Consiliul
Județean Cluj
Imaginativul colectiv occidental rațional și imaginativul colectiv al popoarelor non-europene (III)
Memoriei lui Emil Lask, respect și admirație
Primitivul trăiește, în fond, într-o realitate mai bogată și mai variată decît a noastră, iar reprezentările lui față de această realitate diferă esențial de ale noastre, cu alte cuvinte, avînd reprezentări cu totul diferite de ale omului civilizat, și relațiile pe care acestea le implică sunt altele. În general, pentru noi, ceea ce determină un obiect și dă reprezentarea lui este ceea ce percepem prin simțuri, iar mai nou prin intermediul imaginativului virtual, informațional. Conceptele noastre sunt înconjurate de o aureolă logică, pe cînd cele ale primitivilor sunt cufundate într-o atmosferă plină de forțe mistice, o atmosferă ce deformează conceptul clipă de clipă, transformîndu-l în cu totul și cu totul altceva. Vorbim de un alt conținut și altă structură logică a imaginativului la omul primitiv. Aceasta este și explicația pentru care, la primitivi, întîlnim desene și figuri bizare, compuse din fragmente de ființe sau lucruri diverse îmbinate fantastic pentru a crea lucruri sau ființe fantastice. Oameni sau divinități cu capete de animale, animale cu capete umane, ființe cu aparență umană dar care au ciocuri de păsări și pene etc. De aici, nu putem să tragem decît o concluzie: pentru mentalitatea și imaginativul primitiv, distincția pe care o facem, în mod obișnuit, între lucruri nu mai este evidentă, frontiera logică dintre concepte este distrusă, existînd în schimb o osmoză, o comunicație ocultă, care dă un sens mai amplu, dar mai vag, relațiilor din natură. Așadar, primitivii, în primul rînd, nu disting acolo unde distingem noi. Aceasta nu înseamnă, nicidecum, că nu au capacitatea intrinsecă de a face distincții, ci că au un cu totul alt conținut al capacității imaginative, că aceasta s-a format într-un alt context, cu alte informații, cu o cu totul altă raportare la lume și la categoriile intuiției sensibile, respectiv timpul și spațiul.
Dimpotrivă, în unele cazuri și sub anumite aspecte, determinațiile făcute de primitivi sunt atît de precise și merg atît de departe încît depășesc cu mult clasificările făcute de europenii contemporani. Spre exemplu, limbile europene moderne disting, în cazul relațiilor de rudenie, numai cîteva grade: părinți, frați, veri, unchi, atîta vreme cît în limbajul primitivilor aceste relații de rudenie se întind foarte departe, pentru fiecare rudă existînd o denumire precisă, așa încît, în unele așezări, un individ poate desemna, printr-un nume de rudenie, pe fiecare membru al colectivității. Această grijă pentru detaliu se manifestă, mai cu seamă, în redarea concretului.
Chiar dacă am tratat în treacăt aceste cîteva aspecte ale mentalității primitive, scopul nostru nefiind acela de a dezvolta mai mult această problematică, chestiunea, luată în ansamblu, nu poate fi privită cu ușurință, căci ea prezintă întrebări extrem de importante care nu au primit, încă, răspunsuri satisfăcătoare. Însuși faptul că această mentalitate are putința de a merge cu distincțiile, în concret, pînă la amănunte care scapă analizei și mentalității contemporane naște următoarea întrebare: cum se poate explica faptul că lumea primitivă a luat o altă direcție decît cea familiară nouă, modernilor, și a alunecat spre un pur misticism? Spre exemplu, din contra, așa cum vom vedea la momentul potrivit, logica grecească s-a născut odată cu clasificarea noțiunilor, fiind, prin excelență, o logică a clasificării lucrului. Survine, firesc, întrebarea: cum se face că mentalitatea primitivă nu a ajuns la această logică, că nu a adîncit problema clasificării, alunecînd, în mod oarecum curios, spre lumea relațiilor mistice? Desigur, un răspuns coerent și, mai cu seamă, pertinent la această întrebare nu putem da în afara deosebirilor de percepție și conținut ale categoriei apriorice pe care o numim aici imaginativ, cu tot ceea ce implică aceasta, respectiv, percepere a timpului, a spațiului, nivel de cunoștințe, raportare la lume. Insistăm însă, pentru lectorul mai puțin familiarizat cu aceste probleme, să spunem că această chestiune trebuie privită și tratată cu toată seriozitatea, o cercetare atentă relevînd potențe nebănuite ale imaginativului uman.
Am arătat, pînă în prezent, că reprezentările primitivilor diferă de ale noastre prin caracterul lor mistic, adică prin acel ceva ce face ca obiectul acestor reprezentări să fie și altceva decît este. Și, totuși, va trebui să arătăm cum relaționează între ele aceste reprezentări? Conform cărei norme un primitiv își ordonează lumea reprezentărilor sale?
Așa cum am arătat deja, Levy-Bruhl a enunțat această lege plecînd de la frapantul fapt că pentru primitivi un lucru este ceea ce este, dar mai poate să fie și altceva, cum ar fi participația directă, nemijlocită, la puterea divină. Aceasta este, în fond, o caracteristică generală a mentalității primitive, iar faptul participației la puterea divină, mistică, amintește de terminologia platonică, fapt exprimat de Lafitau1 în studiul său Moeurs des sauvages ameriquains. De aceea, Levy-Bruhl enunțînd legea care domină mentalitatea primitivă o numește, inspirat de Platon, legea participației. Această lege, în esența ei, spune următoarele: așa cum am mai amintit, în reprezentările mentalității primitive obiectele, fenomenele, ființele pot fi, în același timp, ele și altele. Acestea, în mod bizar, emit și recepționează forțe, calități, virtuți mistice, care se fac resimțite în afara lor, fără a înceta vreo clipă de a fi acolo unde, de fapt, sunt. Cu toate acestea, în ciuda dispariției opoziției dintre unul și multiplu sau același și altul, în ciuda necesității, pentru noi normală, de a afirma numai unul din termenii opoziției, caracteristica esențială a acestei mentalități sau structuri diferite a imaginativului nu este haosul și dezordinea, ci o anumită ordine, ciudată ce-i drept, a unei lumi altfel inteligibilă, dar proprie lor și imaginativului specific din care au luat naștere. Levy-Bruhl a numit această mentalitate pre-logică, în sensul în care ea nu ar ajunge la nivelul relațiilor logice și obiective dintre lucruri.
Noi am spune că, în fond, această mentalitate a rămas mult prea puternic ancorată în concret sau în imaginile ce reprezintă concretul, neatingînd lumea logică a abstracțiunilor și a legăturilor lor ființiale, avînd în vedere deja amintita structură imaginativă a primitivului.
Totuși, această lume se mulează perfect pe structura imaginativului primitiv, care este legată de lipsa cunoștințelor asupra fenomenlor naturii și o percepție specială a timpului care este proprie omului primitiv. Asta nu înseamnă nicidecum că există tot atîtea structuri imaginative cîte civilizații sunt, dimpotrivă există o singură structură imaginativă, fundamentală, originară și apriorică, iar ceea ce diferă este percepția timpului, a spațiului, a lumii și a fenomenelor naturii în diversele epoci ale istoriei.
Pe de altă parte, lumea modernă culminînd cu lumea contemporană a dus abstracțiunea logică atît de departe, încît prin intermediul imaginativului informațional a ajuns la o grăbire a timpului și la o restîngere a spațiului legate de circulația instantanee a informației, încît a creat o nouă realitate, realitatea virtuală ca expresie a imaginativului informațional. Aceasta nu este mai puțin o realitate decît realitatea primitivului, a medievalului sau a savantului contemporan. Acest lucru nu implică nici un fel de contradicție logică atîta vreme cît lumea fiecăruia se naște din structura comună apriorică a fiecărui individ uman în parte, respectiv din imaginativ ca structură esențială comună a intelectului uman.
Pentru a sublinia și mai mult această caracteristică a mentalității primitive vom schița doar cîteva aspecte ale gîndirii orientale, ale celei chineze și hinduse și vom lega toate aceste aspecte de specificitatea imaginativului oriental și de percepția diferită a timpului și spațiului la aceste popoare relativ la percepția europeană a acestor noțiuni. Ne vom cere, anticipat, scuze pentru nota vădit expeditivă a considerațiilor care urmează, însă ea este suficientă scopurilor și necesităților cercetării de față.
Occidentalul care, prin vehicularea de concepte abstracte, pierde din vedere realitatea plină de imagini concrete, dar obține o alcătuire de tip matematic a lumii, într-un fel, se îndepărtează de lume ca să o vadă mai bine, iar prin aceasta pierde detaliile realului, pierde tocmai ceea ce face ca un lucru să fie el însuși. Imaginativul specific omului occidental cîștigă decisiv prin abstractizare, dar numai ca întindere, și pentru acest cîștig trebuie să sacrifice intensitatea și diversitatea realului. Viziunea lui, așa cum va arăta Hegel, va fi una esențialmente cantitativă. Occidentalul pare că simplifică natura, o sărăcește, doar pentru a o putea asimila mai ușor, pentru a-i găsi legi mai exacte și mai stricte. Problema care se va pune în acest context va fi următoarea: este mai avantajos să sacrifici bogăția de nedescris a realității în favoarea unei exactități abstracte dusă la extremă? Această întrebare va rămîne, pentru totdeauna, fără un răspuns. Cultura și civilizația occidentală au evoluat pe drumul care desparte intelectul uman de realitate și-i permit imaginativului poietic rațional aprioric, care este elementul agens al subiectivității pure, să le vadă ca printr-o lunetă întoarsă. Mentalitatea primitivă chineză și hindusă a rămas lîngă realitate, cea occidentală nu, chiar dacă, în noaptea ei, civilizația europeană nu se distingea chiar atît de mult de contextul general al mentalităților primitive și de conceptul lor oglindă: concretul perceput ca Adevăr.
A găsi un teren ferm în toată această mlaștină a nuanțelor conceptului de adevăr este o problemă mai mult decît discutabilă, însă așa cum am arătat ea ține de însăși structura apriorică a imaginativului, dar și de specificitatea celui european, în speță. Adevărul nu este un concept care să aparțină ramurilor științei, ci, mai mult, unul aparținător filosofiei. Dar este conceptul de filosofie unul ferm și care să nu fi suferit vreo modificare de-a lungul timpului? Nicidecum. Pentru a oglindi cît de cît acest fapt și a urmări evoluția istorică a acestuia, vom face apel la definiția filosofiei dată de cîțiva filosofi celebri și la cunoscuta carte a lui David Armeanul, Introducere în filosofie.
În prefața de la Les Principes de la philosophie, Descartes spunea: „Întreaga filosofie este ca un copac, ale cărui rădăcini sunt metafizica, trunchiul este fizica, și crengile care ies din acest trunchi sunt celelalte științe, care se reduc la trei principale, anume medicina, mecanica și morala”.2 Cartesius credea că analiza noțiunii de filosofie se face mai ales prin analiza conceptului de știință, totodată omul și caracteristicile intelectului său intrînd ca o componentă esențială în determinarea conținutului filosofiei.
Hobbes spune că filosofia este cunoașterea lucrurilor prin cauzele lor, iar Christian Wolff vede filosofia ca scientia possibilium, quatenus esse possunt, adică știința lucrurilor posibile ca fiind posibile, o definiție mai mult decît interesantă și aplicată oarecum noțiunii de imaginativ așa cum am creionat-o noi pînă în prezent.
Cu Berkeley și Hume ajungem la noțiunea de filosofie ca teorie a cunoașterii, concepție pe care o va desăvîrși Kant. Acesta vedea în filosofie un sistem al cunoștințelor raționale din și prin concepte, dar în marja strictă a logicii tradiționale. După Kant, filosofia este disciplina care răspunde următoarelor întrebări:
a. ce pot să știu?
b. ce trebuie să fac?
c. ce pot să sper?
d. ce este omul ?
la care ar răspunde, în ordine, metafizica, morala, religia, antropologia3.
Fichte definește filosofia drept o teorie a științei, în timp ce Schelling o vede ca fiind știința absolută. Hegel, în Enziclopaedie der Wissenschaften, Die Logik,4 vede în filosofie o Wissenschaft des Absoluten, iar în conținutul ei formal, adică în logică, o considerare prin gîndire a lucrurilor. Filosofia este „ideea care gîndește ” sau „adevărul cunoscător”.
În Lumea ca voință și reprezentare5, Schopenhauer crede că sarcina filosofiei este „să reia prin noțiuni abstracte, generale și clare, întreaga esență a lumii”.
În lucrarea Gîndirea și mișcarea apărută în 1934, Bergson crede că prin sistemul rigid al conceptelor filosofice nu poate fi sesizată realitatea aflată într-o continuă mișcare. Realitatea, după el, nu poate fi sesizată decît intuitiv, gîndirea fiind nevoită să-și reconstruiască mereu conceptele, în funcție de circumstanțe, dar și de specificul fiecărui specific dat tocmai de imaginativul propriu fiecăreia, așa cum am sesizat deja în considerațiile anterioare. Numai așa va fi posibilă o filosofie capabilă să rezolve, dincolo de disputele școlilor, problemele re-creării realității din capacitatea imaginativă și prin intermediul imaginativului poietic rațional aprioric ca element agens al numitei capacități imaginative.
Așa cum am văzut din sumara noastră analiză, la fel ca și adevărul pe care încearcă să-l determine, filosofia, mai precis definiția filosofiei, are sensuri polivalente. David Armeanul relevă șase definiții ale filosofiei grecești, iar Eduard Zeller, în Philosophie der Griechen, se plînge de multitudinea de sensuri pe care le are noțiunea de filosofie la elini. Însuși Heidegger, într-o conferință ținută la Cerisy-la-Sale în august 1955, Was ist das – die Philosophie?, afirmă vastitatea acestei teme și posibilitatea ei de tratare diferită. În concluzie, orice abordare pe care am alege-o se va dovedi subiectivă, cum, de altfel, însăși perceperea realității și raportarea insului la lume țin de cel mai pur subiectivism.
Note
1 Joseph François Lafitau, Moeurs des sauvages amériquains, Monge, 1718.
2 Descartes, Les Principes de la philosophie, tradusă în franceză de abatele Picot. Ediția în limba latină este scrisă în 1644. În limba română lucrarea apare în anul 2000 la Editura IRI.
3 E. Kant, Critica rațiunii pure, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc., 1969.
4 G.W.F. Hegel, Op. cit, pgf. 14, pg. 55, trad. rom.
5 A. Schopenhauer, Op. cit, pgf. 68 din vol I.