Metafizica va trebui să găsească un nou sens sau să propună o nouă religie în care tehnica planetară și falsa știință care a invadat cercetările contemporane să fie înlăturate. Pentru aceasta e nevoie de o nouă gigantomahia peri tes ousias întemeiatoare. Ceea ce rămîne însă de văzut este dacă omul va mai avea putința unei adevărate revoluții a spiritului și în credința renăscută, dacă va exista o disponibilitate pentru reîntoarcerea la gîndirea originară. Si pentru că Dumnezeul nietzschean este, din păcate, o realitate, metafizica va trebui să-și asume salvarea ființei umane. Cu condiția existenței unei susțineri reale în însuși interiorul filosofiei dar și al științei și tehnicii planetare avide de finanțări și profituri nelimitate și generatoare de rezultante debile și debilitante ale pseudosavanților „woke” și va mai trebui o voință de salvare care să depășească interesele imediate și meschine. O voință și gîndire vizionare.
Acest lucru nu se va întîmpla atît timp cît metafizicienii contemporani refuză lumea ca întreg și se raliază viziunilor scientiste, le adoptă și încearcă să construiască o realitate „feliată” în spatele căreia rînjește și își arată chipul malefic însăși esența tehnicii a cărei fundamentare este virtualul sau dedublarea realului. Chiar dacă aceste idei au „in nuce” viziunea primară ockhamistă, ele nu vor reuși niciodată să impună o metafizică integratoare, o gîndire care să susțină ființa și omul aflate la răspîntia derivei. În acest sens, filosofii care vor să construiască realitatea cu ajutorul imaginației și nu a imaginativului fac o imagine falsă metafizicii ca abordare integratoare a lumii așa cum omul a cunoscut-o și s-a raportat la ea dintotdeauna.
Într-o carte care a suscitat oarecare interes, numită bombastic Warum es die Welt nicht gibt, Berlin, 2013, Markus Gabriel, cel mai tînăr profesor de filosofie din Germania, se străduie din răsputeri să ne demonstreze că lumea nu există.
Ceea ce reproșează Markus Gabriel filosofiei de pînă la domnia sa este faptul că aceasta, prin intermediul metafizicii, a crezut mereu că lumea există și că, în schimb, există o „monstruozitate numită sinteza transcendentală a apercepției” care ar asigura „unitatea aperceptivă a lumii” și care, după părerea sa, este goală de sens, mai precis nu există. Prin această monstruozitate Kant duce cercetarea metafizică într-un zid, zid care are drept cărămizi, în principal, în sinele, lumea în sine, lucrul în sine, ființa etc. Tot jargonul filozofic, inclusiv cel heideggerian, este dus în derizoriu și considerat drept nul.
Într-o încercare de ontologie negativă, Markus Gabriel nu numai că renunță, de dragul unor argumentări mai mult sau mai puțin sofistice, am accentua totuși pe „mai mult”, la ideea de lume ca unitate a ființării, lucru pe care de la greci începînd și pînă la gîndirea sa metafizica a tot încercat să îl demonstreze, metafizica clasică desigur, în varii gîndiri și susținută de diferite concepte fundamentale printre care: ființa, adevărul sau voința, ca să menționăm doar cîteva și pe care încearcă, la un mod deloc convingător, să le desființeze.
Astfel, după Markus Gabriel, nu numai că lumea nu există ca un tot unitar, nu numai că aceasta nu poate fi percepută iar realitatea ei poate fi contestată, ci există doar o sumedenie de mici lumi, „felii” de lume, cum ar fi lumea păianjenului sau a altor insecte, care au și ele o lume a lor diferită de lumea noastră care e guvernată de o falsă ființă superioară: omul. Demonstrația lui Markus Gabriel nu se susține întrucît realitatea arată că tot ceea ce este obiectual există, în afara lumii. Obiectualul aparține astfel lumilor create infinite și care nu pot și nici nu e nevoie să fie aduse la unitate. Undeva am mai citit aceste afirmați și, cum nu mă înșel, le-am citit la William Ockham atunci cînd vorbește de inexistența Universalului, a ființei și lumii, precum și a altor concepte care determină generalitatea abstractă dar prin aceasta nu lipsită de realitate. Cel mai real dintre lucrurile reale este Ideea, zicea Hegel.
Cum spuneam, metafizica are prostul obicei de a opera cu diferite concepte de genul: categoriilor, sintezei tanscendentale a apercepției, ființei, adevărului, voinței, energiei etc. Markus Gabriel spune că acest lucru este ilicit și că doar lumile în particularitatea lor extremă există, ceea ce există mai puțin este lumea.
Pentru a putea face asemenea demonstrații, tînărul profesor din Bonn face apel cel mai adesea la imaginație, începînd cu exemple ale unor romane rusești extrem de populare care preiau o temă heideggeriană a spațiului și trece mai apoi spre mult mai complicații extratereștrii pe care îi pune să observe o lume care nu există cu un spațiu care nu există, anume spațiul lumii. Realismul de tip ockhamist de care vorbește îl va intitula „noul realism” și va susține că este singurul autentic, la fel ca științele, atît timp cît și științele au obiceiul de a ignora întregul în favoarea particularului. De aici pînă la a demonstra superioritatea cercetării particularului și a faptului strict determinat de „domeniul obiectual” ca domeniu al cercetării genuine, nu este decît un singur pas. Markus Gabriel îl face.
Acum, ceea ce nu îi „reușește” tînărului profesor german este tocmai demonstrația care ar trebui să o facă, avînd în vedere domeniul în care se exersează, care să fie una conceptuală și care să nu aparțină „fanteziei”, „imaginației”, „cîrji ale rațiunii” (Kant) pe care acesta le folosește necontenit, în dauna tinereții sale. Raționamentele și jocul „constructivist” al conceptelor nu îi ies lui Markus Gabriel, iar apelarea necondiționată la imaginar strică acuratețea logică și epistemologică a demonstrației, ceea ce, pentru dumnealui, nu poate fi admis, întrucît nu este metafizician (deși se dorește), ci epistemolog.
Mereu lipsește ceva cercetării lui Markus Gabriel, atîta timp cît neagă existența unei sinteze transcendentale a apercepției sau al unui alt concept pe care l-ar putea propune pentru a „lega” lumea și a o aduce la unitatea conceptului. Apelul la imaginar nu îl ajută, din contra, îl oprește să demonstreze lumile multiple ale vietăților iraționale sau ale lucrurilor care nu își găsesc un loc în spațiu, spațiu pe care dînsul îl înțelege la modul rizibil, ca spațiu material, care se dilată și se contractă necontenit, cumva la modul heraklitian, spațiu pe care îl concepe „cel mai deștept om din lume”, așa cum îl numeau „sous-genialii”, din presa mainstream și nu numai, pe fizicianul Stephen Hawking.
Or, dacă unitatea kantiană a apercepției transcendentale i se pare o monstruozitate, dacă noțiunile de univers sau lume i se par de nesusținut, acest lucru este posibil, pentru el, deoarece atît universul dar mai ales lumea, nu există. Ele nu există pentru că nu pot fi statuate într-un spațiu. Din acest motiv, Markus Gabriel se grăbește să le desființeze.
Desigur, pentru un cercetăror de vîrsta sa, un Kant sau un Heidegger poate fi demodat, mai ales că aceștia nu au putut să scrie atît de scurt și concis ca el. Numai că acest stil eseistic, scurt și afirmativ, al cărui unic dar monstruos păcat este acela al lipsei demonstrației serioase, conceptuale și nu alegorice sau metaforice, dacă nu poate propune nimic, atunci îi vine mai bine la îndemînă să desființeze. Noroc că filosofia și metafizica mondială nu își au baza exclusivă în capul lui Markus Gabriel.
Desigur, ca un veritabil ockhamist, adeptul noului realism nu va putea fi de acord că sensul cunoașterii este unul pur subiectiv și cunoașterea este dată doar ființării umane și nu unor extratereștrii. Noi i-am propune domnului Markus Gabriel, pentru a realiza unitatea lumii, un concept nou care se bazează pe un altul vechi de cînd metafizica.
Noul concept este cel de imaginativ poietic aprioric ca element agens al capacității imaginative apriorice. Nu e nimic învechit, ba e totul nou, întrucît subsemnatul nu a fost coleg nici cu Kant și, din păcate, nici cu Heidegger. Ceea ce l-ar face pe Markus Gabriel să își reconsidere noul realism ar fi acceptarea următoarei teze care aparține unu biolog: anume că singura ființă care iese din lumea ei, respectiv din ecosistemul propriu, este omul, vietatea care percepe lumea mediată prin conștiință, un alt termen care pentru profesorul din Bonn produce repulsie. Întrucît nu există.
Trecînd peste stările vagale ale lui Markus Gabriel, vom arăta că imaginativul poietic care este sediul intuițiilor sensibile dar și al raționalității ca element regulator nu numai că poate percepe ființarea disponibilă disparat ci o poate aduce la sinteza apercepției transcendentale prin eu. Dar dacă lucrurile ar sta așa de simplu, nu am face decît să modificăm cîteva mecanisme kantiene, ceea ce nu e cazul. Imaginativul poietic aprioric este creator de lumi posibile raționale și nu imaginare. Lumea nu doar există, ea se creează continuu în raport cu intuițiile sensibile care sunt timpul și spațiul.
Dacă Markus Gabriel ar fi filosofat acum 40 de ani, adică atunci cînd s-a născut, toate teoriile sale referitoare la actele comunicaționale, la neuroștiințe, la realismul lumilor insectelor și alte multe viziuni noi și inovative l-ar fi dus nu la Bonn la catedra de Filosofie ci, poate, în vreun stabiliment pentru alienați în Baden Württemberg. De ce spun asta, și atunci cînd o fac nu am nici cea mai mică intenție de a-l jigni? Pentru că realitatea a suferit modificări. Pentru că de atunci imaginativul poietic uman a facilitat creația de realitate. A creea realitate este a o propune și realiza, prin actul de creație rațional, din chiar interiorul imaginativului poietic uman. Calculatorul, telefonul mobil, imprimantele tridimensionale, rachetele hipersonice etc., sunt realități noi care au creat în jurul lor lumi care, da, nu existau anterior. Dacă cineva, acum 40 de ani, ar fi afirmat existența sau posibilitatea existenței acestora, fără îndoială, ar fi fost catalogat alienat mintal sau poate doar autor de literatură futuristă. Lumea ca întreg creat poate avea două sensuri: unul care se referă la creaționismul continuu al naturii și altul la lumea omului, creată și învestită cu sens, adică cu ființă, de această creatură numită om și atît de disprețuită de Markus Gabriel și de alți admiratori ai „școlii” lui.
Lumea nu este dată o dată și pentru totdeauna așa cum si-ar putea cineva imagina și ea nici nu trebuie descoperită, cum ar crede fizicianul, ci ea trebuie creată. Descoperirile științei nu au fost descoperiri propriu-zise ci au fost creații. Imaginativul poietic creează necontenit lumi posibile pe care le aduce în final la sinteza transendentală a eului și creează, astfel, unitatea lumii.
Lumea există și metafizica există. Metafizica are acum, în contextul acestei crize mondiale, care este criza științei, rolul de a aduce lumea la unitatea rațiunii și de a creea prin intermediul imaginativului poietic rațional aprioric lumi posibile care să facă acceptabilă o nouă abordare a științei și a lumii. Metafizica trebuie să vină în întîmpinarea maleficului care se ascunde în tehnica informațională planetară și creează omului o altă realitate, realitatea vituală, un concept nou care nu are în sine nici cea mai mică contradicție. Pericolul acestei realități este acela de a creea în jurul său o lume care este străină de lumea omului, o lume cumva la mîna a doua, cu toate elementele unei lumi care își arogă realitatea și existența populată cu oameni-hologramă, lucru care, din spatele computerului dă individului iluzia forței, a curajului, a atotputerniciei demiurgice în același timp în care îi răpește umanul, afectul, dimensiunea socială și creatoare. În aceste fapte se ascunde pericolul tehnicii informaționale planetare.
Omul, societățile, știința și tehnica planetară merg înspre părăsirea esenței cea mai esențială a omului: raportarea la lume prin capacitatea sa naturală, subiectivă, care este conștiința. Raportarea la „realitatea” virtuală va schimba nu numai raportarea la social, la valorile sociale, juridice, comportamentale, psihologice, ci și raportarea de esență a omului la ceea ce el creează ca lume din ființarea disponibilă care în afara ființei este lipsită de orice sens. Sensul creat de ființa care dă ființarea în întregul ei este lumea. Lumea omului și nu cea a computerului care, cum însăși Markus Gabriel spunea, e prost ca piatra.
Așadar, există ceva care dă lumea, care o face să fie, care îi dă existență, valoare și ființă: acel ceva este imaginativul poietic uman aprioric ca element agens al capacității imaginative apriorice care creează lumi posibile raționale.
Această „dare” (gibt) de lume de care vorbim în interiorul imaginativului poietic uman face posibilă aducerea lumii la unitatea ființării umane și o poate valoriza în actele ei esențiale, respectiv: gîndirea, știința, arta, poezia, tehnica. Însă dacă aceste lumi vor fi pulverizate, ca în viziunea lui Markus Gabriel, dacă lumea se va aneantiza în detrimentul miliardelor de lumi ale insectelor, obiectelor, hologramelor, virtualului etc., atunci lipsa unității perceperii lumii va duce la o unitate malefică a virtualismului cîștigător. Virtualismul aduce cu sine lipsa mișcării și propune iluzia existenței ei. În lipsa mișcării omul nu va mai produce nimic esențial și pînă la un dezastru endocrin al biologicului uman nu e un drum prea lung. Totuși, în lipsa preluării ștachetei de către gîndirea cu adevărat reală și creatoare, rațională și echilibrată, dată de gîndirea metafizică, în lipsa reevaluării ei, drumul început deja spre deteriorarea umanului din om nu va mai putea fi stopat.
Sintetizînd, putem afirma că una dintre problemele uriașe cu care se confundă lumea de azi este dată de diversitatea incredibilă a afirmării „adevărului”. Este deja, așa cum am arătat, cel puțin un truism să mai spui că fiecare individ iși are propriul „adevăr”, că știința a devenit intolerabilă și iși proferează propriile structuri imaginative drept adevăruri absolute, adevăruri care nu pot fi atinse sau contrazise.
Aceasta este una dintre marile probleme de abordare a lumii din partea științei contemporane. Adevărul științei este mai degrabă legat de problema „felierii” realității și de conceptul de „rezolvare a problemei”, de utilitate. Metoda secvențierii, chestiune ce ține de o anumită concepere a fenomenului ca legătură indestructibilă a sa cu timpul, nu ține seama și de dialectica schimbării necontenite a fenomenului ca modalitate de raportare a științei la real. Această ignorare a adagiului heraklitian: Panta rhei kai ouden menei – totul curge, nimic nu stă pe loc – lasă omului de știință iluzia stăpînirii realității. De la „stăpînitorii de adevăr” ai perioadei arhaice grecești la „stăpînitorii realității” contemporane nu este un drum chiar atît de lung. Dacă unii percepeau adevărul ca scoatere din ascundere și făceau apel la memorie (Mnemosyne) printr-un procedeu mai degrabă licit, ceilalți fac apel la un alt tip de „scoatere din ascundere” numai că de data aceasta prin intermediul prelungirii organelor de simț cu substitute tehnice, sofisticate, dar planul pe care își exercită „descoperirile”, adică scoaterea din ascundere, nu mai este ceva care se adresează subiectului ci fenomenului, prin urmare unui ceva aflat în necontenită mișcare și schimbare. De aceea, adevărurile științifice sunt, cu puține excepții și acelea fiind rodul interogării imaginativului poietic și nu al descoperirii și înțelegerii fenomenului, parțiale și reevaluabile la infinit, precum spirala hegeliană a devenirii. Aceasta este esența științei europene și tipul de gîndire care aparține europeanului ca mod de deschidere spre lume al ființei sale. Acesta este singurul capabil de a duce mai departe cercetarea fundamentală în știință tocmai datorită imaginativului poietic altfel structurat. Celelalte seminții au alte modalități de raportare la lume, așa cum sunt cele ale asiaticilor, indieni și chinezi, sau ale altor popoare care afirmă negritudinea (Spengler) sau alte moduri de a fi ale ființei în general, dar care nu sunt cu nimic inferioare celei europene, fiecare avînd o particularitate, o definire și o modalitate de ființă perfect structurate propriului imaginativ poietic. Astfel, fiecare individ își creează o lume a lui, cu valorile, tabuurile, adevărurile și ec-sistența proprie. Iar dacă lucrurile stau așa, secvențierea lumii de care vorbește Markus Gabriel în Neo-Existentialism (2018) sau în mai vechea Warum es die Welt nicht gibt (2013) poate părea plauzibil și, din puncul de vedere al adevărurilor secvențiale, chiar este.
Însă ceea ce este de analizat și suscită interesul nostru este tocmai viabilitatea și umanitatea omului și societății care se exprimă într-o asemenea gîndire.
Gîndirea științifică, respectiv gîndirea care se construiește pe tărîmul european încă de la Aristotel are drept temei adevărul ca valabilitate și utilitate. În esența ei știința consideră sau nu valabile anumite apariții care ies la lumină în manifestarea fenomenului. Astfel, încă de la William Ockham secvențierea „cu briciul” a fenomenului a fost considerat a fi adevărul evident, în dauna adevărului memoriei al cărui „stăpînitori”, care se sfîrșesc în cultura europeană odată cu Platon și Plotin, nu își vor mai găsi adevărați urmași pînă în filosofia lui Heidegger.
Filosofia lui Heidegger își va găsi sensul și aderența extraordinară în cultura europeană tocmai datorită saturației la care a ajuns gîndirea în afirmarea adevărurilor absolute ale științei. Și nu numai atît. Gîndirea științifică care propune și o viziune a lumii care „nu există” în ansamblul ei (Gabriel) a dus omul european spre căutarea unui alt model reluat și regîndit de Heidegger din aletheia, a adevărului ca neascundere, practicat de „stăpînitorii de adevăr”.
În plină afirmare a gîndirii științifice care își afirmă hegemonia, Heidegger se va îndoi de această metodă (a științei) și mai ales va pune în discuție latura profund distructivă a produsului ei care este tehnica. El a fost primul care a vorbit de esența malignă a tehnicii planetare.
„Gîndirea calculatoare” cea care secvențiază realitatea și implicit valorile, le analizează în mod disparat, face posibilă unificarea lumii prin în-depărtare care în sens heideggerian înseamnă apropiere (Ent-fernung) dar pe care noi o vom asimila imaginativului poietic de tip științific. Nu alta este esența tehnologiei informației care, sub aparența comunicării instantanee, a legăturilor afective mimate, a supralicitării eului individual la indivizii cei mai puțini apți și îndreptățiți pentru aceasta, duce la o comunizare a ideilor, aspirațiilor, viziunilor sociale și, în paralel, la o atitudine schizofrenă (B. Fondane) a relației individului cu individul. Pare o contradicție în lumea reală, însă ea nu este deloc o astfel de chestiune în lumea virtuală care tinde să substituie din ce în ce mai mult lumea reală.
Ceea ce este malign însă în adevărurile secvențiale ale lumii virtuale, prin urmare ale tehnicii planetare, este divizarea sub aparența unei „mari comunități” (Ta Tung), un concept pe care îl găsim în filosofia antică și medie chineză. Marea comunitate, de care este agățată și ideea globalismului dar și esența tehnicii planetare, este rezultatul influenței acesteia asupra ființei ca modalitate a ființării cotidiene. Acest lucru nu poate duce decît la segregarea unei părți a culturii și civilizației umane și la o luptă a civilizațiilor în care tehnica, cu tendința ei de acaparare a tuturor domeniilor, inclusiv al domeniului spiritului, va contribui plenar la distrugerea valorilor omului așa cum le cunoaștem încă din cele mai vechi timpuri. Școala de la Frankfurt, dar mai ales așa-zisa „gîndire progresistă” și discipolii ei nu sunt străini de această alienare profundă a societății occidentale iar profețiile lui Nietzsche și analizele lui Spengler sunt tot mai aproape de a se împlini.
Astfel, prin mutarea planurilor, adevărul ca produs genuin al imaginativului uman este înlocuit cu adevărul rețelelor și lumilor imaginative virtuale. Pericolul, sesizat deja de către filosofii și psihologii occidentali, este acela de a renunța la lumea și adevărul memoriei în favoarea lumii virtuale și a adevărurilor ei secvențiale. Un analist lucid poate sesiza aberația unor așa-ziși savanți ecologiști care au început deja să „calculeze” tonele de emisii de carbon pe care le degajă jocurile pe computer, cel mai nociv fiind Minecraft (sic!), și tendința distrugătoare de a amalgama realitățile și adevărurile acestora într-o tentativă nemaiîntîlnită de a distruge tocmai umanitatea din om și lumea acestuia în favoarea unor lumi a obiectelor și viețuitoarelor sine mens sine anima.
Acesta este rezultatul a multor zeci de ani de învățămînt de tip secvențial, de „feliere” a lui în conformitate cu latura îngustă pe care o deschide o specialitate sau alta. Lipsa educației umaniste, a unei viziuni integratoare a lumii și umanității, viziune care aparține metafizicii, a fost spulberată de absolutismul „adevărurilor” științifice care au tins sa devină hegemonice. Eșecul aceste gîndiri se manifestă pregnant în zilele noastre și este dominată de haosul planetar la care adevărurile științifice nu pot să dea un răspuns adecvat și util, în acest mod contribuind din plin la amplificarea acestuia. În acest fel adevărul secvențiat al științelor își neagă propria invincibilitate, ba își mai arată, cîteodată deșucheat, neputința.
Declinul lumii occidentale, atît de asemănător cu declinul lumii romane antice, bazat pe neglijarea voită a învățămîntului de calitate, a finanțării lui, pe negarea valorilor metafizicii, pe exacerbarea hedonismului și a bunăstării fără limite și a adevărurilor științifice secvențiale, pare a se îndrepta cu pași pe care numai tehnica îi poate grăbi de o asemenea manieră spre stingerea ei.
Acest declin și această stingere a valorilor clasice ale lumii occidentale au drept cauză elementul malign din esența tehnicii care îndepărtează omul de la rostul și esența sa, de la valorile vieții pe care le-a cultivat de milenii. Suprapunerea realităților, melanjul lor, face ca omul contemporan, lipsit de o educație solidă și de vedere integratoare a lumii să meargă în derivă înspre afirmarea unor așa-zise valori care nu-i aparțin, care-l înrobesc și îl dezumanizează. Adevărurile secvențiale lipsesc lumea de umanitatea omului și îl duc înspre o peșteră a informațiilor reale sau nu unde acesta devine un obiect de manipulat și o formă fără fond la fel ca lumea în care trăiește.
Metafizica are menirea de a aduna aceste cioburi ale conceptului de lume, om și uman și de a le pune într-un sens care să îi dea unitate. Pentru aceasta este nevoie de o nouă gîndire integratoare, de o nouă abordare a problemelor esențiale ale existenței umane și de o nouă lumire a lumii Dasein-ului (Heidegger). Nu există noțiunea de progres infinit iar științele nu pot afirma adevărul acestei aserțiuni, dovada cea mai grăitoare fiind neputința de a secvenția o structură simplă și de a o anihila cu mijloacele specifice.
Problemele vieții, ale educației, ale bunăstării sociale, ale echilibrului ființei umane trebuie puse din nou și regîndite. Nu cred că problema noastră fundamentală este aceea de „a salva planeta”, o temă falsă și aberantă cîtă vreme clima acestei planete suferă modificări ciclice în care rolul omului este inexistent. Ceea ce trebuie salvat în această ecuație este omul și umanitatea lui, valorile sale esențiale. Dacă acest lucru mai este posibil și dacă „adevărul secvențiat” al științei, cu tot ce implică el în existența umană, ne va mai permite. Altfel, ne vom întoarce la „lumile particulare” ale păianjenului, viermelui, tigrului, lupului și omului ca entități aparținînd aceluiași regn, nediferențiate de nimic. Nu vom mai înțelege cu adevărat lumea și adevărul ei care este ființa. Ca în biologia lui Uexkull și în filosofia propusă de Markus Gabriel.
Aşadar, problema nu se pune dacă poezia, filosofia sau știința ca modalități genuine ale cunoașterii trebuie sau pot să ignore adevărul ca veridicitate ci într-un mod încă mai originar, sensul fiind acela de a considera filosofia, știința sau poezia și implicit celelalte domenii ale spiritului ca produs al imaginativului şi scop al adevărului, ca deschidere originară. În acest sens, precum filosofii presocratici, poeții dar și cercetătorii naturii, în speță cei care se ocupă de cercetarea fundamentală, sunt „deținători de adevăr” în sensul în care modalitatea lor de accedere spre acesta este unul originar iar metoda se găsește în metaforă cum, bunăoară, metoda științei este matematica. Heidegger numeşte această deschidere originară: Lichtung. În viziunea lui, acesta este locul privilegiat în care adevărul fiinţei apare ca manifest. „Numai acest loc de deschidere dăruieşte şi garantează oamenilor un spaţiu de trecere spre fiinţarea care nu sîntem noi înşine şi accesul la fiinţarea care sîntem noi înşine. Datorită acestei luminări, fiinţarea este, într-o măsură care variază neascunsă. Dar chiar şi ascunsă, fiinţarea nu poate exista decît în spaţiul luminat. Fiece fiinţare care ne iese în cale şi cu care ne confruntăm conţine această ciudată adversitate faţă de prezenţă, dat fiind că, simultan, ea se ţine retrasă în starea de ascundere”1
Odată cu aceste cuvinte ale lui Heidegger am atins parțial şi problematica esenţială a lucrării de faţă. El spune că fiecare fiinţare conţine în sine o ciudată adversitate faţă de prezenţă. În fond, pornind de la cele afirmate pînă în prezent, vom încerca să determinăm atît conceptul de adevăr al filosofiei, religiei, mentalității, cunoașterii, al poeziei și nu numai, de creatoare de lumi posibile raționale, cît şi caracteristica imaginativului poietic uman de conţinător şi păstrător al adevărului.

 

 

Note
1 M. Heidegger, Op. cit., p.68.