Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Imaginativul ca facultate apriorică a creației și ordonării lumii

Imaginativul ca facultate apriorică a creației și ordonării lumii

Dacă pentru Kant metafizica avea nevoie de o știință care ar fi putut determina posibilitatea și întinderea cunoștințelor umane apriorice și dacă el a găsit-o în ceea ce se va chema „critica rațiunii pure” această știință pe care Kant o dezvoltă din teoria generală a logicii are neajunsul de a se limita la posibilitățile existente în „realitate”, prin urmare la aplicarea strictă a intelectului la datele experienței chiar dacă aceasta va fi percepută și analizată în perspectiva subiectivismului transcendental. Kant numește transcendentală „orice cunoaștere care se ocupă în genere nu cu obiecte, ci cu modul nostru de cunoaștere a obiectelor, întrucît acesta este posibil apriori. Un sistem de astfel de concepte s-ar numi filosofie transcendentală.” (1)
Desigur, ceea ce se va numi „critică a rațiunii pure” va avea neajunsul de a analiza doar modalitățile în care intelectul se va putea raporta la realitate și la judecățile acestuia asupra ființărilor ici-colo disponibile pe care le face posibile prin aducerea „realității” în cunoaștere prin intermediul sintezei transcendentale a aprecepției. În felul acesta, spune Kant, ar exista totuși posibilitatea intelectuală de a „adăuga la concept” de a-l îmbunătăți și de a trece de la judecata analitică spre judecățile sintetice apriorice.
Raportat la dezvoltările kantiene din interiorul logicii clasice, acest sistem critic al rațiunii „se închide” magistral în demonstrația făcută în Critica rațiunii pure, sub rezerva de esență că întreg aparatul critic dezvoltat de Kant, din logica clasică, nu va face față și nu va aborda, ca atare, procesul „dării” de realitate. Altfel spus, Kant nu va surprinde procesul prin care, intelectul, prin cele două componente esențiale ale imaginativului, capacitatea imaginativă apriorică și imaginativul poietic rațional aprioric, va fi capabil de a produce realitate.
Și deși în Critica rațiunii pure sunt aduse în discuție procesele de creație a realității la nivelul subiectivității transcendentale, totuși, Kant nu trece dincolo de „rațiunea pură” și nu vede fenomenul producerii realității decît ca un aspect legat de empiric chiar dacă admite existența unei științe ruptă din experiență și „natural” transcendentală, așa cum este știința matematicii sau „critica rațiunii pure”. Faptul că matematica nu este decît o metodologie și nu o știință, așa cum este și dreptul, fie ea sintetică sub raportul judecății, îi scapă lui Kant așa cum i-a scăpat metafizicii această problemă a unei științe a imaginativului poietic rațional aprioric. Rațiunea pură nu se ocupă cu problema generării de realitate, așa cum se întîmplă astăzi cu posibilitaea apariției ex nihilo a întregii game a instrumentelor realității virtuale, ci, în buna tradiție a problemelor dezvoltate de metafizica tradițională, doar de Dumnezeu, libertate și nemurire. La aceste trei concepte fundamentale s-a mărginit metafizica occidentală pînă în filosofia lui Heidegger.
Kant credea cu putere că deși există posibilitatea producerii de realitate din înșăși transcendentalitatea, aceasta se va lovi mereu de problema realității fenomenale care, de cele mai multe ori, o va invalida. „Pare fără îndoială natural că, deîndată ce am părăsit terenul experienței, vom înălța repede, cu cunoștințe pe care le posedăm fără să știm de unde și pe creditul unor principii a căror origine nu o cunoaștem, o clădire, fără a ne fi asigurat mai dinainte, prin investigații făcute cu grijă, de temeliile ei, căci ne vom fi pus cu mult înainte întrebarea: cum poate ajunge intelectul la toate aceste cunoștințe apriori și ce sferă, valabilitate și valoare pot avea ele?” (2). Desigur, problema pusă este eronată cîtă vreme întreaga dezvoltare a noilor realități științifice și tehnice își au sediul într-un pur apriorism chiar dacă acesta este apriorismul imaginativ poietic rațional. Cum am explica altfel, în afara existenței acestui imaginativ aprioric posibilitatea dezvoltării uluitoare a tehnicii și a științei care îi stă în spate, știință care la rîndul ei este un construct imaginativ poietic rațional. Va trebui abandonată imaginea falsă a unei științe bazată pe analitica rațională ca modalitate de feliere a fenomenului, așa cum apare ea la William Ockham și cum se va dezvolta în filosofiile științelor și în însăși mentalitatea și metodologia științifică uzuală, astfel încît trebuie trecut la înțelegerea superioară a cercetării științifice ca produs sintetic și nu analitic al imaginativului poietic rațional aprioric. Cu alte cuvinte, realitatea care se dezvoltă în interiorul științelor nu este un rezultat al analizei fenomenelor ci un construct imaginativ poietic rațional aprioric care propune o realitate și care o face posibilă. Toată istoria științei și tehnicii validează, fără putere de tăgadă, acest fapt.
Este aproape lipsită de importanță acumularea și stocarea informației, publicarea notelor de lectură a unor profesori universitari mediocri care nu sunt decît niște funcționari, cîtă vreme savantul nu este „atins” de creația care stă în interiorul capacității imaginative apriorice și este adusă la realitate de imaginativul poietic rațional aprioric care face, din posibilitatea subiectivității raționale transcendentale, realitate. Descoperirile secolului XX și apoi dezvoltarea tehnicii informaționale a următorului secol nu a făcut decît să propună o altă realitate însă aceasta nu poate fi văzută ca un produs al analizei ci ca pe unul al sintezei raționale transcendentale apărute din chiar capacitatea imaginativă poietică apriorică. Drept dovadă, un Steve Jobs nu a fost un banal profesor universitar aproximativ calificat, funcționar bun la aproape nimic sau cuminte adunător de informații din fișe de lectură, ci creator de realitate. Știința modernă propune modele, care sunt dezvoltări creative ale imaginativului poietic aprioric rațional și nu analize, mai mult sau mai puțin importante, ale fenomenului care, oricum, nu poate fi surprins de inteligența umană în însăși caracterul său care este, de esență, contradictoriu și tranzitiv.
Kant nu a putut, la vremea sa, să pre-vadă această dezvoltare a imaginativului poietic uman aprioric și, ca atare, nu a propus o analiză a acestui fenomen, care dincolo de o teorie sau alta a cunoașterii, a scăpat mereu din vedere problema creației care a fost expediată, comod, facultății imaginației care nu are nimic în comun cu imaginativul poietic rațional aprioric sau cu capacitatea imaginativă apriorică. Cu toate acestea, Kant nu a uitat să trateze problema imaginației, pe care a înțeles-o în spiritul timpului său și a privit-o, absolut normal, din perspectiva istoriei filosofiei. Această lipsă de înțelegere care s-a produs încă în istoria îndepărtată a filosofiei, ne referim aici la dialogul platonician Ion sau chiar în Republica, nu a mai fost abordată iar confuzia creată între imaginație și capacitatea imaginativă apriorică și imaginativul poietic rațional aprioric a rămas în ascundere pînă la abordările noastre mai recente (3).
Acesta este și motivul pentru care metafizica a rămas ezitantă și într-o profundă defensivă față de teoriile științifice care, cel puțin sub aspectul analizei și devoalării modalităților genuine de raportare la lume, ființă și om, nu îi sunt cu nimic superioare. Metafizica a rămas în defensivă datorită narativului fals dezvoltat în chiar mentalitatea științifică după care aceasta, știința, ar fi modul infailibil și absolut al cunoașterii, ceea ce nu este decît un uriaș fals.
Lumea ordonată pe criteriile matematicii, lume dezvoltată ca absolută de către narativul științific, are, la rîndul ei, neajunsurile oricărei absolutizări mai ales că acestea se referă aproape exclusiv la mecanismele fenomenale, empirice, ceea ce duce spre utiliarism și voință neostoită de putere. Această abordare a mecanismelor gîndirii științifice și tehnice a dus la impasul actual marcat de haosul planetar indus de lipsa unei posibilități a gîndirii creatoare de a da omului o nouă dimensiune a existenței sale. Așa se explică propoziția oraculară heideggeriană: „Nur noch ein Gott kann uns retten”, vizînd aici o nouă idee care poate conduce și direcționa umanitatea. Însă această idee trebuie să aibă posibilitatea ordonării haosului creat de scăparea din mînă a tehnologiilor informaționale și subjugarea lor unor ideologii sociale utopice. Istoria spiritului văzută din perspectiva imaginativului poietic rațional aprioric ar putea genera un asemenea sens, numai că el ar rămîne la nivelul înțelegerii superioare a lumii. Aceasta ar fi, în fond, noua sarcină a metafizicii.
Gigantomahia pentru limpezirea și catalizarea unui nou sens al lumii sau al restructurării acesteia în baza unor idei mai vechi dar valoroase a început deja. Problema înțelegerii sensului imaginativului poietic rațional aprioric și al posibilităților sale raționale infinite raportate la structurarea unei noi lumi ar trebui mai profund înțelese și puse în practică imediat și necondiționat. Problema uriașă care apare însă este lipsa unor capacități umane care să poată sintetiza și canaliza lumea într-un sens ontologic și nu ideologic. Pentru ca să fie posibilă această structurare a imaginativului poietic contemporan este nevoie de un efort pe care lumea actuală nu mai este, cel puțin în prezent, capabilă și dispusă să îl facă. Substituirea meritocrației cu ideologia care a avut loc în ultimii ani a dus la distrugerea sistemului de învățămînt de la primul la ultimul nivel și la educarea proștilor de către alți proști și prin aceasta la analfabetismul funcțional și la existența unei imense pături sociale a proștilor cu diplomă universitară. Acest sistem este într-o mare parte realizat global însă, din fericire, nu a putut fi dus, încă, pînă la capăt.
Toată deruta apărută pe un fond marcat de utilitarism și ideologii utopice a făcut ca lumea să caute un sens în bunăstarea materială care nu poate structura ceva limitat cum este lumea omului prin ceva nelimitat cum este „sacra foame de aur”. Această lipsă de viziune a umanității din ultima sută de ani a făcut ca spiritul să decadă în dauna unei bunăstări iluzorii care se ruinează sub ochii nostri, întrucît prostia aduce prostie și lăcomia așișderea, cu atît mai mult cu cît este fondată pe ideologii tembele și tembelizante. Aceste ideologii nu pot fi decît expresia lipsei uluitoare a culturii și umanismului, a gîndirii genuine și a unei lipse a moralității care se ascund în chiar tehnologiile informației și pe care le vîntură tot felul de ipochimeni sine mens sine anima.
Sarcina unei viitoare metafizici este să reorganizeze acest haos în care știința și tehnologia informației a împins lumea, o lume nepregătită pentru puterea ce stă ascunsă în spatele acestei tehnologii ale „realităților virtuale” și care nu își poate masca voința și foamea de dominare și anihilare a individualității, cu tot ceea ce implică ea, de la libertate individuală, la creație, valoare și moralitate.
Această putere a omului de a se reinventa, de a crea o nouă lume posibilă rațională stă în voința lui care trebuie ghidată de educație și cultură. Altfel, mașinismul și toate tarele morale, educaționale, culturale și civilizaționale vor crea o lume a monștilor, o lume schizofrenică cum o numea Benjamin Fondane.

 

 

Note
1 Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, Editura Științifică, București, 1969, p. 59.
2 Imm. Kant, Op. cit., p. 46.
3 Vede, Mircea Arman, Eseu asupra structurii imaginativului uman, Tribuna, 2020, și traducerea italiană a acesteia apărută deja în anul 2021 în cunoscuta editură italiană Morlacchi.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg