul competițiilor de pe piețe și al relațiilor de putere din era globalizării. Răspunsul pe care îl putem da acestor „provocări“ presupune din capul locului lămurirea identității și a soartei ei.
Datele sunt noi, dar tema este veche. Când spun aceasta nu mă gândesc doar la Aristotel, care a preluat-o în construcția logicii, ci și la cei care au creat cadrul discuției din timpul nostru: de pildă, Kant cu teoria apercepției transcendentale, Hegel cu teoria mediilor de realizare a spiritului absolut, Herder cu teoria națiunilor ca subiecți culturali, Kierkegaard cu teoria indepasabilității condiției individuale a vieții, Mead cu teoria formării comunicative a conștiinței, Maslow cu teoria realizării de sine a individului.
Nu fac aici, însă, istoria filosofiei, care este la îndemâna fiecăruia, ci caut să lămuresc soarta identităților – în primul rând a celei naționale, care este în avanscena discuției – în zilele noastre. În conferința mea la colocviile „Tribuna“ din Cluj-Napoca (conferință ce redă în formă concentrată ceea ce am tratat pe larg în Andrei Marga, Identitate națională și modernitate, Libris Editorial, Brașov, 2018, 360 pag.) îmi propun să arăt că a rămas o problemă conceperea identității (1), apoi să circumscriu impactul societății moderne asupra identităților și să inserez identitățile în teoria modernizării (2), iar în continuare să dau seama de limitările „constelației postnaționale“ în care trăim (3), pentru ca în încheiere să argumentez teza principală a intervenției mele – aceea că am intrat într-o lume a reafirmării identităților naționale, fără ca aceasta să însemne revenirea la naționalismul istoric (4). Interpretarea mea este la concurență deopotrivă cu teza irelevanței crescânde a identităților și cu teza invariabilității lor.

 

1.Conceperea identității

Despre identitate se poate vorbi precis dacă sunt lămurite în prealabil chestiuni de logică. Din dezlegarea acestor chestiuni (vezi Andrei Marga, Argumentarea, Editura Academiei Române, București, 2010, pp.58-61) se pot trage câteva învățăminte.
Identitatea personală și identitatea comunității, de pildă identitatea națională, nu înseamnă doar invariabila rămânere la sine („identitate pură”), ci constanță în timp a unui mănunchi de proprietăți. Nici o identitate nu este sustrasă timpului, ci se manifestă în condițiile unei dinamici neîntrerupte a ansamblului de proprietăți („identitate concretă”). Identitatea personală și identitatea națională sunt eminamente „identități calitative”, deschise spre interacțiune cu alte identități și înregistrează schimbări în consecința interacțiunilor. Și ele înregistrează momente de reducere („identitate atenuată”), când pierd teren, și momente de afirmare, când, la o extremă, pot genera irealism („identitate autarhică”). Identitatea personală și cea națională, ca oricare alte identități, se configurează în funcție de problemele de viață întâmpinate, fără ca prin aceasta să devină relative și iluzorii.
Și în cazul identităților contează viziunea în care le privești. Plec în abordarea mea de la observația că reproducerea umană a vieții presupune anumite medii ce se constituie la joncțiunea plină de tensiuni dintre o anumită echipare anatomo-fiziologică a omului, care este caracterizată de nevoi (trebuințe), și anumite condiții ale lumii exterioare. Aceste medii, în sistematica conceptuală pe care o apăr, sunt „munca” – pentru a satisface nevoile de hrană și confort, „interacțiunea socială” – pentru a satisface nevoile de apărare și solidaritate, „organizarea eforturilor” – pentru a satisface nevoile de eficacitate, „comunicarea” – pentru a satisface nevoile de împărtășire a experiențelor în vederea conlucrării cu alții, „identificarea” – pentru a satisface nevoia de asumare de sine, „reflecția” – pentru a satisface nevoia eliberării în raport cu forțe limitative. Viața oamenilor pe o treaptă culturală evoluată presupune aceste medii – fiecare dintre ele – și depinde de ele.
Între medii, cum se observă, este și un mediu în care are loc afirmarea identității proprii. Așa cum resimțim nevoi de diferite naturi, resimțim și nevoia de fi noi înșine, cu o identitate anume, în relație cu noi înșine, cum a arătat Kierkegaard, și cu alții, cum a susținut Herder. Iar această nevoie o satisfacem situându-ne în spațiu (un anumit loc) și în timp (o anumită istorie) și angajându-ne în raport cu acestea.
Identitatea o purtăm cu noi, dar ea devine completă atunci când este asumată explicit. Colonistul din America a devenit american din momentul în care s-a hotărât să denunțe supunerea față de coroana britanică și să participe la viața statului american. Europenii trăiau de mult în Europa, dar și-au asumat o anumită identitate odată cu formarea comunității europene. Identitatea este, așadar, o construcție la care persoane și comunități pot sau nu să recurgă și rămâne legată de voință.
Se consideră că identitatea este „căutată în perioade de tranziție socială și politică” (Yael Tamir, The Quest for Identity, în Shlomo Avineri, Werner Weidenfeld, eds., Integration and Identity. Challenges to Europe and Israel, Europa Union Verlag, Bonn, 1999, p.10). Eu cred că oamenii au o anumită identitate în fiecare moment, dar atunci când se produc rupturi, discontinuități, identitatea lor devine temă de gândire și motiv de acțiune. De pildă, dislocările de populație ce au loc astăzi în forma unei noi migrații a popoarelor includ o încercare a celor puși în mișcare de a dobândi o nouă identitate.
Identitatea este destin, prin nașterea persoanei (nici unul nu ne decidem nașterea!), prin situarea într-o geografie (fiecare comunitate are teritoriul pe care îl are!) și printr-o istorie anumită (nici o generație nu decide unde au plasat-o strămoșii!), prin educația de care oamenii s-au bucurat. În rest, însă, identitatea încetează să fie destin și este alegere. Japonia și Coreea de sud, acum China, au ales în deceniile recente calea unei „revizii culturale” de largi proporții, care să le ofere șansa de a trece identitatea lor tradițională într-una a modernității zilelor noastre, iar opțiunea a dat roade impresionante. Mai nou se vorbește de „renovarea identității (identity renewal)” ce se referă la împrejurarea că un individ sau o comunitate aleg să-și afirme o identitate pierdută sau una nouă.
Odată cu emergența pieței internaționale și a contactelor largi dintre oameni, s-a creat șansa „alegerii de identitate național-culturală”. Așa stând lucrurile, pe scena actualității a urcat tema setului de valori la care aderă de fapt cel aflat în fața unei noi alegeri de identitate. Situația nu este de ignorat, iar unele conflicte ale lumii de azi au cauze în ceea ce se poate numi „identitate biculturală”, „culturi de refugiu”, „identitate confuzionată” sau „adolescență prelungită” (vezi Andrei Marga, Religia în era globalizării, Editura Academiei Române, București, 2014, pp.21-22) și sunt probă.

 

2.Identitate și modernitate

Societatea modernă afectează și reconfigurează identitățile individuale și colective.
Le afectează în virtutea schimbărilor majore pe care le aduce. Trecerea la economia de piață, statul de drept și cultura reflexivă, sporirea la maximum a comunicațiilor și procesele de migrare pe care le prilejuiește, mai ales în era globalizării.
Le afectează însă și pe canalul prestațiilor pe care le favorizează. Identitățile au a se forma nu tradițional, în raport cu limba, obiceiurile comunității de origine, ci în raport cu cerința de realizări competitive – în inovația tehnologică, în organizarea economiei și inteligența încorporată în produsele ei, în deschiderea de șanse de democratizare și oportunități de creație, în justiție de care să se bucure fiecare cetățean, în deschiderea de noi orizonturi de interpretare și creație. O discuție despre identitate care nu ia în seamă aceste repere este de la început superficială.
Societatea modernă aduce însă în prim plan o „identitate normativă”. De aici și reacțiile filosofice ce o însoțesc, de la Schelling la Gianni Vattimo.
Pe de parte, modernitatea cultivă un set de valori – știință nomologică pe baze experimentale, economie condusă de imperativul randamentului, piața ca regulator economic, libertăți și drepturi cu bază în individ, cultură reflexivă – care devin universale. Pe de altă parte, modernitatea favorizează comunități mari. Ea încurajează asocieri de state și trecerea la unități cosmopolite formate pe bază de negocieri. În cadrul acestora identitățile intră în subordinea unei identități mai acoperitoare. Începutul este, cum se observă pe cazul Uniunii Europene, un concept al identității înțeles înainte de toate politic, ce conține „interpretări comune ale istoriei, evaluări comune ale prezentului și scopuri comune pentru viitor” (Manuel Fröhlich, National Identity in a Unified Europe – Outline of a Normative Concept, în Shlomo Avineri, Werner Weidenfeld, eds., op.cit., p.39). Uniunea Europeană a operat de la început cu această abordare.
Din prima clipă, se impun, de asemenea, trei constatări: identitățile – ale indivizilor și ale comunităților – sunt produsul istoriei, iar conceperea lor depinde, la rândul ei, de istorie; în practica vieții identitatea individuală și identitatea comunității sunt legate lăuntric, încât se condiționează reciproc; identitatea etnică și identitatea națională nu se mai suprapun automat.
Este adevărat că teoria modernizării – de la Hegel, trecând prin Auguste Comte și Spencer, apoi prin Marx și Max Weber, la Luhmann, Habermas, Giddens și Touraine – a subestimat importanța identităților. S-a considerat că, fiind puternice, interacțiunile dizolvă comunitățile odată cu emergența asocierilor de state și a „societății mondiale”. Identitățile au rămas obiect mai mult de filosofia culturii și de propagandă.
Realitățile istorice ne obligă, în pofida acestor teorii, să includem identitatea națională în teoria modernității. Cum o facem? Răspunsul meu este că sunt de făcut simultan doi pași: explicitarea a ceea ce înseamnă modernitatea și redefinirea națiunii. Să detaliem.
Dacă aruncăm o privire în abordările modernității observăm că modernul a fost definit, în continuare, ca raționalizare, dar ca o raționalizare ce pune în lucru două tipuri: alături de tipul de raționalitate încorporat în economia, ştiința şi tehnica modernă, tipul de raționalitate încorporat în programele și viziunile moral-practice şi politice ale culturii moderne. Acestea din urmă formează ceea ce astăzi, pe urmele lui Max Weber și Habermas, se numește „modernul cultural”. Conştiința de sine, în care autodeterminarea solidară a tuturor este legată intim cu realizarea de sine a fiecăruia, evaluarea pozitivă a vieții curente, diferențierea valorilor, ancorarea normelor în principii universale, ca şi alte caracteristici ale „modernului cultural”, stau la baza reconstrucției unui tip de raționalitate, tot aşa cum praxisul economic, tehnico-ştiințific a stat la baza reconstrucției acelui tip de raționalitate pe care Max Weber l-a numit „raționalitate în raport cu un scop”.
Iar dacă teoria modernității recunoaște nu numai „modernul economic”, „modernul științifico-tehnologic” și „modernul administrativ”, ci și „modernul formelor de comunitate” și „modernul cultural”, atunci aici, la nivelul acestei a doua raționalități, trebuie să facem loc identităților. Oamenii trăiesc nu numai în condițiile primei, ci și în cele ale celei de a doua. Oricât de puternice sunt imperativele economiei, tehnologiei, administrării, prezența celei de a doua, a modernității culturale, este ireductibilă. Ea nu se lasă derivată din altceva decât din imperativele formei de viață legată de interacțiune, cooperare și sens perceptibil al vieții.
În istoria culturală a ultimelor secole a căpătat consacrare opinia după care modernizarea este uniformizare. Opinia aceasta a fost consacrată de prestigioase personalități culturale – de la de Biran și Kierkegaard la Spengler. Ea are, desigur, argumentele ei, care l-au readus în actualitate pe Nietzsche.
Replica pe care o putem formula din prima clipă este că însăși modernitatea a creat practic individualitatea – nu numai cea a insului, ci și individualitatea în forma familiei, comunităților religioase, națiunii. Mai mult, în faza ei maximă de până azi, care este de globalizare, modernitatea presupune individualizarea în diferitele ei ipostaze. Globalizarea este înainte de orice o solicitare la generarea de produse care încorporează mai multă inteligență, mai multă originalitate, mai mult specific, sub exigența ca acestea să constituie soluții mai bune.
Este simptomatic că astăzi se acceptă tot mai mult că nu avem de fapt, nici politic, nici social, nici moral, alternativă mai bună la asumarea de sine a individualității (individ, comunitate, națiune etc.). Simpla „corectitudine politică”, în care prea mulți intelectuali se mișcă astăzi, este în contratimp și agravează problemele oricum existente. De aceea, sunt de părere că au dreptate cei care spun că numai ieșirea din „lașitatea mondenă” și „asumarea de sine (devenir soi)” permit ieșirea din crizele în care modernitatea s-a afundat în timpul nostru. „Nu se poate deveni subiect (devenir soi) într-o țară care s-a abandonat. Și reciproc, o țară nu reușește să supraviețuiască dacă ea nu suscită în măsură suficientă dorința de a se lua în propriile mâini. Cu cât mai numeroși vor fi cei care nu se vor resemna, cu atât mai bun va fi viitorul lumii. Cu cât mai mulți oameni vor lua puterea, cu atât mai profundă va fi democrația, cu atât mai multe energii vor fi eliberate, cu atât se vor crea mai multă bogăție și opere de artă”(p.179-180). Pe înseși culmile atinse de modernitate, individualității, inclusiv ale celor comunitare, îi revine rolul propulsor. Identitățile nu sunt astfel relicve ale unui trecut intrat în muzeu, ci motoare noi ale dezvoltării.
Istorici cu bună stăpânire a conceptelor (de pildă, Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989, C.H.Beck, München, 2015) arată că modelările postbelice ale Europei, au nevoie astăzi de reevaluare pe direcția reprofilării națiunilor. Așa stând lucrurile, se pune din nou întrebarea: ce este națiunea?
Știm că în urma dezbaterilor de la Viena din faza tardivă a istoriei Imperiului Habsburgic, s-a „fixat” considerarea națiunii drept comunitate: „comunitate de sânge”, „comunitate de limbă”, „comunitate de destin istoric”, „comunitate geografică”, „comunitate de viață economică”, „comunitate statală”. Definițiile date națiunii, cu care se operează până astăzi, au reținut de fapt câteva sau toate aceste note, într-o ordine sau alta.
Mai rezistă această listă a notelor națiunii? Fapt este că, la orice încercare, cazuri semnificative de națiuni nu încap în definiție sau chiar o contrazic. Căci sunt, de pildă, națiuni care nu prezintă „comunitate de sânge” (cum este națiunea americană), sau „comunitate de limbă” (precum elvețienii), sau comunitate de viață economică (precum evreii), sau „comunitate statală” (națiuni în formare). Sau națiuni care avansează sub ochii noștri (națiunea canadiană sau cea australiană, de pildă) și prezintă și alte caracteristici.
O definiție a națiunii care ar face față situațiilor factuale nu mai poate apela doar la caracteristici statice ale națiunilor (constatate după formarea lor). Pare să fie mai bună definiția care ia în considerare caracteristicile formării (sau genezei) națiunilor. Dacă se vrea să se facă față competițiilor din „societatea globală” a zilelor noastre, atunci conceptul moștenit al națiunii trebuie „dinamizat” și reconstruit. Apăr reconstrucția ce ia în seamă trei aspecte.
Primul aspect constă în explicitarea definiției clasice. De pildă, „comunitate economică” nu înseamnă doar faptul că oamenii sunt reuniți într-o economie, ci și acela că această economie contează nu doar ca desfacere de produse, ci ca una a producerii. „Comunitate socială” nu înseamnă doar că oamenii sunt parte a unei societăți, ci și că acea societate asigură un anumit nivel de emancipare. „Comunitate statală“ nu înseamnă doar că oamenii sunt cetățenii unui stat, ci și că acel stat întruchipează libertăți și drepturi competitive.
Al doilea aspect al reconstrucției constă în includerea „voinței politice” printre condițiile națiunii.Națiunile sunt realități condiționate, fiecare, de asumarea unui telos și de străduința de a atinge ceva prin effort propriu.
Al treilea aspect constă în considerarea relației dintre identificare națională și națiune pe fondul creat de noua migrație a popoarelor. Națiunea presupune identificări naționale pe scară semnificativă și depinde de ele. Unde nu-i identificare este greu să fie identitate națională.
Așadar, explicitarea a ceea ce înseamnă modernitatea și redefinirea națiunii ne permit să preluăm identitățile în teoria modernizării, fără să-i dislocăm supozițiile solide privind impactul pieței, statului de drept, științei – ca forțe ale universalizării.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg