Memoriei lui Emil Lask, respect și admirație

 

 

Ideea de adevăr a preocupat gîndirea umană încă din cele mai vechi timpuri și pînă în prezent. Ea a fost dezbătută variat încă din vremea aşa-ziselor culturi primitive şi pînă în contemporaneitate. De ea este legată atît opera literară cît și gîndirea filosofică sau arta, dar nu mai puțin cercetarea științifică fundamentală. Din China antică pînă în India, din Sumer şi pînă în Grecia noţiunea de adevăr se confundă cu însăşi existenţa şi dezvoltarea gîndirii umane. Această constatare este de inatacabilă şi prin chiar exprimarea ei implică cercetarea noţiunii de adevăr. Dar ce conţinut are această noţiune pe care o numim adevăr şi care apare peste tot, în vorbăria cotidiană, în discursul ştiinţific, în filosofie, în matematică? Ce este de cercetat asupra unei noţiuni cu care toată lumea a fost de acord şi a resimţit-o ca universală acum şi dintotdeauna și care prin aceasta a căzut în ascunderea rutinei? Problema, însă, capătă o altă nuanţă. Una este să recunoşti valabilitatea unui adevăr şi alta este a şti ce este adevărul (Heidegger).
La o primă vedere, în perspectiva teoriei cercetării și gîndirii contemporane întrebarea primă care se pune este următoarea: este sau nu valabil un lucru? Cu aceasta ne ancorăm deja în mentalitatea ştiinţifică. A doua întrebare care se pune are în vedere o altă întrebare: ce este ceea ce este valabil? şi face referire la interogaţia de tip filosofic. Cele două întrebări s-au disjuns şi problematica lui ce este adevărul a fost preluată de filosofie (Mircea Arman, Eseu asupra structurii imaginativului uman, Ed, Tribuna, Cluj-Napoca, 2020). Acest fapt ține de istoria însăși a gîndirii umane și distincția apare cu claritate încă în gîndirea lui Platon. La Platon încă, se va face distincția între filosofia adevărului privit ca aletheia și cea care vede adevărul ca fiind anamnesis. Se trece, deci, de la gîndirea oracular – revelatorie a „stăpînitorilor de adevăr” la cea a gînditorilor sistematici cum a fost și Platon, chiar dacă încă tributar metaforei și mitului dar posesor deja al limbajului de tip analitico-discursiv(dianoetic) al filosofului.
De aceea, vom parcurge, mai întîi şi la modul succint, concepţiile celor mai însemnaţi filosofi europeni asupra acestei probleme.
Aşa cum aminteam deja, Aristotel a influenţat decisiv modul de a gîndi al filosofiei occidentale ca, mai apoi, scolasticii să definească adevărul prin formula arhicunoscută adequatio rei ad intellectus – adecvarea intelectului la lucrurile reale. Această formulă thomistă s-a vrut, mai apoi, a fi depăşită şi a căpătat diverse alte conotaţii şi explicaţii.
La Descartes1, adevărul se deschide din claritatea şi evidenţa a ceea ce este gîndit. Ideile clare şi distincte ale lui lumen naturale au un temei în ele însele, acest temei fiind veracitas Dei, adică Dumnezeu, care prin modul său de a fi nu ne poate înşela, așa cum ne spunea încă Sf. Augustin. Sunt primele semne ale abordării imaginative poietice raționale de tip științific chiar dacă încă de la greci filosofia europeană este tributară observării, definirii și raportării la lucru, la ceea ce este exterior subiectului.
Spinoza, cartezian prin excelenţă, ne expune cam același idei într- o altă formulare: Idea vera debet convenire cum suo ideato, adică faptul că Ideea adevărată trebuie să corespundă cu ceea ce este gîndit prin ea, afirmaţie coroborată cu alta: Omnes ideae, quatenus ad Deum referuntur, verae sunt. Toate ideile, deoarece se raportează la Dumnezeu, sunt adevărate2. Tot el ne spune, în aceeaşi Etică despre faptul că relaţia gîndire – fiinţă are acelaşi conţinut care odată există în forma gîndirii, apoi în forma fiinţei, fiecare exprimînd aceeaşi esenţă, gîndirea şi fiinţa fiind acelaşi tot. Aceeaşi substanţă sub atributul gîndirii este lumea inteligibilă iar sub atributul întinderii este natura. Natură şi gîndire exprimă aceeaşi esenţă a lui Dumnezeu – substanţa unică şi absolută. „Nu există decît esenţa eternă a lui Dumnezeu, spiritul nu are libertate, fiindcă el este mod, determinat de alte moduri”. Prin acest mod de gîndire atît Descartes cît și Spinoza se situează clar în plin augustinism, dincolo de orice speculație care ar lega concepția acestora de realismul thomist.
Malebranche, un alt cartezian, crede că există două feluri de adevăruri: „Car il y a deux sortes de verites, Ies unes sont necessaires et les autres contingentes”3. „Adevărurile necesare, imuabile prin natura lor şi toate celelalte care sunt contingente”. Morala, matematica, fizica şi metafizica conţin adevăruri necesare. Istoria, gramatica, dreptul pozitiv laic, obiceiurile, ţin de voinţa omului şi conţin adevăruri contingente. Malebranche este un spinozist, însă unul într-o formă pioasă, teologică, deși acest fapt nu îl împiedică să vadă cu maximă claritate, mai puțin problema matematicii care nu este decît o metodă, împărțirea științelor în științe ale spiritului și științe ale naturii. Totuși, acest fapt are valabilitatea lui legat de timpul la care a fost emis și de structura imaginativă colectivă care permitea această împărțire categorială și care este legată de percepția timpului și spațiului ca fundamente ale capacității imaginative apriorice, de cunoștințele, etica și morala epocii.
Leibniz nu este de acord cu cei ce caută adevărul în cuvinte. El spune că dacă adevărul s-ar găsi în cuvinte, ar exista tot atîtea adevăruri cîte limbi există, iar Hobbes ar avea dreptate atunci cînd afirmă că există atîtea adevăruri cîţi oameni există, acesta stînd la la propria lor dispoziție. Această idee, a fost reluată în timpul, nostru de către Alfred Tarski în The Semantic Conception of Truth dar și de un Berdiaev, ea fiind, aşa cum arătam, cu mult înainte expusă de Leibniz în Meditationes de cognitione, veritate et ideis4, dar şi, mai ales, în Nouveaux Essais sur l’entendement humain.5Adevărul constă, în opinia filosofului monadelor în corespundenţa propoziţiilor din spiritul nostru cu lucrurile pe care le numeşte, ceea ce logic vorbind poate fi considerat valabil, însă privind lucrurile din perspectiva metafizică a imaginativului poietic rațional aprioric poate fi ușor considerat un fals. Ca şi Descartes, el ajunge la concluzia conform căreia o idee adevărată este sesizată de intelect într-un mod simplu care o face limpede şi evidentă. Mergînd mai departe decît Cartesius, el spune că o condiţie necesară pentru sesizarea unei idei este ca aceasta să poată fi definită. Ideea nu este nouă şi îi aparţine lui Aristotel care spunea că o idee este clară numai atunci cînd îi posedăm definiţia. Ce se întîmplă însă cu adevărurile complexe, de tip aritmetic sau geometric, care nu mai pot fi sesizate printr-un act indivizibil al intelectului? Acest lucru necesită o analiză mai atentă iar adevărurile de tip matematic sunt mai degrabă tautologice și au pronunțat caracter de veridicitate în sensul thomist decît pe cel de adevăr. Kant îşi construieşte punctul de vedere referitor la natura conceptului de adevăr în Critica raţiunii pure şi reia această concepţie şi în manualul său de Logică apărut la Konigsberg în 1800. El spune că adevărul constă în acordul cunoaşterii cu obiectul cunoscut, ceea ce nu era nici măcar în epocă un lucru nou și era derivat din logica de pînă la el. Noi nu avem obiectul decît prin cunoaşterea lui, aşadar cunoaşterea şi obiectul ei devine acordul dintre cunoaştere şi cunoaşterea obiectului ei ceea ce înseamnă: ”Cunoaşterea mea trebuie să se valideze singură.” Acest fapt nu este însă de natură a determina adevărul fiind, de fapt, ceea ce pentru cei din vechime însemna argumentare în cerc, dialela. Mergînd mai departe, filosoful german crede, cum bine se știe, că pentru a găsi condiţiile generale ale adevărului trebuie, mai întîi, găsit răspunsul la două întrebări: a. Dacă există un criteriu general material al adevărului şi b. Dacă există un criteriu general formal al adevărului. Un criteriu material al adevărului nu poate exista, întrucît ar fi contradictoriu cu imaginativul poietic rațional aprioric și cu capacitatea imaginativă apriorică, deoarece orice cunoştinţă este formată la cele două nivele fiind o re-construcție imaginativă poietică rațională. Ar rămîne doar criteriul formal, ceea ce în ultimă instanţă n-ar fi decît acordul cunoaşterii cu ea însăşi, ceea ce este acelaşi lucru cu legile generale ale intelectului şi raţiunii, precum în aserţiunea ceea ce este este. Kant arată că acest criteriu nu este suficient pentru adevărul obiectiv dar trebuie considerat ca o condiţie necesară. Această observație a lui Kant nu mai este suficientă astăzi în perspectiva a ceea ce s-a dobîndit ca și cunoștere în filosofia ulterioară și în știință. Mai mult,Hegel îl acuză pe Kant că filosofia sa este doar pretins și fals apriorică, ea izvorînd, în speță, din sistematizarea și ducerea spre metafizic a logicii clasice. Acest lucru este discutabil, însă analiza kantiană se raportează doar la structurile logicii clasice și afirmația lui Hegel este extrem de greu de combătut. Neokantienii, printre ei și excepționalul Emil Lask în Die Logik der Philosophie und die Kategorienlehre (Tubingen, J,C, B, Mohr, 1911) au fost cei care l-au apărat pe Kant de atacul lui Hegel și s-au străduit să demonstreze contrariul.
Pentru Hegel adevărul nu este un concept fundamental ci unul derivat. La început a fost fiinţa şi non-fiinţa care erau una şi aceiaşi.Treptat, prin mecanismul contradicţiei devin posibilă apariţia obiectului şi conceptului. De aici, apare adevărul care este ambivalent: obiectiv şi subiectiv. În sensul obiectiv adevărul este acordul obiectului, al lucrului cu el însuşi, adică realitatea lui este adecvată propriului său concept6. Subiectiv, adevărul face referire la concept dar conceptul nu este decît „ideea adevărată” şi aceasta este însăşi realitatea. Adevărul este privit de Hegel ca fiind împlinirea ideii prin devenirea ei dialectică care, urmare a mecanismului contradicţiei, se obiectivează şi devine obiect de gîndire. Această abordare hegeliană este mai aproape de ceea ce gîndim astăzi relativ la sensul adevărului, dar nu este suficientă întrucît nu atinge substratul originar al acestor determinări, respectiv capacitatea imaginativă apriorică și imaginativul poietic aprioric ca agens, care sunt creatoarele lumilor posibile raționale.
Scurtul excurs făcut asupra concepţiilor cîtorva dintre cei mai importanţi filosofi europeni ne împinge să tragem următoarea concluzie: fiecare filosof şi-a construit un concept al adevărului în funcţie de propria raportare la lume şi cunoaştere, fiecare cercetător al științelor naturii a dus observațiile sale sistematice la nivelul la care i-a permis imaginativul colectiv și, repetăm, epoca, cunoștințele și perceperea timpului și spațiului specifice fiecărei epoci, respewctiv imaginativului fiecărei epoci. Fără aceste aspecte imaginativul care este o structură universală dar goală de conținut la momentul inițial, cel al nașterii, nu poate deveni productiv și nu poare re-crea lumile posibile raționale pe care le și trăiește fiecare subiect în parte relativ la valorile timpului său dar și al raportării la ființarea ici-colo disponibilă, respectiv la lumea nearticulată, la obiectualitatea transcendentă haotică, necristalizată, ordonată și valorizată de imaginativul individual și apoi de cel colectiv. Doar creatorii și marii descoperitori reușesc să se desprindă și că creeze viitoare lumi imaginative posibile care se traduc în dezvoltarea ulterioară a artei, a gîndirii de tip filosofic sau al științei. Heidegger a fost primul care a sesizat acest fapt în celebra lui lucrare Sein und Zeit deși doar aproximativ și intuitiv. Cercetările efectuate după el îl fac pe un Johannes Lohmann să creadă că există „forme ale adevărului”, cum există, spunem noi, forme ale raportării insului la lume, marcate de conținutul eului transcendental specific fiecărei populații sau rase și culturi. Într- un studiu intitulat Schimbarea esenţei adevărului în gîndirea grecească7, acesta afirma că există o formă europeană a adevărului, o formă chineză a adevărului, o formă specifică unei limbi sau a unui cerc de cultură. Afirmația se susține, credem noi, atît timp cît există o raportare specifică acestor popoare la lume în funcție de percepția proprie a elementului timp dar și a unei structuri imaginative populate cu alte elemente valorice, culturale, informaționale de tip colectiv.
Vom puncta, în cele ce urmează, spre exemplificare, diferențele esențiale ale perceperii timpului și spațiului în ceea ce privește omul oriental și cel occidental. De aici, vom deduce și diferențele de gîndire și percepere a lumii specifice fiecăruia în perspectiva diferenței date de conținutul structurii imaginative ale fiecărui popor sau rase dar și în ce privește structura primordială a elementului imaginativ, acesta fiind un apriorism.
În mod hotărît, la o primă vedere, nimic din ceea ce ne este dat să trăim într-un secol al virtualismului debordant, nu are legătură cu simplitatea şi spiritul practic, aplecat spre real, al grecului primitiv, trăitor atunci cînd apărea pe cerul gîndirii greceşti aurora. Mai mult, omul contemporan şi în general generaţiile postbelice nu mai înţeleg nimic8 din tot ceea ce înseamnă gîndire şi artă grecească. De aceea, temerea heideggeriană relativă la înstăpînirea tehnicii planetare şi tendinţa distrugătoare a gîndirii calculatoare asupra a ceea ce înseamnă omul în originaritatea sa pare să dobîndească o consistenţă din ce în ce mai sporită.
Deşi, aşa cum afirma biologul german Jakob von Uexküll, omul prin natura sa este singura vieţuitoare care trăieşte realitatea la modul mijlocit, rupt de lanţul trofic, acum ne aflăm în situaţia devenită mai gravă în care, prin progresul malefic al ştiinţelor informatice, trăim realitatea la modul pur virtual, cumva la a treia mînă, prin intermediul proiecţiilor computerizate. Argumentele după care progresul ateleologic al ştiinţei şi tehnicii informatice ar duce la o bunăstare şi progres al spiţei şi societăţii omeneşti este un argument ce poate să pară valabil unor aşa-zişi scientologi limitaţi la propriile halucinaţii sau unor ipochimeni cvasitembelizaţi. Nu în zadar întîlnim azi savanţi ultraspecializaţi, culmea chiar în domeniul umanioarelor, cărora dacă le vorbeşti despre cultura din care la origini chiar ei provin privesc spre tine cu o faţă de impotent. Nu degeaba, aproape toate îndeletnicirile umane, de la munca fizică, la război, sex, comerţ, gîndire, artă, dragoste sau chiar religie sunt sau pot fi înlocuite, servite ca surogat, consumate, trăite, prin intermediul unui interpus – computerul și imaginativul poietic informațional. Şi totuşi, chiar dacă ar fi să recunoaştem un anumit concept care călăuzeşte lumea actuală, de această dată într-un mod paradoxal şi amfibolic, această epopee nefastă a omului contemporan am putea să o susţinem prin adevăr, noţiune care, aşa cum vom încerca să demonstrăm, călăuzeşte destinul şi tradiţia lui homo europaeus pe parcursul existenţei sale. Tocmai de aceea, şi situîndu-ne oarecum a rebours faţă de toate orientările şi dogmele filosofice contemporane, infestate de nebunia informaţională, vom încerca să regîndim această istorie a spiritualităţii europene în datele ei esenţiale şi fără a avea pretenţia unei abordări sistematice, istorice sau exhaustive, pornind chiar de la conceptul de adevăr.

 

 

Note
1 R. Descartes, Pricipia phiiosophiae, I, 48; Meditationes III; Meditationes V.
2 B. Spinoza, Ethica, I, 3o, Eth.,11, 32, trad. rom., 1995.
3 Malebrache, Recherche de la verite, cartea I, cap. 3, apud., A. Dumitriu, Alétheia, Buc. 1984.
4 Publicat în Acta eruditiorum în 1684 şi reprodusă de Gerhardt în Die philosophischen Schriften von G.W. Leibniz, Berlin, 1875- 1890.
5 G.W. Leibniz, Op. cit., cartea a IV-a cap.5.
6 Vidi, Hegel, Logica, p. 345, pgf. 213, Ed. Academiei, București, 1962.
7 Apărut în volumul Logik und Erkenntnislehre des Aristoteles la Darmstadt în 1972.
8 Vezi. E. R. Dodds, Dialectica spiritului grec, Meridiane, Buc. 1983, p. 19.