Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Imaginativul poietic rațional, principiu al esenței constitutive a lumii1

Imaginativul poietic rațional, principiu al esenței constitutive a lumii1

 

 

I.

 

 

Epoca aceasta este una care își pune inclusiv problema continuării existenței omenirii pe acest Pământ minunat. Problemele au devenit planetare și solicită conștientizarea întregii colectivități umane.
Pentru aceasta este nevoie să te întorci în mod inteligent înapoi pentru a privi înainte cu speranță. De aceea este util să revezi acea privire asupra lumii pe care vechii greci au propus-o printre cei dintâi, punându-și întrebări despre esența cosmosului și a ființei umane. Spre acestea țintește acest volum relevant de Mircea Arman, Structura imaginativului uman.
Înainte de toate trebuie să se țină seama de distincția fundamentală pe care Autorul o face între conceptul de „imaginație” și cel de „imaginativ”. Pentru aceasta, el susține că „spre deosebire de nota de iraționalitate pe care o conține noțiunea de imaginație, imaginativul primește valoarea de posibilitate rațională, ca și facultate specifică a intelectului de a crea lumi posibile”.
Teza susținută este că „numai imaginativul este acea facultate umană capabilă să creeze nu numai o operă artistică ci și o lume în sine, văzută dintr-o perspectivă implicit rațională”.
De aceea, spune M. Arman, spre deosebire de nota de iraționalitate pe care o conține noțiunea de imaginație, imaginativul primește valența de posibilitate rațională, de facultate specifică a intelectului de a crea lumi posibile. Omul schimbă lumea, o modelează, îi dă valoare numai mulțumită acestei „capacități imaginative” care face posibilă lumea așa cum este.

 

 

II

 

 

Mircea Arman ne ajută să luăm în considerare faptul că „principalul obiect al cunoașterii nu trebuie să fie fenomenul exterior, adică realitatea în contingența sa, ci fenomenul reconstruit la nivelul subiectivității, care este imaginativul poietic”.
Plecând de la o asemenea teză – pe care Autorul o prezintă prin intermediul unei articulate și detaliate treceri în revistă, de la gânditorii presocratici până la Platon și Aristotel – este prospectată dimensiunea „imaginativului poietic rațional aprioric” ca și relație originară cu sacralitatea vieții și a divinului. Este vorba despre posibilitatea de a recrea realitatea Ființei prin imaginativul care este un „agent”, întrucât e o facultate umană capabilă să imagineze „lumi posibile”, al cărei sens rațional este atât implicit cât și explicit. Acesta este rolul și privilegiul poeților: „poetul recreează lumea și îi atribuie o valoare”.
De la această creare poetică a lumii Mircea Arman prospectează posibilitatea de a o schimba, pe baza capacității de ordonare a intuiției imaginative, referitoare la ceea ce poate ilumina semnificația fenomenelor. În acest sens, nu este vorba de ceea ce înțelegem prin imaginație sau prin conceptul de imaginar.
Analiza propusă este cea care vede filosofia ca născându-se din gândirea lui Platon și Aristotel, după o lungă și densă perioadă de viziuni poetice, în care însăși „participarea la mistere nu era altceva decât contemplație”(theorie). Autorul amintește faptul că până și pentru Aristotel natura umană este dotată cu un „intelect poetic” care este imuabil, extern și indestructibil.
Una dintre tezele de plecare ale lui Arman este aceea că „neantul nu putea fi obiect al cercetărilor filosofice antice și că adevărul este același lucru cu ființa”. De la o asemenea identitate dintre adevăr și ființă se poate depăși opoziția dintre obiectivism și subiectivism. Realitatea nu e pur și simplu obiect al gândirii și nici ansamblul nenumăratelor opinii. Realitatea este dată întotdeauna de relația pe care omul o constituie cu lumea, cu ceilalți și, în mod esențial, cu sine. De aceea, Autorul susține că „realitatea există numai în re-crearea subiectivă”.

 

 

III

 

 

„Realitatea nu este numai «în fața» noastră și nici numai «înăuntrul» nostru. Realitatea este dată de ceea ce Yuval Harari definește drept „al treilea nivel al realității”, cel inter-subiectiv. Din raporturile inter-subiective și din adunările interumane care pun în centru „binele comun” poate apărea acea „viziune profetică” care astăzi, ne lipsește. Probabil, prin intermediul Internetului ar putea să apară o „rețea inter-subiectivă de sensuri care să ne apropie” fără granițe și fără naționalisme, ca și „conștiință biosferică” capabilă să dicteze noul decalog al evoluției spirituale a întregii omeniri.
În atare sens, realitatea este rodul facultății imaginative, prin intermediul gândirii, care reușește să dezvolte intuiția și acțiunea care urmează: și care dezvoltă inspirația. Prin aceasta, sensul realității este dimensiunea morală care hrănește viața personală, socială, economică, politică și religioasă. În acest sens putem afirma împreună cu Kierkegaard că „realitatea este uniune de posibilități și necesități”. Numai cu posibilitatea se pot deschide porțile libertății și numai cu necesitatea se poate intra în casa responsabilității.
Pentru aceasta, o asemenea problematică implică întregul proces formativ, punând în centru constituirea însăși a conștiinței umane. Este vorba de a deveni conștienți de cât este de relevantă reconsiderarea funcției dimensiunii poetice și valoarea gândirii filosofice, până a ajunge la importanța contemplației pentru a reactiva acele canale de legătură cu natura și cu spiritualitatea.

 

 

IV

 

 

Acest volum prezintă un important excursus al întrebărilor esențiale despre originea gândirii și despre sensul adevărului care pleacă de la gândirea vechilor greci până la gânditorii contemporani. De aceea, zeul grec nu este un în sine și nu se manifestă decât într-o „situație relațională complexă” dată de un sistem complicat de interdependențe și de un conținut specific imaginativului grec. Pentru toate acestea „imaginativul este posibilitate, în potențialitatea sa, dar este și actualitate, în necesitatea sa. Este fundamentul oricărei entități posibile.”
Și tocmai de la capacitatea imaginativă a grecilor pornește Mircea Arman reîntorcându-se spre acel „cânt poetic” prin intermediul căruia lumea greacă a reușit să reprezinte acțiunile meritorii, dar și pe cele reprobabile. Ni se clarifică, astfel, de ce lauda și vina au legătură cu memoria (mnemosyne), în vreme ce adevărul (alétheia) apare atunci când, făcând apel la memorie, poetul exaltă acțiunile pline de eroism ale muritorilor sau le condamnă pe cele dezonorante.
În acest fel, prin mijlocirea memoriei, se recreează relația dintre om și lume prin „imaginativul poietic aprioristic”. Iar astăzi avem nevoie de un nou imaginativ, pe care trebuie să-l aducă o nouă leadership etică, care să știe să se sincronizeze pe lungimea de undă a unei conștiințe planetare presante; comparația este cu ceea ce a făcut lumea greacă cu sensul mitic al reprezentării divinului în care ființa umană putea să se oglindească și să se regăsească pentru a respecta acele legi care puneau împreună divinul și umanul.
Pentru greci nu exista încă sentimentul individualității, așa cum putem să-l înțelegem astăzi. „Divinitățile ne vorbeau nouă, ca unei comunități bine individualizate, unei conștiințe teologice – așa cum ne explică și Jeremy Rifkin – în care „un singur Dumnzeu universal purta un dialog cu fiecare ființă umană”. Încă nu apăruse dimensiunea „persoanei” instituită de Creștinism, și nici conceptul de „personalitate”, rod al epocii moderne.

 

 

V

 

 

Ar trebui să considerăm necesitatea apariției unor noi poeți, ca niște profeți ai noului umanism. Este vorba despre voci ale conștiinței imaginative, capabile să evoce modul nostru cel adevărat de a fi în lume, așa cum era natural pentru „poeții din societatea arhaică”, cu funcția specifică de „maeștrii în proclamarea adevărului”. Acești poeți ar trebui să fie rodul unei atitudini contemplative posibil de realizat în spațiile meditative aferente. Probabil, că acești poeți există deja. Trebuie doar să-și facă auzită vocea, probabil este o voce evocativă, alcătuită și din imagini sonore capabile să suscite senzații, sentimente și gânduri inspirate.
Astfel, poezia este întâmpinare, meditație, contemplare și evocare. Prin intermediul acesteia este evocat transcendentul în diversele sale niveluri evolutive în care se găsește un om sau o comunitate. Vom avea, astfel, evocarea senzațiilor la un copil, a sentimentelor într-un adolescent, a gândurilor într-un om matur, a reflecției la înțelept, a compasiunii și a carității în omul milos. În atare perspectivă poezia este cunoaștere prin mijlocirea simțurilor și inspirație pentru actele morale.
Sensul poetic al vieții crește și se întinde odată cu nivelurile evolutive și stadiile maturizării. A pierde sensul poetic înseamnă a pierde referința la Ființă, la fascinația existenței, la senzația transcendenței, la contactul cu divinul, cu tot ceea ce poate atribui un sens existenței. În această perspectivă devine fundamentală posibilitatea de atribuire de sensuri. Omul este acea ființă care dă sens lumii.
De aceea, pentru Autor – urmându-l, în acest sens, pe Heidegger – omul este un „transcendens” care își percepe ființa sa în poezie. De aceea tocmai prin mijlocirea limbii acest lucru se poate manifesta și reprezenta: „Omul trăiește, creează, distruge, piere și revine la ceea ce e veșnic numai prin intermediul limbii. Așadar, limba este locul unde omul trăiește, acel ceva care stă la baza viețuirii umane, care îi dă sens și o fundamentează: existența”.
Poeții – afirmă Autorul – sunt un dar al existenței pentru că transcend întâmplările vieții, detașându-se de neliniștile și grijile cotidianului pentru a lărgi orizontul posibilului cu dezlănțuirile spiritului și cu inspirațiile și exaltările lor. De aici identitatea dintre adevăr și ființă, așa încât ceea ce e adevărat se dezvăluie numai în cadrul vieții, adică prin existența coerentă cu principiile vitale la care se aderă, valabile în mod universal și întruchipate individual.

 

 

VI

 

 

Lumea greacă din epoca clasică se regăsea în comunități familiale și în aceea a orașului-Stat pentru ca, apoi, eventual, să se unească împotriva unui dușman invadator comun. Lumea noastră globalizată trebuie să se unească pentru binele tuturor locuitorilor planetei, garantând bunăstarea și dreptatea socială pentru toți, respectând natura și culturile, extinzând dreptul la sănătate și la instrucție la toate populațiile, vehiculat prin marele instrument al cooperării intercontinentale. În acest sens, stația spațială internațională este un exemplu promițător și spectaculos. Sistemele formative trebuie să se deschidă spre această dimensiune. Aceasta este actualizarea deschiderii și a prezenței: „deschiderea” spre lume și „prezența” care conexează timpul în continuitatea sa înnoitoare.
Toate acestea solicită redefinirea unei „mari viziuni” care să treacă dincolo de diferitele concepții despre lume, limitate toate la nivel cultural, economic și politic. Spre aceasta trebuie să țintească o filosofie a speranței și solidarității universale. Trebuie depășit „spiritul diviziunii”, generator de conflicte, dorință arzătoare de succes, de supremație și de lăcomie oarbă – așa cum ne arată și Jiddu Krishnamurti – și cum ne explică Yuval Noah Harari atribuindu-i speciei umane capacitatea specială și unică de „cooperare în mod flexibil pe scară largă”.
Este nevoie de o nouă viziune: o viziune evolutivă, bazată pe o lege fundamentală a „unității colective”, care explică trecerea necesară de la micile comunități până la cea mondială, construită prin „metoda colaborării fraterne”, altruistă și unitară, așa după cum ne arată Pietro Ubaldi. Într-o atare perspectivă, o viziune este întotdeauna o „viziune de ansamblu”: o viziune interioară, organică în principiile sale care se poate înțelege doar simțind-o înăuntru și trăind-o în cotidian. Aceasta are nevoie de simțul existenței și al adevărului. Acest lucru devine posibil iar în conexiune cu imaginativul poietic aprioristic.

 

 

VII

 

 

Ceea ce vrea Mircea Arman să ne arate, cu această detaliată și articulată analiză istorică, nu este perspectiva unui sentimentalism contingent. Imaginativul poietic este un act intuitiv de cunoaștere, operat de acea de inteligența activă definită de Aristotel și de acel „Dasein”( ec-sistent) descris de Heidegger.
Pentru aceasta, cunoașterea esențială se raportează la existență și se dezvoltă prin mijlocirea eticii. De aceea, culmea subiectivității este pasiunea. Și, în acest sens, interioritatea devine transparență a gândului în existență, care se poate comunica numai în mod indirect. Acesta este sensul în care Arman, referindu-se la Heidegger, susține că: „mărturisirea nu înseamnă o expresie care se adaugă ulterior la ființa sa umană, însoțindu-l marginal, ci este o parte constitutivă al Dasein-ului propriu omului”.
Noii poeți vor trăi într-o conștiință planetară, în așa fel încât să-și dea seama că constituie o „morală utilitară”, cea care previne războaiele și dezastrele ecologice de felurite tipuri și ne face să ne dăm seama că, dacă le facem rău altora, la sfârșit, prin „legea feed-back-ului” acesta se întoarce negativ împotriva noastră. Dezvoltare și evoluție pot exista și pot să regleze istoria noastră dacă reușim să depășim miopiile logice ale resentimentului și ale revanșei, instituindu-le pe cele ale înțelegerii reciproce și ale solidarității preventive.
Acesta este noul „imaginativ rațional aprioristic” capabil să facă să acționeze o omenire conștientă de-acum de binele comun de pe acest Pământ care ne susține. uimește, inspiră și construiește.
De aceea Mircea Arman ne vorbește de „prezent”, care se regăsește în timpul actual. Trăind în prezent – care nu este imediatul momentaneității ci continuitatea proiectualității – viitorul devine continuare iar trecutul inspirație, dincolo de schemele depășite opozitive, de conservare / inovare.
Din toate acestea rezidă valoarea instrumentului filosofiei și a mijlocului edificator al contemplației. Este vorba despre filosofie ca înțelepciune și de contemplație ca apreciere și conștientizare a existenței noastre în lume, de modalitatea noastră de „a fi”.
Cu toată necesara împărtășire și coresponsabilitate care derivă din aceasta.

 

 

VIII

 

 

Mircea Arman ne avertizează că „lumea a pierdut credința într-o idee capabilă să o îndrume și să o conducă. De aici rătăcirea și lipsa de fundament a existenței umane; ființa s-a alienat”. Tot de aici și nevoia de a recupera ceea ce, la originile sale, a reprezentat gândirea filosofică. Pentru acesta, Autorul pleacă de la poeții și filosofii greci, spre a ajunge la Heidegger. Hőlderlin, Rilke, și până la Dante Alighieri cu intenția de a recupera acel imaginativ poietic ca facultate apriorică a intelectului, prin intermediul căruia devine posibilă instituirea de lumi diferite, întrucât sunt lumi posibile, inteligibile, raționale, etice.
Într-o atare perspectivă se poate întrevadea „prezența” ca o continuă naștere și moarte, ca o a patra formă a timpului, împreună cu prezentul, trecutul și viitorul. Este vorba despre dimensiunea lui acum, ca și contemporaneitate ființei prin modalitatea ei proprie de a fi în existență. În această perspectivă, Dante este văzut ca fiind primul poet modern care, ca și cei antici, redescoperă calea autentică a poeziei și rolul profetic al poetului.
De aceea ne descrie Arman în acest volum felul în care cultura și civilizația occidentală au evoluat pe calea care desparte intelectul uman de realitate și îi permite imaginativului, care este pură subiectivitate, să o vadă ca printr-o lentilă întoarsă. Ne face să înțelegem cum, în mod diferit de cea occidentală, mentalitățile primitive chinezești și hinduse au rămas apropiate de realitate, chiar dacă, la începuturile sale, civilizația europeană nu se deosebea prea mult de contextul general al mentalităților primitive și de conceptul lor ca oglindă: concept perceput ca Adevăr.

 

 

IX

 

 

Este nevoie astăzi de un orizont amplu, perfect rotund, care să cuprindă toate ființele care trăiesc în biosfera noastră. Este vorba de o mare viziune a imaginativului poietic aprioristic rațional pentru a reuși să avem o viziune despre viitor, trăind prezența propulsivă într-o actualitate activă, contemplativă și în același timp în acțiune.
De aici și valoarea contemplației prin care „intelectul activ privește obiectul cunoscut, interacționând întrutotul cu el”. Să ne gândim la contemplarea stelelor vara sau atunci când simțim vântul care vine de departe și mergând mai departe sau la răsăritul de soare cu conștiința că o face în același fel oriunde pe pământ și pentru toată omenirea. Din această percepție imaginativă poate să apară și să se dezvolte conștiința noastră planetară, de care de-acum înainte nu se mai poate face abstracție.
O asemenea contemplație derivă din privirea poetică asupra vieții și din ceea ce Aristotel, în Etica nicomahică (X,8,9), determină ca fiind punctul maxim al fericirii, constând în exercitarea cu grijă a intelectului. Efectul este extragerea, în acest fel, a unei „fericiri perfecte” asemenea aceleia a zeilor, deoarece „activitatea lui Dumnezeu, care excelează printr-o stare de absolută bunătate, este o activitate contemplativă”

 

 

X

 

 

Reîntorcându-ne pentru toate acestea la imaginativul grec, el ne poate fi de folos pentru marea „deschidere” spre lume. Fără o amplă contemplare nu va putea fi pusă în mișcare o acțiune profitabilă. Aceasta este sarcina noilor filosofi, a vizionarilor planetari, pentru că de o viziune planetară avem astăzi nevoie. Știința și tehnica pot fi înscrise doar în cadrul acestui orizont amplu și de perspectivă. De aceea, inteligența artificială trebuie să poată fi efectul unei viziuni contemplative a noii umanități. În acest sens, Mircea Arman îi atribuie filosofiei caracteristica de „tensiune a unei continue căutări a ceea ce există în ființă”.
În această perspectivă filosofia – definită de Aristotel ca „știință a adevărului” – ne permite să reflectăm asupra întrebării esențiale a existenței noastre în lume. Adevărul nu este un obiect al cunoașterii. Ceea ce putem lua în analiză, ca expresie a vieții, se referă la ceea ce este „sigur” și nu la adevăr.
Sigur e ceea ce putem dovedi, verificându-i prezența în spațiu și în timp, putându-i evalua valoarea. Lucrul sigur este comparabil și poate fi confruntat. Lucrul sigur e întotdeauna sub verificarea socială și fenomenologică. Sigur este obiectul „gândirii calculatoare” de care ne vorbește Arman.
Dar adevărul se referă doar la ceea ce poate fi găsit în interioritate și dovedit, ca și parcurs al vieții, maturizare existențială și simțământ în complexitatea sa. De aceea, Kierkegaard afirmă că „în timp ce pentru reflexia obiectivă adevărul devine ceva obiectiv, obiectul însuși, de aceea este nevoie să-l vedem separat de subiect; pentru reflexia subiectivă, în schimb, adevărul devine o luare în posesie, în interioritatea sa, în subiectivitatea sa și este vorba, deci, de a ne apleca asupra existentului în subiectivitatea sa”.

 

 

XI

 

 

În conformitate cu considerațiile lui Heidegger, pentru Mircea Arman trebuie recuperată atitudinea fundamentală a filosofiei față de moarte, ca ultim termen al destinației noastre și noi știm bine, ca și Feuerbach, că „omul trăiește atâta timp cât destinația sa este încă destinație”.
În acest sens, adevărul este o cale ce trebuie parcursă în mod existențial, cu conștiința sfârșitului în moarte și de a trebui să trăiești cu conștiința ei, în mod autentic, în mod curajos. De aceea, Autorul susține că limba poate chiar să reprezinte „amenințarea ființei de către existență” în diferitele forme de deformare, de înțelegere greșită sau de minciună, de răutate a exercițiului retoric sau a defăimării.
Grație limbii, toate descoperirile științifice importante au făcut să iasă la lumină, din neant, existența, făcând posibile lucruri care nu existau până la un moment dat. De aceea este importantă distincția dintre gândirea „dianoetică”, în legătură cu intelectul pasiv și cea „noetică”, în legătură cu intelectul activ. Primul tip de gândire se dezvoltă în mod progresiv, prin analiză; în schimb, cel de-al doilea tip, este instantaneu: se manifestă prin contemplare, în legătură cu fenomenul „maniei”, ca fenomen obsesiv. De aici toate artele și științele.
Mircea Arman ne lămurește cum ceea ce înțelegem prin „anamnesis” are sensul de a căuta adevărul în interioritate, de a regăsi locul pierdut, de întoarcere la o stare reală plecând de la una potențială, de a cunoaște fără a trebui să îți amintești, cunoaștere care este mereu în acțiune. Autorul explică, întocmai, în acest text, distincția dintre filosofia adevărului, ca Alétheia și cea care vede adevărul, ca anamnesis, trecând, astfel, de la adevărul oracular-revelativ al acelor „maeștri ai adevărului” la „gânditorii sistematici”.

 

 

XII

 

 

Din toate aceste considerații Autorul ne ajută să înțelegem faptul că filosofia greacă nu a fost doar un simplu început, ci a reprezentat și un sfârșit, până și Platon și Aristotel erau conștienți că anticii știau mai mult, erau mai aproape de sophia, trăită și manifestată ca „o modalitate privilegiată de a spune” (omniștiința), care era un apanaj al Muzelor. Poate că va trebui să ne întoarcem la vremea lui Apollo pentru a regăsi în inspirația Muzelor acea înțelepciune pierdută, dispărută în fragmentarea cunoașterilor și a miriadelor de dorințe ale noastre, inspirate de o lume a imaginii și a aparenței. Nu întâmplător în nativii digitali plăcerea freneziei mișcării și atracția muzicii determină o cultură acustico–vizuală predominantă – deja, de fapt, preconizată de Marshall McLuhan – cu autoritatea sa indiscutabilă în social, îmbogățită de cultura mass-media.
Cu această carte a sa, Mircea Arman ne cheamă din nou la nevoia de înțelegere a esenței Ființei ca Adevăr și a valorii sine-lui ca deplină realizare a ființei umane. În toate acestea trebuie văzut procesul deplin al formării personalității umane. A te întoarce la începuturile filosofiei nu este doar a te întoarce la originile modului nostru de a gândi și de a fi, ci a te regăsi ca umanitate care unește cunoașterea și existența, istoria și morala, imanența și transcendența.
Și de aceea se pune problema lumii virtuale, construită pe baza inteligenței artificiale, cu tot ceea ce implică drept efecte în relația eu-celălalt. În acest sens, Autorul vorbește despre o dublă intermediere pe care o operează lumea artificială cu ajutorul mașinilor și a inteligenței artificiale, care permit o comunicare a informației aproape instantanee și universală.
Considerațiile lui Arman, în această privință, ne fac să medităm asupra felului în care imaginativul artificial tinde să ocupe spațiul și să corupă așa-zisul imaginativ natural ca apoi să-l înlocuiască. Ceea ce, poate, pierdem este relația universalului cu particularul. Astfel, virtuțile umane riscă să-și piardă rolul lor de valoare transcendentă, raportându-se numai la societate și la alte repere ce-i sunt complementare, dar nu la Adevăr. De aici nevoia de recuperare a filosofiei, care trebuie înțeleasă nu doar ca o simplă „gândire calculatoare” ci ca o „theorie a adevărului”.

 

 

În românește de Cristian Alexandru Damian

 

 

Note
1 Notă introductivă la ediția italiană, Mircea Arman,
La struttura dell’immaginativo umano, în curs de apariție.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg