Cristina Groșan, cineastă originară din Arad, cu studii la Cluj (licență în cinematografie la Universitatea „Babeș-Bolyai”) și Budapesta (masterat în Media Design la Școala de Arte), a debutat cu dreptul în regia de lungmetraj în 2021. Lucruri pentru care merită să plângi (A legjobb dolgokon bőgni kell), produs în Ungaria (grație programului de finanțare „Incubator”, al Institutului Național de Film, care sprijină cinci debuturi anual), a avut premiera mondială în competiția principală a Festivalului de Film de la Sarajevo, iar din traseul său festivalier a făcut parte și o prezentare, cu participarea regizoarei, sub umbrela „Zilei Maghiare” a TIFF-ului clujean din 2022 (unde am avut ocazia să-l descopăr).
Cele șase scurtmetraje notabile pe care le-a semnat regizoarea româno-maghiară în decursul unui deceniu au reprezentat pentru ea tot atâtea căutări ale unei formule coerente și eficiente de exprimare cinematografică. Lungmetrajul de debut, un film low-concept plin de suflet și de imaginație, revizitează și însumează armonios preocupările și temele anterioare ale Cristinei Groșan, la granița dintre realism, absurd și suprarealism.
(Anti)eroul eponim din primul film al sextetului amintit, Sputnik (2010), se refugiază, din fața eșecurilor sale amoroase, în fantezie, la fel cum face Maja din Lucruri pentru care merită să plângi. Seria dramelor feminine intimiste ale regizoarei, în care intră O vacanță la mare (2014) și Văruit de noapte (2016), include și lungmetrajul supus analizei (ce-i drept, având mai multe momente comice). Cristina Groșan nu mai schimbă perspectiva între partenerii dintr-un cuplu (cu un background comun sau format conjunctural, deopotrivă blamabil pentru morala comună), cum proceda în Carry Me Away (2012) și Trecea un prinț călare (2020), ci se concentrează asupra unei protagoniste unice (ceea ce înlesnește empatia publicului), surprinsă într-o criză existențială. Ca și cele trei personaje principale ale scurtmetrajului din 2016, vechile prietene din Lucruri pentru care merită să plângi petrec împreună o noapte albă, care le va determina să-și reevalueze viața (inclusiv prietenia) și să-și înfrunte problemele îndelung evitate. Iar lista similitudinilor ar putea continua.
Maja este interpretată admirabil de Nóra Rainer-Micsinyei, cu care Cristina Groșan mai colaborase la două scurtmetraje. Numai că, după cum observă regizoarea în interviuri, aici actrița a fost mai întâi coscenaristă, cele două femei integrându-și experiențele și trăirile în narațiune. Deschisă și jovială, protagonista lungmetrajului are un spirit ludic neînfrânat, devenind insuportabilă chiar și pentru persoanele care ar trebui să o iubească necondiționat. Absolventă de design grafic, dar încă șomeră la 30 de ani, Maja visează să-și canalizeze creativitatea în procesul de educație a copiilor, de care se simte mai apropiată decât de adulții din jurul său. Deocamdată, ea dă un interviu video pentru un post de cadru didactic auxiliar, cu responsabilități mai degrabă tehnico-administrative.
Iubitul Majei, medicul stagiar Bence (Barna Bányai Kelemen), este opusul ei. În general refractar la joaca Majei, el pozează în tipul responsabil, „dacă-nu-fac-eu-nu-face-nimeni”, a cărui conștiinciozitate i-ar permite partenerei să rămână cu capul în nori. Sugestiv, în apartamentul în care cei doi au stat cu chirie mai mulți ani, Bence este așezat de regizoare în dreptul unui perete roșu, iar Maja, lângă unul verde. Sunt culori complementare, care se intensifică reciproc (în aceeași scenă, protagonista se alintă interogându-și amorezul care-i este culoarea preferată, detaliu grăitor pentru bariera comunicațională din relația lor de durată), însă, în acest caz, cromatica pare să situeze personajele în două lumi opuse, fără punți de legătură.
Maja și Bence iau importanta decizie de a-și cumpăra împreună o locuință (în curs de renovare), printr-un credit ipotecar pentru care urmează să plătească, lună de lună, timp de trei decenii. În ziua în care se desfășoară story-ul (toate evenimentele au loc pe parcursul a vreo 24 de ore), ei trebuie să elibereze apartamentul închiriat și să-și găsească un loc unde să doarmă. Bence este de gardă la spital, așa că Maja se îndreaptă singură – și nu fără ezitare – către blocul unde-și petrecuse prima parte a vieții. Urmărind-o în plină vervă pe Eszter (Judit Hernádi), dominanta și independenta mamă a Majei, spectatorilor le este mai ușor să înțeleagă nesiguranța și supunerea protagonistei. Parcă păsându-i mai mult de potențialul viitor ginere decât de propria fiică, Eszter se plânge că la firma unde e angajată (indubitabil, pe un post de conducere) se dorește pensionarea ei anticipată (legea i-ar mai permite, afirmă ea, să mai stea doi ani). Pretextând că așteaptă niște voluntari care o ajută la o acțiune caritabilă, mama o alungă pe Maja, iar apoi îi sugerează să doarmă la vârstnica „mătușă Irma” – de fapt, o rudă îndepărtată, pe care Eszter o îngrijea doar pentru a o moșteni. Protagonista are destul de multe lucruri în comun cu „mătușa”, și ea o excentrică a familiei, care la bătrânețe s-a apucat de sport (mai precis, de acel program de fitness cunoscut drept zumba).
În casa bătrânească, plină de lucruri vechi și inutile, dar și de ciudățenii moderne, a Irmei, sunt plasate cele mai multe scene ale filmului. Aici eroina se desfată jucându-se cu lumini, oglindiri și suprafețe (imaginea lui Márk Gyõri este excelentă, la fel ca și decorurile lui Zoltán Gelsi), iar cineasta procedează aidoma cu designul de sunet și muzica (atât cea originală, între nostalgică, poznașă și stranie, a artistului maghiar Iamyank, cât și melodiile preluate, precum aceea romantică din secvența de montaj a explorării spațiului casei). Ca atare, „șarmul irezistibil” al filmului, remarcă Mariana Hristova pentru site-ul Cineuropa, „rezidă îndeosebi în mizanscenă, îmbogățită cu obiecte și costume purtând patina timpului, care creează un mediu cu o atmosferă specifică, ce-i invită pe privitori să se avânte în el”1.
Inspirată de o întâmplare la care a fost martoră, Cristina Groșan o face pe Maja să o găsească pe Irma fără suflare (un moment de thriller, potențat de muzică). Mai mult, după ce Bence trece în graba mare ca să constate decesul și să-și consoleze partenera, protagonista este nevoită să-și petreacă noaptea în casa defunctei, așteptându-i pe reprezentanții pompelor funebre. O vreme, îi ține companie Sára (Júlia Huzella), vecină și camaradă din copilărie și adolescență (singurul flashback al filmului le are în prim-plan pe cele două prietene la vârsta inocenței), care a urmat ulterior un drum diferit. După ce studiat actorie, fără a reuși să se impună, Sára s-a căsătorit cu un universitar care-și finalizează doctoratul și a născut o fetiță, iar succesul ei în carieră e tot mai îndepărtat. Ea se dovedește, treptat, la fel de dezorientată ca și Maja. Fără a forța generalizări, regizoarea-coscenaristă româno-maghiară chestionează evoluția generației sale, a așa-zișilor millennials, care au obținut libertatea de care părinții lor fuseseră privați, dar nu dețin și instrucțiunile de utilizare.
După cum notează Ioan-Pavel Azap, Lucruri pentru care merită să plângi „este în primul rând un film despre căutarea propriei identități și, mai ales, despre incomunicabilitate”2. Protagonista, care pe parcursul nopții trece de la îngrijorarea că ar fi gravidă la flirtul stângaci cu un chipeș lăcătuș, realizează – și sub influența reîntâlnirii cu Sára, schimbată radical, sau a confruntării cu moartea – că nu este pregătită să devină soție și mamă. Sau, cel puțin, nu alături de un bărbat de care o leagă atât de puține, cum este Bence (inițial, cineasta le utilizează pe Eszter și Sára ca raisonneuri, exprimând gânduri pe care protagonista refuză să le recunoască și față de sine însăși). În consecință, ea se transformă, dintr-un protagonist pasiv, lăsând lucrurile să i se întâmple, într-unul activ, capabil să-și hotărască singur calea și să nu cedeze la ademeniri (disperat, Bence recurge la tot felul de stratageme cu scopul de a o recuceri pe Maja).
Finalul filmului, rimând cu flashbackul menționat mai sus, o găsește pe protagonistă într-o sferă gonflabilă specifică sportului neconvențional numit zorbing. Însă, oricât ar proteja-o bilele de plastic ce o înconjoară, Maja ajunge, inevitabil, să se lovească de un zid.
Debutul Cristinei Groșan (care între timp a realizat un al doilea lungmetraj în Cehia) este o „dramedie” de maturizare, cu personaje atent construite și o dramaturgie inteligentă, ce nu exclude accentele sociale. Umorul absurd se îmbină surprinzător cu suprarealismul într-o secvență amintind de un mare succes cinematografic maghiar recent, Despre trup și suflet (Teströl és lélekröl, 2017), scris și regizat de Ildikó Enyedi. Distribuit în România de Asociația Filmtett, Lucruri pentru care merită să plângi ar fi meritat, fără îndoială, să fie gustat de un public mult mai numeros.

 

 

Note
1 https://cineuropa.org/en/newsdetail/409234, accesat la 03.08.2021.
2 Film, nr. 1/2022 (35), p. 49.