Primul Imn începe cu invocarea ajutorului adresat Tatălui ceresc, Fiului și Spiritului/Duhului Sfânt, reamintind atribuțiile lor recunoscute în Cărțile de care am vorbit în textele precedente și care sintetizează caracteristicile specifice ale celor Trei Realități dumnezeiești, în unitatea ființei, a vieții și a cunoașterii. Astfel se adresează Tatălui cu expresia de Lumină adevărată, Fiului cu expresia Lumină din lumină și Spiritului/Duhului Sfânt cu expresia uniune a Tatălui și a Fiului. Reia apoi denumirea celor Trei Realități cu trimitere la statutul lor specific; astfel Tatăl se află într-o stare de repaus, Fiul se află în acțiune, și Spiritul/Duhul este Sfântul Spirit/Duh atunci când se unește pe de-a-ntregul în Unu1. Comentariul lui G. Balido nu face nicio interpretare, ci se mărginește să parcurgă litera textului, procedeu pe care l-am adoptat și noi. Dumnezeu este Unu înaintea Unului, în El nu există nicio cantitate care, în schimb, este produsă de Unu născut din El; de fapt Fiul a produs toate lucrurile, deoarece sămânța oricărei existențe este întreaga virtute a lui Dumnezeu; El este mișcare și de aceea este substanță, este Dumnezeu din Dumnezeu deoarece este generat, și deoarece Dumnezeu și mișcarea lui Dumnezeu sunt un singur lucru, există unul și același Dumnezeu, de fapt Tatăl este în Fiul și Fiul este în Tatăl2.
Logos-ul este Fiul, care este Dumnezeu întru Tatăl; de aceea fiind Dumnezeu substanța și viața pentru substanță, și Fiul generat este viața, una singură este substanța, adică Logos-ul este Dumnezeu. Cel care L-a trimis este egal cu cel pe care L-a trimis; Fiul este fluviul care dă viață, Dumnezeu este izvorul care curge continuu3 În procesul acțiunii Hristos este fiecare acțiune în parte, acțiunea atunci când se manifestă este Fiul însuși și acțiunea este viața, pentru care toate lucrurile sunt făcute; Hristos devine în același timp Doctor și Maestru și în același timp Spirit perfecționator; El este înțelepciunea și derivat de la Tatăl , îl revelează pe Tatăl, în timp ce Spiritul îl revelează pe Hristos și astfel Hristos este Mediatorul între Tatăl și Celălalt El însuși, adică Spiritul/Duhul4. Deci, în Hristos sunt toate lucrurile, Hristos este Misterul, deoarece prin intermediul Lui și în El și spre El cf. (1 Cor. 8,6); (Rm. 11, 36) sunt toate lucrurile, El este Cel ce apare de-a lungul secolelor, învățându-ne acea profundă și misterioasă realitate revelată; atunci când Hristos este ascuns, îl revelează din interior și este însuși Spiritul/Duhul Sfânt5 Deci toți sunt o singură Realitate în Spiritul/Duh: fiecare singularitate este substanța cea adevărată și pentru cele Trei Realități există o singură substanță, care purcede de la Tatăl spre Fiul și se-ntoarce cu Spiritul/Duhul; atunci există Trei Singularități într-o Unitate și aceasta este Fericita Treime și fericita Unitate6.
Cel de-al doilea Imn este dedicat pe de-a-ntregul invocării lui Hristos pe care, din când în când, Victorinus o justifică. Asfel, cunoscând mila lui Hristos, Victorinus o invocă ca Logos al propriului său spirit, al propriului suflet și al propriului trup7. Unor invocări le urmează o serie de atribuiri prezente deja în cărțile de care am vorbit: Hristos „trăiește” prin sine însuși, prin voința Tatălui și „trăiește” dintotdeauna; Fiul este consubstanțial Tatălui8. Alte invocări, Victorinus le continuă prin darurile pe care omul le-a primit de la Hristos: acela de a avea un suflet ca imagine a vieții, de a fi fost făcut ca imagine a Fiului9. Alte invocări Victorinus le-a urmat prin conștientizarea limitelor omului, căruia numai ajutorul lui Hristos îi dă posibilitatea de a merge în înalt spre Dumnezeu, de a încerca porțile pe care Spiritul/Duhul le deschide, de a avea cheile Cerului și de a fi salvat de Harul lui Hristos pentru a se odihni în sălașul Luminii10.
Imnul a III-lea este închinat Fericitei Sfinte Treimi.Tatălui, Fiului și Paraclitului, scrie G. Balido, în care Victorinus îi face să-i corespundă denumiri conforme cu Spiritul sau cu unitatea principiilor, ori conform identității de substanță, sau de perfecțiune sau conform egalității în acțiune sau conform distincției între purcederea ființei sau conform Unității celor Trei Realități: iubire, har și participare, prezente în oricare dintre cele Trei Realități; ceea ce motivează pasajele din textele Sfântului Pavel 2 Cor. 13,13: Harul Domnului nostru Iisus Hristos, și iubirea lui Dumnezeu și participarea Spiritului/Duhului Sfânt să fie cu voi cu toți11.Bătrânul Retor continuă după aceea cu denumirile folosite împotriva arienilor, interpretate plecând de la Sfânta Scriptură care și-au găsit confirmarea printr-o cale rațională în cărțile analizate mai înainte. Însă, reluarea pasajelor din al treilea Imn va fi urmată de aceea prezentată în cărțile care au anticipat conținutul conceptual al Imnului. Astfel, Victorinus prezintă Fericita Treime ca o dublă Diadă, a Tatălui, a Fiului și a Spiritului/Duhului ce îi corepunde, respectiv: Negenerat, generat și generat din cel generat12. Aici, Victorinus confirmă că unică este generarea, deoarece Fiul și Spiritul/Duhul sunt dintotdeauna în sânul Tatălui (intus) : viața și inteligența sunt asumate în ființă, operând totdeauna în viață13și este în manifestarea mișcării dinafară (foras) pe care Fiul, care este Hristos, manifestă în Spiritul Sfânt; și este evident, afirmă Victorinus, că Spiritul/Duhul Sfânt este însuși Iisus Hristos, ocult (ascuns), interior, care vorbește cu sufletele, ne învață aceste adevăruri și ne oferă înțelegere; este generat de Tatăl prin intermediul lui Hristos și este în Hristos, deoarece Hristos este unicul Fiu14. Descrierea Trinitară făcută de Victorinus, scrie G. Balido15, interpretată de P. Hadot conform doctrinei implicației și a predominanței de origine stoică, nu-și găsește corespondență în cea propusă de bătrânul Retor; de fapt, dacă se acceptă implicația se pierde distincția, dacă se acceptă predominanța se pierde egalitatea. Pe bună dreptate, deci, Victorinus evită această interpretare, care s-a făcut pe baze filosofice, și plecând de la datele Scripturii, dezvoltă tratarea sa a dogmei creștine, aplicând-o cunoștințelor filosofice neoplatonice cu scopuri structurale, pentru a ajunge cu o rigoare metodologică la teologia trinitară.
Unitatea trinitară poate fi surprinsă în denumirile care se referă la Tatăl-generator, la Fiul-generat și la Spiritul/Duhul-regenerant16:

 

 

“Negenerat,
unicul Fiu
generat din Cel generat
O, preafericită Sfântă Treime.

Generator,
generat,
regenerant,
O, preafericită Sfântă Treime.17”

 

 

Vedem aici rolul regenerant al Spiritului/Duhului Sfânt, Celălalt Paraclit, așa cum Victorinus a specificat înainte, spunând : „Fiul este opera operantă pentru generarea tuturor lucrurilor; mai mult Spiritul/Duhul Sfânt este opera operantă care constă în regenerarea spirituală”18 Urmărind denumirile, scoase din Profesiunea credinței, care este Crezul credinței creștine, care-L denumește pe Tatăl-lumină adevărată, pe Fiu lumină adevărată din lumină adevărată și pe Spiritul/Duhul Sfânt-adevărata iluminare, și aceea de Repaus, Progresiune, Întoarcere.19 Analiza pe care o face în continuare G. Balido devine un raționament aristotelic, lucru pe care Victorinus l-a învățat bine de la Aristotel, preluând de la acesta metoda și necesitatea structurării logice a discursului, o dovadă dacă mai era nevoie de bazele logice ale discursului propriu dogmei creștine, împotriva detractorilor, care n-au înțeles diferența între prezentarea dogmei la nivelul parabolei și mai ales a nivelului publicului căreia i se adresa și dogma perfectă din punct de vedere logic și existențial, proprie celor care au înțeles cu ochii minții necesitatea unei asemenea revoluții conceptuale. Iată o altă punere în pagină a unui asemenea discurs:

 

 

„Invizibil la modul invizibil
vizibil la modul invizibil
invizibil în mod invizibil
O, preafericită Sfântă Treime.”20

 

 

În această Triadă Tatăl este definit „invizibil la modul invizibil” adică pe de-a-ntregul invizibil, fie în substanță, fie în acțiune, deoarece acționează în interioritatea Sa ( intus ) și acțiunea așa cum Victorinus a specificat înainte, find mișcare, este substanță sau mai bine-zis, fiind automișcare este substanță, de fapt Tatăl este viața din Sine, adică existența sa originară.21 Fiul, indicat în Triadă, vizibil la modul invizibil; este cel care se manifestă în exterior ( foris), a fost făcut vizibil, întrucât este corp, acționează și trăiește, dar acțiunile sale vizibile la modul invizibil au un scop divin. „Spiritul/Duhul Sfânt care este același Hristos, ocult, interior, care vorbește cu sufletele, ne învață adevărul și ne oferă înțelegere”22, este definit invizibil în mod vizibil, este invizibil datorită esenței sale și datorită acțiunii interne; de fapt, deoarece este cel care institue inteligențe, mai este cel ce săvârșește miracole sau vorbește prin parabole”23, totodată, în mod vizibil Spiritul/Duhul Sfânt, care este mișcare, în acțiunea Sa „ne va da știința pentru a înțelege acțiunile lui Hristos și dând știința, va avea, dacă putem spune așa, mărturia mărturisirii”24 În știința acțiunilor împlinite, Tatăl este liniștea care vorbește, Hristos este vocea, Paraclitul este vocea vocii și în această acțiune, Spiritul/Duhul Sfânt este celălalt Paraclit25.
În versurile prezente în Hymn. III 121-134, scrie G. Balido, caracterizate de ideea de finit și infinit, se găsește o corespondență cu perioadele filosofice care plecau de la cosmologia ionică, vis-à-vis de raporturile de contrarietate și a conceptului de Unu de derivație pitagoreică, ajungând până la concepțiile platonice de Diadă „limită-nelimitat”. Astfel în Hymn III 121, Dumnezeu este Tatăl finitului și al infinitului; în Hymn.III 123-125:

 

 

Tu, Dumnezeule, ești Tatăl finitului și al infinitului,
O, prefericită Sfântă Treime.

Tu, o, Fiule, deoarece ești viața, ești infinitul;
și deoarece tu aduci viața din moarte, ești definitul;
și pentru că ești Tatăl, fie al infinitului, cât și al finitului.
O, preafericită Sfântă Treime.

Și tu, O, Sfinte Spirite/Duh, deoarece ești Mântuirea, ești definitul,
Și pentru că tu ai interiorizat definitul în ceea ce este infinitul
de aceea ești Tată atât al infinitului cât și al finitului.
O, preafericită Sfântă Treime.26

 

 

Fiul este infinitul, deoarece este viața și automișcarea așa cum s-a exprimat înainte în Adv. Ar. I 56, 36-38 : Dar viața însăși, în ea însăși era infinită, ceea ce înseamnă că Logos-ul s-a întrupat. De fapt, prin intermediul mișcării infinite, viața s-a coborât în iad și a dat naștere stării de aneantizare, dar este și finitul, întrucât a rechemat viața din morți: ea a împlinit misterul, în așa fel că orice viață, cu trup cu tot, plină de lumina eternă, să se-ntoarcă în Cer fără nicio stricăciune; de aici urmează că Fiul este Tatăl finitului și al infinitului. În Hymn. III 127-129 este sintetizat, în ce privește Spiritul/Duhul Sfânt ceea ce Victorinus a exprimat în Adv. Ar. 14, Spiritul/Duhul Sfânt sunt mișcarea, mișcare cu adevărat în mișcare27și de la același Spirit/Duh, Hristos s-a întrupat ; de același Spirit/Duh, Hristos este sființit ca întrupat, prin intermediul Botezului; același este în Hristos și același în Întruparea Sa.; și în Adv. Ar IV 19, 2123 : De fapt, Logos-ul este atât definitul, cât și cel ce definește […] Acesta este Logos-ul lucrurilor, prin intermediul căruia au fost create toate lucrurile […] deoarece asigură oricărui lucru propriile și specificile sale calități, definește și determină, impunînându-i o limită infinitului, îi dă formă fiecărui lucru în existența sa, și-l asociază inteligenței, odată ce l-au lăsat fără infinitate. Deci Logos-ul definește și închide în sine lucrurile, atribuindu-le form28. În ultimă instanță, dacă Dumnezeu este Tatăl infinitului și al finitului, Fiul este Tatăl infinitului și al finitului și Spiritul/Duhul Sfânt este Tatăl infinitului și al finitului; deci Tatăl, Fiul și Spiritul/Duhul Sfânt sunt unitatea, iar Unitatea este de trei ori Tatăl29.
Giuseppe Balido conclude că Unitatea Sfintei Treimi este substanța, forma și cunoașterea. După ce a descris în Imnul III 135-139 că Dumnezeu este Tată datorită faptului că a generat Logos-ul/Dumnezeu și a unit prin intermediul Spiritului/Duhului cele două realități în una singură, reafirmă consubstanțialitatea celor Trei Realități: Spiritul/Duhul Logos-ul, Dumnezeu în unitatea Sa simplă. O stare identică este repropusă în Hymn. III 141-144 în care cele Trei Realități sunt o singură și simplă existență, ceea ce reiese, scrie G. Balido și din Adv. Ar. II: Deci, alăturându-i lui Dumnezeu ființa, forma, i-o alăturăm lui Hristos, deoarece prin intermediul Fiului se cunoaște Tatăl, adică prin intermediul formei se cunoaște ființa […]. Deci, dacă Dumnezeu este existență și Hristos este existență. Existența, de fapt, este ființa ce are o formă. Și deoarece sunt tot timpul împreună, fie forma este ființă, fie aceeeași ființă este formă, deoarece Tatăl este în Fiul și Fiul este în Tatăl30.
De aici Hymn. III 146-149 prin corelarea existentului cu substanța și forma, se ajunge, în Hymn. III 151-153, la definirea lui Dumnezeu ca substanță, a Fiului ca Formă și a Spiritului/Duhului ca și cunoaștere și în Hymn. III 155-157 la afirmația că Dumnezeu este existentul prim, adevăratul existent al întregii substanțe. Triada substanță-formă-cunoaștere este repropusă în Hymn. 172-191 și în Hymn. III 200-225. Dar în acest ultim caz, Victorinus reintegrează unitatea substanței dumnezeiești în Dumnezeu: substanța, forma și cunoașterea, cele Trei realități pe care fiecare singură Realitate le are în sine. Într-o primă condiție secretă și ascunsă, secreta atque in occulto; într-un al doilea moment al condiției cunoscute și manifeste a Logos-ului, publica iam apparensque; în al treilea moment cunoscut și manifest al Spiritului/Duhului care mântuiește și regenerează, salvas regeneransque. Din acestea bătrânul Retor trage concluzia că Dumnezeu, Logos-ul și Spiritul/ Duhul Sfânt sunt o singură substanță, care rămâne în Trei și există de trei ori în toți Trei; dar aceasta este fie formă, fie cunoaștere; astfel, fiecare singularitate este triplicată; O, preafericită Sfântă Treime31. Cel deal treilea Imn se-ncheie cu Rugăciunea finală închinată Sfintei Treimi. În Hymn. III 226-230, Victorinus, ne spune G. Balido, propune întregi pasaje de teologie negativă, întrucât Dumnezeu este o realitate incomprensibilă de care se poate spune că este aproape formă fără formă, pentru noi. În Hymn. III 232-240 forma pentru Tatăl devine cunoaștere întrucât este Logos, Fiu generat. În Hymn. III 242-246 Spiritul/Duhul este uniunea care unește cei Doi Uno. În versurile 252-285 Victorinus reepiloghează denumirile date fiecărei singure Realități dumnezeiești în Unitatea Sfintei Treimi, astfel: Tatăl trimite Logos-ul care creează și administrează toate lucrurile și trimite un Altul din Sinele său pentru a ne mântui; Hristos este dintotdeauna viață și acțiune care a fost generat ca Dumnezeu din eternitate. Hristos, Cel care a coborât din Ceruri și care s-a urcat la Ceruri, nu este de la om, ci este totdeauna în om. Acesta este Dumnezeul nostru, pe care noi toți îl rugăm în Unitatea Tatălui, Fiului și Spiritului/Duhului Sfânt, căruia îi cerem să ne acorde iertarea păcatelor, să ne dea pacea și gloria pentru viața eternă, a salvării și justificării.

O, preafericită Sfântă Treime.

 

 

Note
1 Cf. Hymn. I 2-5.
2 Cf. Hymn. I 7-28.
3 Cf. Hymn. I 39-49.
4 Cf. Hymn. I 56-54.
5 Cf. Hymn. I 68-73.
6 Cf. Hymn. I 74-78.
7 Cf. Hymn II 2-10.
8 Cf. Hymn. II 1526.
9 Cf. Hymn. II 27-33.
10 Cf. Hymn II 51-62.
11 Cf. Hymn. III 34-57.
12 Cf. Hymn III 59-66.
13 Cf. Adv. Ar. IV 18,56-57.
14 Cf. Adv. Ar. IV 33, 20-24.
15 Balido G., Introduzione în Victorinus M., op. cit. p. 70.
16 Cf. Hymn. III 63-65.
17 Victorinus M., op. cit. p. 407.
18 Adv. Ar. I 12,30-32
19 Cf. Hymn. III 67-73.
20 Victorinus M., op. cit. p. 407.
21 Cf. Adv. Ar. IV 18, 4959; Cf. Adv. Ar. IV 29, 3235.
22 Cf. Adv. Ar. IV 33, 20-22.
23 Cf. Adv. Ar. III 14, 21-24.
24 Cf. Adv. Ar. III 16, 13.
25 Cf. Adv. Ar. III 16, 14-16.
26 Hymn III, în op. cit. p. 409.
27 Cf. Adv. Ar. III 14, 12-20.
28 Cf. Adv. Ar. IV 19, 21-33
29 Cf. Hymn. III, 121-131
30 Cf. Adv. Ar. II 4, 19-25.
31 Cf. Hymn. III 221-225