Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Identitatea națională. Trei experiențe

Conceperea identității naționale condiționează prioritățile acțiunilor, ierarhia valorilor, orientarea educației și anvergura culturii unei comunități. Ea se verifică în raport cu date factuale și prin consecințe.
Această concepere este din nou discutabilă. Identitatea a devenit iarăși obiect de „afirmare cu tărie” sau este redusă la limbă și tradiții. Se lasă astfel la o parte, în mod păgubos, abordări importante acumulate de istorie și, desigur, experiențele cheie ale lumii moderne.
Este adevărat că teoria modernizării a subestimat importanța identităților. S-a considerat că, fiind puternice, interacțiunile dizolvă comunitățile etnice și națiunile odată cu emergența asocierilor de state și a „societății mondiale”.
Astăzi globalizarea resimte nevoia unei schimbări, iar însăși Statele Unite ale Americii, care au inițiat-o, operează deja corectura. Întârziind să-și ducă înainte proiectul originar, Uniunea Europeană nu mai poate înainta fără denunțarea centralismului birocratic și reorganizare. Unele țări din Europa Centrală și Răsăriteană semnalează că nu pot atinge dezvoltarea pe care și-o propun fără revizuirea acelei abordări a integrării ce s-a aplicat după 1990.
Suntem astăzi, în orice caz, presați din multiple direcții la o schimbare de concepere a identității naționale și a ponderii ei în societate. O succintă comparație este edificatoare. La începutul anilor nouăzeci, o analiză elocventă (vezi Caterine Durandin, La France contre l’Amerique, PUF, Paris, 1994) încheia examinarea competiției dintre universalismul american al libertății, drepturilor și schimburilor, reprezentat de toți președinții, și abordarea axată pe valorile națiunii, reprezentată de de Gaulle, cu concluzia că primul a învins irevocabil. Nu de mult, o analiză reprezentativă (vezi Pierre Mannent, La Raison des nations. Reflexions sur la democratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006) a arătat cât de mari sunt forțele de integrare, dar și dependența a însăși democratizării de cadrul național.
Identitatea etnică și cea națională sunt reale, dar în alt fel decît socotesc atât simplismul paseist din istoriografia actuală, cât și internaționalismul ce i se opune. Pozitiv formulat, aceste identități se cer scoase din îngustimea conceperii curente și din topirea în alte identități și aduse la o concepere ce include democratizarea și le cuprinde în teoria modernizării.
În intervenția de față (ce prelungește analizele pe care le-am publicat în timp în volumele Filosofia unificării europene, 2003; Die Kuturelle Wende. Cotitura culturală…, 2005; Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, 2016) întreprind un demers în această direcție. Reiau abordarea diacronică, spre a capta istoria ce face inteligibilă identitatea națională, și duc mai departe teoria, spre a o sincroniza.
Din prima clipă se impun semnalate o seamă de deducții eronate ce privesc identitatea națională.
Din logică știm că orice obiect are identitate ce constă din ansamblul de însușiri constante de-a lungul timpului și caracteristice. Din această premisă s-a dedus că identitatea este oarecum sustrasă timpului. Dimpotrivă, identitățile comunităților sunt produsul istoriei, iar conceperea lor depinde de istorie.
Din istorie știm că identitatea națională a fost conștientizată odată cu sesizarea specificului cultural al popoarelor, când limba și tradițiile au trecut drept indicii. Din această premisă s-a dedus că identitatea națională s-ar opri la nivelul limbii și tradițiilor. Or, interacțiunile limbilor se întețesc, iar dezvoltarea nu mai este strict dependentă de tradiții, nici măcar de teritoriu, încât o altă concepere a identității naționale a devenit necesară.
Din teoriile modernității, de la Hegel, trecând prin Marx și Max Weber, la Luhmann, Habermas, Giddens și Touraine, știm că identitatea depinde de contexte. De aici s-a dedus că identitatea etnică și cea națională sunt ceva secundar, de care se ocupă doar filosofia culturii, nu și teoria societății.
De lacune ale conceperii identității etnice și a celei naționale este plin astăzi. Le găsim, bunăoară, în acele reclame turistice ce presupun că potențialii turiști ar fi atrași doar de date exotice, ancestrale. Le găsim la propagandiștii marilor unități geopolitice, care relativizează identitatea națională. Le găsim la opușii acestora, ideologii scrierii liricoide a istoriei, care, sub pretextul apărării identității, vor manipularea de grupuri din societăți nesigure.
Cu privire la conceperea identității naționale avem deja multiple experiențe ale consecințelor. Ele spun ceva despre lacunele abordării identității naționale – atât din partea celor care o preiau în numele trecutului stilizat, cât și din partea celor care o privesc prin ochelarii unui viitor închipuit.
Vreau să evoc aici trei experiențe trăite în România în legătură cu identitatea națională și să fac, în această primă parte a demersului meu, o succintă evaluare.

*

După 1971, România a făcut experiența „căii originale de dezvoltare”, de această dată în cadrele socialismului răsăritean. Ideea socialismului în culori naționale a fost ideea fundamentală a regimului Ceauşescu. Rezultatele experienței sunt astăzi bine cunoscute: industrialism forțat, guvernare ce a trecut repede de la autoritarism la dictatură, un stat totalitar controlat de partid şi Securitate, o cultură izolată şi provincială, o pauperizare a vieții materiale şi spirituale.
Percepția eşecului s-a răspândit destul de mult printre cetățenii României, care au respins pe bună dreptate o originalitate costisitoare. În decembrie 1989, într-un context internațional schimbat, proclamația unei noi puteri a prevăzut pluralism politic, alegeri libere, separația puterilor, drepturi umane fundamentale, integrarea în Europa unită, ataşarea la valorile civilizației moderne, a exprimat o reală stare de spirit. Românii se arătau atunci gata să abandoneze curajos „calea originală de dezvoltare” şi să participe fără rețineri la procesele democratice ale Europei.
Ritmul schimbărilor s-a încetinit însă din când în când. Prin Constituție (1992), România asigura libertăți comparabile cu țările europene, dar fondul unei noi atomizări a vieții sociale şi al unui control social ascuns la nivelul structurilor de bază a rămas. În discursul politic au revenit, de altfel, intermitent, opțiuni ale regimului înlăturat în decembrie 1989: „democrația în condiții specifice“, particularitățile naționale ca bază a organizării instituțional-politice, ideea caracterului destabilizator al opoziției politice, teza modernizării doar prin dezvoltare tehnico-economică.
S-a discutat aprins şi, fără îndoială, se poate discuta îndelung asupra multiplilor factori presupuşi în această evoluție. Merită să ne oprim însă asupra ideologiei care s-a suprapus devreme programului din decembrie 1989 şi alimentează situații de genul celei amintite. Aceasta este ideologia organizată în jurul tezei căii specifice de dezvoltare, care ar fi dictată de identitatea națională – naționalismul.
Înțeleg aici prin naționalism exploatarea politică a conştiinței particularităților etnice și îmi asum deosebirea consacrată dintre versiunile clasice ale „naționalismului vestic” și „naționalismului răsăritean”. „Naționalismul din vest a apărut într‑un efort de a construi o națiune în realitatea politică și lupta prezentului, fără prea mare considerare senti­mentală a trecutului; naționaliștii din Europa occidentală și răsăriteană au creat adesea din miturile trecutului și idealurile viitorului o patrie ideală, legată strâns cu trecutul, lipsită de orice conexiune imediată cu prezentul și așteptând ca aceasta să devină cândva o realitate politică. Astfel ei erau liberi să o orneze cu trăsături pentru realizarea cărora nu aveau res­pon­sabilitatea imediată, dar care au influențat imaginea plină de dorințe a națiunii, în curs de naștere, despre sine și misiunea sa” (Hans Kohn, The Idea of Nationalism. A Study in its Origins and Background, Macmillan , New York , 1961, p.330). Spre deo­se­bire de „naționa­lismul occidental” clasic, care este orientat spre progresul și propă­șirea în cadrele democratice cucerite, „naționalismul răsăritean” s-a orien­tat tot mai mult spre delimitare, cultivând un „specific” niciodată lămurit destul, care în fapt izolează. Cupola acestei orientări este o interpretare pauperă a istoriei, ce-și ia termeni centrali din filosofia romantică, „poporul (Volk)” și „misiunea” lui istorică, pentru a minimaliza democratizarea.
Naționalismul se impune discutat din motivul factual că a jucat un rol istoric nu numai în epoca emancipării națiunilor, ci și în epoca recentă. A jucat un rol ca ideologie tardivă (în România după 1971) a regimului comunist, când liderii, nemaiputându-se legitima din vreun sens general al istoriei, asigurat de „legile dialecticii“, şi nici din satisfacerea intereselor proletariatului, au încercat să se legitimeze invocând interesele supreme ale „patriei“. În România acel regim a cultivat în faza finală ideea unei „firi a poporului român“ care l-ar face neinteresat de reformele gorbacioviene ale anilor optzeci.
Naționalismul a jucat, însă, în continuare, un rol istoric, de această dată ca ideologie a forțelor întârziate ale comunismului, care căutau să împiedice sau, cel puțin, să încetinească modernizarea instituțională şi culturală. Naționalismul s-a interpus vizibil între socialismul răsăritean și societatea deschisă, între autoritarism și democrație. El chema la o identificare națională paseistă, redusă la o identificarea etnică sumară, în fond la tautologia „noi suntem noi”, cu toate implicațiile.
Nu identificarea etnică ca atare generează probleme, căci ea este un dat. Felul acesteia şi, în mod exact, felul identificării naționale pe care cei care dominau l-au cultivat în statul național sunt de discutat. O identificare națională ce nu include democratizarea statului și angajarea acestuia pentru dezvoltare prin reforme devine instrumentală. Nu naționalismul ca grijă a unei națiuni de sine este chestionabil, ci naționalismul ca folosire politică în interese particulare a identității naționale.
Experiența pe care am redat-o succinct atestă clar că o concepere simplificată a identității naționale, separând-o de imperativele democraizării și dezvoltării, este deschisă manipulării și are consecințe inacceptabile.

*

După 1989 România trebuia pregătită pentru intrarea în Uniunea Europeană. Invitația de a negocia intrarea a sosit în decembrie 1999, iar guvernul de atunci al Convenției Democratice a negociat unele capitole, reușind să închidă cîteva dintre ele, primul fiind “Educația și formarea profesională” (2000). Guvernul următor, al Partidului Social Democrat, a negociat restul capitolelor. Ca urmare a acestor negocieri, în 2007, România a devenit parte a Uniunii Europene.
Chestiunile identității în statul național nu mai puteau fi puse ca înainte. Ele trebuiau să încorporeze noua bază normativă a societății: doctrina libertăților individuale și drepturilor cetățenești inprescriptibile. Aceasta a devenit fundament instituțional, precum în orice stat modern.
Dar statul modern, ce se întemeiază pe universalitatea acestor libertăți și drepturi, odată reasumat şi în Europa Centrală şi Răsăriteană, a fost terenul propice pentru afirmarea identităților umane – comunitare, individuale, colective etc. Aşa cum Charles Taylor a observat la timp (Politics of Recognition, în Amy Guttman, ed., Multiculturalism, Princeton University Press, 1994), „politica egalei demnități (the politics of equal dignity)”, încorporată în organizarea statului modern, a fost provocată şi aici la soluții favorabile unei „politici a diferenței (politics of difference)”, solicitată de minorități (dar nu numai de acestea!). Statul modern a fost pus astfel la încercare sub aspectul capacității de a corela mulțimea diferitelor identități pe care regimul drepturilor şi libertăților fundamentale ale individului şi cetățeanului le permite și încurajează.
În țările Europei Centrale şi Răsăritene corelarea indentităților, explicită după 1989, a fost un proces complex și a rămas astfel. Cauzele sunt multiple.
În primul rând, reformele – de recuperare a tradițiilor democrate, de sincronizare cu nivelele de dezvoltare din Occident, de satisfacere a criteriilor intrării în Uniunea Europeană şi de adaptare la condițiile globalizării – au produs dislocări şi, inevitabil, noi constelații ale integrării identităților. În al doilea rând, în majoritatea țărilor regiunii identificarea etnică explicită a majorității şi a minorităților a adus pe agenda zilei nevoia de a găsi soluții noi. În al treilea rând, politica internațională a devenit, de la al doilea război mondial încoace, mereu mai preocupată de protejarea identităților, inclusiv în cazul comunităților şi grupurilor socotite mici, în numele drepturilor inalienabile ale omului şi cetățeanului.
Identitatea la nivelul statului național trebuia concepută altfel decât prin extrapolarea vreunei identități etnice, dar, în loc să se opereze adecvarea ei, a fost practic pusă în paranteză. Soluția la îndemână era acceptarea multiplelor identități ale cetățeanului și recunoașterea diversității culturale (multiculturalismul). Dar această idee, ce câștiga teren, a fost înțeleasă repede ca relativizare a identității naționale, iar multiculturalismul, inevitabil în regiuni caracterizate de diversitate linguală și confesională, a fost înțeles ca amalgam manipulabil de culturi. Consecința majoră a fost o decentrare a societății care, pe cât a reușit, i-a retezat capacitatea de autoconducere.
Concluzia este limpede. Respectând libertățile individului și drepturile cetățenești, o națiune nu mai poate fi integrată democratic fără acorduri ale celor implicați. Dar aceste acorduri se cer realizate continuu la nivelul statului. Acolo unde identitatea națională a fost subestimată s-au plătit costuri grele – de la destrămarea economiei la manevrarea politicilor publice din diferite centre de putere. Când această identitate a fost relativizată, societatea și-a pierdut busola.

*

România a devenit, în 2007, membră a Uniunii Europene. Era de așteptat ca acest fapt istoric de importanță fundamentală să ducă la dezvoltare impetuoasă în condițiile democrației. Numai că totul a depins de asumarea situației în numele intereselor naționale bine clarificate. În locul acesteia, România a intrat pe cursul unei politici ce și-a închipuit că regulile Uniunii Europene sunt suficiente pentru a rezolva problemele propriei dezvoltări, iar o democrație redusă la alegeri libere organizate periodic este sfârșitul istoriei. În vreme ce în orice țară a Uniunii Europene statul național a fost o forță importantă a propriei dezvoltări, în România acest stat a intrat pe cursa slăbirii sub toate aspectele și a anonimizării răspunderilor, într-o democrație fără telos, în care se discută, cum se observă, funcțiile persoanelor, nu proiecte de dezvoltare.
Drept consecință, România are acum o seamă de indicatori ce pun pe gânduri. Ea are cea mai mare emigrație din istoria ei și dintre țările regiunii. Nu se știe nici astăzi câți cetățeni are țara, dar la, să zicem, douăzeci de milioane, sub cinci milioane de lucrători este mult prea puțin. Capitalul propriu are pondere redusă – România fiind țară care, în cursul privatizării, s-a dezindustrializat. Ea vinde materii prime, mai nou pământ (recent, în Delta Dunării, se rade pământul mănos de la suprafață, pentru a fi exportat!), și exportă forță de muncă. Cele mai mari suprafețe agricole zac nelucrate. Pe cale de a redeveni agrară, România importă copios alimente de bază. O treime din populația ei luptă cu sărăcia, care lovește un procent mai ridicat de oameni decât în alte țări europene. Corupția este fără precedent și stă dosită în locuri care nici nu au fost încă luate sub binoclu: administrație, educație, știință, servicii publice, reprezentare externă. Lupta anticorupție este politizată și condusă de unii dintre cei mai corupți. Autoflatarea este proporțională cu precaritatea performanțelor: patentele se importă, normalizarea instituțională nu interesează, nepregîătiții au devenit șefi, excursiile trec drept politică externă. Peste toate, în cea mai lungă perioadă de pace din Europa, cu posibilități mai mari ca oricând de a lua decizii, România înregistrează numeroși indicatori de fapt dramatici.
Cei mai mulți români trăiesc situația pe care am creionat-o, nu doar ca o constatare amară, ci pe viu, cu lipsurile, frustrările și durerile aferente. Și presa, și literatura, și arta, și istoria recentă preiau prea puțin în formule dramele și tragediile condiției umane din acești ani.
Pe bună dreptate, unii se întreabă de unde vin toate acestea. Răspunsul răspândit în ultimii ani este că “nu ne lasă să ne dezvoltăm! Tot ce încercăm, vin alții și ne opresc! Avem bogății, dar nu mai sunt sub control. Avem păduri, dar le taie alții. Am avut industrie, dar a trecut în alte mâini. Am putea avea agricultură, dar este sub obroc. S-a adus un guvern de așa-ziși <tehnocrați> care, nu numai că nu știu să facă ceva, dar nu au legătură cu ce trebuie făcut. În fapt, am ajuns să ne conducă alții!“. Acest răspuns îl auzi și în Bucovina, și în Dobrogea, și în Oltenia, și în Transilvania, și în Muntenia.
Desigur, oamenii invocă fapte pentru evaluarea de mai sus. Când, în 2012, Manuel Barosso și alții au forțat punerea în paranteză a unui referendum prin care peste șapte milioane de cetățeni au votat demiterea președintelui, a fost un gest de conducere de către alții. România a semnat pactul fiscal al Comisiei Europene, care, aparent, ține de logica finanțelor, dar nimeni nu l-a aprobat într-o dezbatere normală, într-o țară care nu se poate nici ea dezvolta prin „austeritate“. Cei familiarizați cu ceea ce se întâmplă în bănci observă că nu numai milionarii români scot cât pot de repede din țară veniturile, dar orice bancă le duce aproape zilnic în afară. În viața politică apar peste noapte inși cu capul plin de banalități, pe care le impun cu emfază drept soluții, și partide ce par pompate de undeva. La corupția care înflorește în condițiile luptei anticorupție, se adaugă acum intrarea pe ușa din dos a politicii a tehnocraților de mucava, care tot corupție este, dacă nu ceva mai rău. Unii șefi ai aparatului justițiar sunt numiți după interese obscure, dar vor să treacă examene înainte de toate la poarta unor ambasade. Se îngroașă iarăși obiceiul lovirii rivalilor prin aranjarea de articole la publicații din afara țării, ca și cum acele articole ar fi vocea acestora. Și multe altele.
Sunt acestea dovezi că țara este condusă din afară? Eu cred că răspunsul se cere adus în parametrii realității.
Cel puțin pe exemplele care se dau, nimeni nu a prezentat dovada vreunei obligații stabilite în afară pentru România. Nu s-a prezentat vreun document oficial al cuiva în care să se spună că nu se recunoaște referendumul de demitere din 2012. Invalidarea scrutinului a fost o operație făcută de mâini și minți de pe aceste meleaguri. Nu există vreun document de obligare la semnare de documente de politică fiscală a Uniunii Europene. Nici vreunul privind scoaterea veniturilor în afara țării. Nici de obligare la vânzarea de pământ sau lichidarea de unități. Nici preluarea de „tehnocrați” în partide care au abandonat libertățile cetățenești și nu mai sunt capabile de soluții nu a impus-o cineva. Nici susținerea unor impostori indigeni pentru a apărea în mari publicații, spre a-i ataca pe alții, nu e opera cuiva din afară. Nici acceptarea de către negociatori a clauzelor oneroase nu se poate pune în seama vreunui străin.
Toate acestea – și multe altele ce se pot invoca – sunt, trebuie spus lucid, opere autohtone. Este vorba de opere autohtone legate de neînțelegerea importanței acțiunii luminate într-un stat național și a asumării propriei identități.

*

Se poate astfel spune că înțelegerea sumară a identității naționale, prin reducerea la limbă și tradiții, abate preocupările de dezvoltare spre conservarea de regimuri. Relativizarea identității naționale antrenează subminarea răspunderilor. Iar atunci când identitatea națională este dizolvată într-una mai cuprinzătoare, se ajunge la obstacolarea democratizării și decapitarea societății.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg