Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

,,Impactul privirii asupra declinului”

,,Impactul privirii asupra declinului”

 

 

Petru Covaci
Nisipul și pletele muzei
Iași, Editura Junimea, 2019

 

 

L-am întrebat pe autorul acestui al cincilea volum al său – la un pahar de vorbă, cum se spune (el cu vorba, că era cu mașina, eu cu paharul)- cine este domnul R., cel cu care facem cunoștință încă de la pagina 7, după ce aflăm, în precedenta, că ,,mișu (…) pare relicva unui trecut mort/ rămas printre oameni doar pentru importanța deziluziei”. Nu mi-a răspuns ,,deîndată”, ci a părut oarecum perplexat, ori doar a simulat, la adăpostul unui zâmbet oarecum persiflant, după care și-a orientat degetul arătător spre el însuși. Nici nu (prea) aveam dubii că acesta va fi răspunsul, pentru că, nu-i așa, orice poet care se respectă și crede cât de cât în vocația sa, își orientează stringent și intempestiv căutările spre propriul lăuntru. Pentru că acolo conlocuiesc și ,,coabitează”, într-o aparentă devălmășie, alter ego – ul (mai întotdeauna disimulant și contradictoriu) cu multiplele întruchipări real- fantasmatice, acele trăiri (meta)ontice ce se vor converti în scenarii ale lirismului, pasibil și acesta de anumite ,,repoziționări” și alegorizări, ori doar aproximări histrionice. Petru Covaci, arădeanul bihorenizat, nu este văzut cu totul altfel nici de criticul literar I. Holban, autorul unui ,,cuvânt însoțitor”: ,,În fond, poetul, jucându-se cu poezia, se joacă pe sine, caută cântecul, e și romanțios și scrie poeme în filigran”.
Fapt este că, de fapt, Covaci o (cam) plesnește peste botic pe matroana ținând Pegas-ul de dârlogi, cu rămurele de salcie lipsită de mâțișori, ba având între acestea și câte -un firicel mai pricăjit de scaiete scormonit de priviri mofluz- simandicoase, mai ales când… iese ,,la cumpărături”, ,,în orașul (…) unde câinii latră lozincile luate de vânt”, (…)/ în orașul ca un rest de zădărnicie, putreziciune, nimicuri”, unde ,,se vor destupa șampaniile (din care a băut stalin)/ (pe fundul paharelor poate-au rămas câțiva stropi/ de frică domestică)”. Dat fiind că ,, pioșenia unui cântec atinge paradisul osificat(…)/ pe crengi fructele nu mai au gust, florile vor să acopere frunzele dilemelor noastre” și, mai ales, „ard sanctuare!/ (spectacolul lumii începe cu o literă îngropată în cuvinte stătute (subl. mea, A.S.). E clar că poetul este, indubitabil, un martor dezabuzat, revoltat și inclement al acestui spectacol al lumii, al unei lumi în care ,,ne prefacem că înțelegem și nu înțelegem nimic”, unde mai pui că ajuns în piața orașului – având ,,buzunarul burdușit cu ultimul salariu”, ,,hoții m-au reperat/ cu o amabilitate suspectă m-au înconjurat și m-au ușurat de ,,greutatea” din buzunare”. De bună seamă, poezia, lirismul cel (de) neconsolat, umblă pe aici – ca și în multe alte locuri – bosumflați și cătrăniți, pentru că nu-i chip a se preface, măcar, că au fost supuși unei eventuale, ipotetice operații de sublimare, ori de cosmetizare, măcar. Realitatea e prea contondentă și pauperizează prea agresiv eventualele tentații de edulcorare, ori semantizare emoțională din partea autorului. Cu totul abrazive și acid-clorotice sunt și situațiile ipostaziate în poemele ,,Autobuzul” (,,mai poți îndura?”/ „hai să facem o repetiție”) , ,,Domnul și chelnerița” (unde ,,clienții localului – denumit ,,Casa fără gânduri” – reușeau cu greu să adune sumele necesare/ pentru votca cea de toate zilele”, și unde ,,chelnerița nu se sfia să-l apostrofeze/ chiar și pe domnul R.”) , „Reportaj pe o boabă de strugure”(,,oamenii din serviciul public/ îmi cenzurează ideile/ ruginesc precum cuiul bătut în cosciugul jumătăților de măsură”), „Călătoria” (”trenul ne duce (pe toți!) mai departe, mult mai departe/ spre zările unde oamenii își rezolvă(deja!) primele ecuații/ modificate genetic”), „Baladă” (,,bucăți de moloz cad din cuvânt/ acoperind irepetabilul (imponderabilul) SUNT „), „Ascultător, câinele” (,,muza, dragii mei, a murit ; a suferit mult/ și a murit (…) lirica universală/ abia face față schimbărilor (…) păsări decapitate zgârâie aerul”), sau ,,Cântarea lui natanael” (,,nu dragul meu, nu! Oamenii nu merită bucuria mea/ (această ultimă armonie se va îngropa… odată cu mine)” ș.a.
Descoperim în Nisipul și pletele muzei și oaze cu incipit de lirism netrucat, nesofisticat și… nepus între paranteze (volumul abundă de acestea, probabil ca un semn de recunoaștere, de inconfundabilitate propus, cu nonșalanță și serenitate ușor ambiguă, de autor) : ,,o, ce frumoasă va fi eternitatea!- strigă/ secretarul general al imaginației/ atârnat de gâtul fecioarelor/ care după ce-au absolvit copilăria/ se angajează, timide, la balul iluziei.” Sau: ,,…prin grădinile veacului (sub o pală de vânt)/ glasul speriat al materiei născocește ideea” (,,Poem provizoriu”). La finalul volumului, chiar în ultimul text, ,,poetul deplin Petru Covaci (subscriu –n.m. A.S.), în bună vecinătate, la Oradea, cu I. Moldovan. T. Ștef și G. Vidican”- cum spune blândul… omitent I. Holban, (nu și cu L.Scurtu sau A. Sfârlea! – n.m.) asistăm la o ,,Conferință de presă”, unde se transmite ,,mesajul inconfundabil/ al rolului pe care îl joacă subtilitatea/ în viața noastră de zi cu zi”, deconspirându-ni-se și de unde (ni) se trage chiar titlul volumului : ,,dimineața, ca un sacrificiu, mângâia/ pletele de nisip ale muzei”.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg