Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Imperfecțiuni

Imperfecțiuni

Există înfrângeri atât de devastatoare, încât ne mai rămâne să alegem doar ceva de ordinul morții pentru a le supraviețui. Plonjând abisal și ascetic în propriul sfârșit ca în cea din urmă alegere, ne dăm seama că, prin comparație, toate devin suportabile. De aici, până și sinuciderea pare un eșec, o poveste, în fond, superficială, ba chiar ușuratică.

*

Sentimentul neașteptat și seducător că suferința și-a pierdut puterea de amenințare, că a rămas, defunctă, doar o experiență a trecutului – iată gândul ce crește în absențele ei, gândul insolent al uitării. O, dacă am putea susține această ipoteză și în timpul travaliului, în vremea chinului suferinței! Fugim însă de ea mâncând pământul, preferând distanța filosofiei, după care îndrăznim să elucubrăm despre adevăr, fără să ținem seama că adevărul ar trebui să aibă tocmai puterea de a ne ajuta în momentele extreme, în suferință.

*

Suferința ne smulge din categoriile obișnuite, abandonându-ne în afara timpului și, într-un fel, prin durere și îngrijorare, în afara spațiului locuit de oameni. Rămânem în cultură, în vis, în universuri lăuntrice, în abisuri nebănuite, bântuiți, sufocați, respinși, însingurați. Când și când, pentru cel ce crede, experiența limită se poate metamorfoza pe neașteptate într-una mirifică: rugându-se, el se vede proiectat dintr-o dată, în Dumnezeu.

*

Pe Dumnezeu îl reducem fără dificultate la noi înșine: cererile pe care le înălțăm sunt atât de mult ego, încât nu-I rămâne Celui Preaînalt decât să devină un agent al succesului nostru. Cum să scapi de zeul nimicnicit și să te „reduci” pe tine însuți la incomprehensibilul, incognoscibilul și imposibilul Dumnezeu? Smulgându-ne egoismului, suferința ne oferă aici buna distanță, articulând un răspuns mut, poate singurul.

*

Să ne odihnim în răgazurile dintre suferințele noastre, așa ne inițiază, nu fără ușurătate, viața. Odihna în suferință o deprindem fără voie de la neîndurarea suferinței înseși – adevăr pe care îl dăm uitării când ne tragem sufletul, iluzionându-ne că ne venim în fire.

*

Există o suferință stranie, neprovocată, ce se ascunde ca un foc mocnit în adâncul sufletului. Improbabilă uneori, uitată adesea, ea nu pare a avea altă cauză în afara simplului fapt de a fi.

*

Sensul suferinței nu vizează istoria: ea o străpunge ori de câte ori apare, fiind adevărata limbă maternă a omului, de rostit în orizontul sfârșitului și al nimicnicirii. Nu e de mirare că însuși Cuvântul lui Dumnezeu a devenit suferință răstignită: a trebuit să vorbească la rândul Lui această limbă, pentru a deveni egalul omului. Fără suferință, Dumnezeu n-ar fi fost la măsura omului, după un gând al Simonei Weil. Corolarul nu este mai puțin adevărat: nici omul, în absența suferinței, nu înțelege nimic din Dumnezeu, ci rămâne un biet prizonier al unei treceri prin lume lipsite de sens.

*

În fața nonsensului suferinței, minunea credinței în Dumnezeu descalifică orice pretenție nihilistă, fie estetică, fie ludică sau ironică, și ridică nădejdea omului la măsura infinitului. Da, abia cu Dumnezeu începe respirația amplă, necarcerală, non-absurdă.

*

Sensul suferinței scapă acestei lumi. Având vocația angelică a medierii între noi și Dumnezeu, suferința este îngerul trimis să ne vestească sfârșitul și sfârșitul sfârșitului.

*

În Vinerea Mare doar suferința este „argumentul” existenței divine. Ineluctabilă într-o primă înfățișare, ea postulează, cum ar spune Kant, necesitatea unui Dumnezeu care să-i facă față, a unui Dumnezeu neafectat de forța ei zdrobitoare.

*

În edificarea unei lumi a non-ipocriziei, instinctele par mai adevărate decât cuvintele, păcatul săvârșit pe față – mai deținător de adevăr decât virtutea, revolta onestă – mai autentică decât pacea interesată; ca și cum, din cauză că luptă pentru o cauză mare, răul afirmat fără reținere ar deveni parcă – horribile dictu! – vehicul legitim al adevărului! O răsturnare nietzscheană a valorilor care ne ajută să-i înțelegem pe cei revoltați și mânioși, pe desfrânați ori pe deznădăjduiți etc., adică pe marginalii și extremiștii care, dând curs instinctului autenticității rele, ajung însă prizonierii unui întuneric pe care nu-l mai controlează. Din nefericire, dialectica răului este de a deveni mai rău chiar și atunci când începuse de la a fi fost, la un moment dat, singura urmă de bine. Adesea iluziile lui nu se spulberă fără vărsare de sânge.

*

Cerem aproapelui nostru un comportament perfect, pe care noi înșine nu-l practicăm niciodată. Aceasta este esența intersubiectivă a răului, nedreptatea sa fundamentală.

*

Unii pun la îndoială existența și eternitatea iadului, considerându-l doar o formă de fenomenalitate proprie acestei lumi, suma nefericirilor și suferințelor vieții de aici. Înțelegători față de o posibilă existență a raiului, unde sunt de găsit toate minunile create de geniul uman, ei sunt orbi față de intempestiva ură a inteligenței demonice, de capacitatea ei de a crea negativul, de a-l dori. Chiar dacă, din perspectivă divină, iadul n-ar trebui să existe, de ce să nu concedem libertății și demnității îngerului căzut – și, la limită, omului căzut – un asemenea loc, a cărui nesfârșire nu face decât să oglindească nemăsuratul și abisalul orgoliu de a fi în afară, deodată cu incredibila minune a lui a fi?

*

Când uităm cât este de imposibilă, perfecțiunea ne asaltează maniacal, cu pretenția de a ne indica drumul și alegerile. Nici fericirea nu-i mai puțin, decât o specie a perfecțiunii; că n-o obținem o dată pentru totdeauna devine evident abia în urma eșecurilor repetate; altminteri suntem experți în a fi orbi și surzi față de timpul care, învingător, sfârșește prin a ne chema la dezordinea de zi cu zi. Suferim, care va să zică, de o perfecțiune dezordonată.

*

Dacă imperfecțiunile ne definesc, oare cum de nu doare falsitatea lor? Le depășim neîncetat în imaginație, în aspirații, în non-timp, dându-le pur și simplu uitării. Ne situăm astfel în fractura continuă a non-înțelepciunii.

*

Orice ratat este un sfânt ratat: el a înțeles deșertăciunea tuturor lucrurilor, dar n-a ajuns să-L găsească pe Dumnezeu. Căci ratarea este de o gravitate atât de mare, încât nimic mai prejos decât Dumnezeu nu-i captează atenția. Iar Dumnezeu, când o face, se împiedică în orgoliul ei nemăsurat.

*

Căutarea perfecțiunii – un simptom al bolii fundamentale de care suferim, boala nedesăvârșirii. În măsura în care împlinește, chiar dacă nu se împlinește, perfecțiunea aduce o formă ciudată de dependență, pe care doar desăvârșirea – care nu se teme de imperfecțiuni – o mai temperează. E o eroare grotescă să vorbești despre viață în termenii perfecțiunii.

*

De la înălțimea iubirii, viața se măsoară în înfrângere. Cine are mai multă, câștigă.

 

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg