Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Împărăția trădată

Această poveste de dragoste a avut loc în timpul ultimei primăveri a generației beat. Trebuie să fie trecută de treizeci de ani pe acum și mă întreb dacă mai participă la petreceri.
Nu mai îmi amintesc numele ei. S-a alăturat celorlalte nume ce se rotesc prin mintea mea ca o maree de figuri uitate și de silabe invizibile.
Locuia în Berkley și o întâlneam adesea la petrecerile pe la care mai participam în acea primăvară.
Apărea la petreceri, mereu apetisantă, pusă pe băut vin și pe flirtat până aproape de miezul nopții, după care își intra în rol cu oricine dorea să cocheteze cu ea, adică majoritatea prietenilor mei care aveau mașini. Unul după altul, s-au întâlnit cu osânda pe care ea le-o pregătea.
– Merge cineva la Berkley? Am nevoie de o cursă până la Berkley, anunța ea pe un ton suav. Avea un ceas mic de aur ca să nu stea peste miezul nopții.
Unul din prietenii mei, influențat de vinul consumat, se nimerea mereu să cadă în cursă, iar când ajungeau în Berkley îl lăsa să intre în micuțul ei apartament și-l anunța că nu se va culca cu el pentru că nu s-a culcat cu nimeni până atunci, însă, dacă dorea, putea să doarmă pe podea fiindcă avea o pătură de lână în plus.
Prietenii mei erau prea beți ca să mai conducă înapoi în San Francisco, așa că dormeau pe podea, înveliți în pătura verde de armată, trezindu-se dimineața morocănoși și țepeni ca un coiot plin de reumatism. Nu erau treziți nici de aroma cafelei, nici de cea a micului dejun.
Peste alte câteva săptămâni, o vedeai la altă petrecere și cum se apropia miezul nopții, cum își depăna cântecelul: „Merge cineva la Berkley? Am nevoie de o cursă până la Berkley.” Și iar se nimerea ca vreun biet fraier să-și dea întâlnire cu pătura de pe podeaua din apartamentul ei.
În ceea ce mă privește, n-am reușit să înțeleg de ce îi ținea figura de fiecare dată. Însă eu n-aveam mașină. Asta trebuie să fie explicația. Trebuie să ai mașină ca să-i înțelegi misterul.
Îmi amintesc o seară când toată lumea bea vin, se simțea bine și asculta muzică. Ce zile de neuitat a mai prins generația beat cu discuții interminabile, vin și jazz!
„Podeaua din Berkley” (așa era poreclită ea) era acolo și răspândea voie bună peste tot unde pășea, mai puțin printre prietenii mei pățiți care au profitat din plin de ospitalitatea ei.
A venit miezul nopții și momentul „Merge cineva la Berkley”. Mereu folosea exact aceleași cuvinte. Cred că din cauză că funcționau atât de bine.
Unul dintre prietenii care mi-au povestit aventurile cu ea m-a privit și mi-a zâmbit în timp ce un altul, virgin în acest domeniu și destul de pornit după vinul consumat, a mușcat momeala.
– Te duc eu acasă, a zis.
– Minunat, a răspuns ea cu un zâmbet sexy.
– Sper că-i place să doarmă pe podea, mi-a șoptit prietenul meu, suficient de tare încât ea să-l audă, dar prea încet pentru cel ce urma să facă cunoștință cu podeaua din Berkley.
Cu alte cuvinte, ea devenise deja o glumă interioară printre cei pățiți, la rândul lor amuzați să-i vadă și pe alții suferind aceeași soartă.
S-a dus să-și recupereze paltonul și au ieșit, însă de data asta a băut prea mult vin și când a ajuns lângă mașină a vomat pe bara de protecție.
După ce și-a golit stomacul și s-a simțit un pic mai bine, prietenul meu a condus-o la Berkley unde a dormit înfășurat în nenorocita de pătură.
A doua zi s-a întors la San Francisco: țeapăn, mahmur și atât de furios pe ea că nici n-a mai curățat voma de pe bara de protecție. Conducea prin San Francisco de luni de zile cu o pată atât de mare pe mașină încât părea o întreagă împărăție trădată, până când s-a curățat de la sine.
Aceasta ar fi putut fi o poveste amuzantă dacă oamenii n-ar avea nevoie de puțină iubire din când în când și e cu adevărat sfâșietor prin câtă nenorocire trebuie să treacă uneori ca să obțină măcar o fărâmă.

Traducere de Andrei Mocuța

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg