Trăsătura comună a inpresioniștilor o constituia plein-air-ul, după cum observă Ernest Chesneau într-un articol dedicat expoziției impresioniste de pe Boulevard des Capucines: „școala plein-air-istă este reprezentată de domnii Monet, Pissarro, Sisley, de Gas [a se citi Degas – n.n.], Rouart, Renoir, și de domnișoara Morisot. (…) o duzină de pânze deschid perspective neprevăzute asupra bogăției efectului realității care pot fi obținute prin culoare.”1
Cuvintele cele mai potrivite să descrie pânzele impresioniștilor erau „fugitiv”, „insesizabl”, „instantaneu”. Toate aceste atribute se regăsesc într-o pânză a lui Claude Monet, expusă în expoziția de pe Boulevard des Capucines, din 1874: lucrarea realizată în 1873 preia numele bulevardului. Privitorul avea ocazia inedită de a se uita la pânză și, întorcând ușor capul, de a vedea pe fereastră forfota „reală” a bulevardului:
Animația prodigioasă a unui drum public, roiul mulțimii pe asfalt și mașinile de pe caldarâm, agitația copacilor de pe marginea bulevardului în praf și lumină; insesizabilul, fugitivul, instantaneul mișcării nu au fost niciodată surprinse și fixate în fluiditatea lor prodigioasă, așa cum este în acestă extraordinară eboșă a D-lui. Manet2. De la distanță, în acest curent al vieții, în acest freamăt de umbre întinse străfulgerate de pete largi de lumină strălucitoare, salutăm o capodoperă. Când te apropii, totul dispare; rămâne doar haosul indescifrabil al tușelor.3
Orașul, cu sistemul său complex de comunicații, ne apare mai mult ce niciodată încastrat într-o structură reticulară, anunțând modernitatea care se opune timpului-spațiu tradițional, o realitate într-o schimbare perpetuă, care i-a fascinat pe impresioniști. Prin lucrările lor, impresioniștii declară că aparțin lumii în care trăiesc, și nu sunt deasupra ei, așa cum fuseseră confrații lor, în urmă cu mai puțin de o sută de ani. Astfel, și temele lucrărilor lor se inspiră din lume, din mediul familiar lor. Prin spiritul lor individualist, impresioniștii se sustrag „stăpânirii” unui mecena și „comenzilor” acestuia, asumându-și deplina libertate și impunând imaginea lumii așa cum o vedea el: „Artistul nu mai dă unui mecena priveliște unei părții din pământul de stăpânit; lumea artiștilor contemporani este un univers plin de secrete de temut și care scapă vechilor măsuri ale dimensiunilor și valorilor.”4
După realismul impus de Courbet, Impresionismul inventat de Monet „rupe” canoanele, „topește” contururile, imortalizează momentul prezent, fugitiv și imobil, lăsând senzația de nefinisat, ambiguu, confuz și difuz, supus constant posibilelor schimbări și interpretări. Impresionismul înseamnă fragilitate, jocuri de lumini, reflexii, oglindiri, evanescențe, iluzii optice, eliberând privirea de regulile impuse timp de peste patru sute de ani de istorie vizuală. Ceea ce contează acum este sentimentul prezent, IMPRESIA!
Impresioniștii nu voiau nici să spună povești, nici să moralizeze, lăsând asta în grija pictorilor care urmau linia impusă de academiile de artă. Urmăreau, în schimb, să exploateze felul în care pictura putea să capteze și să redea senzațiile. Mai mult decât orice, pictorii impresioniști doreau să evoce lumina, culoarea și mișcarea.5
Ei transpun pe pânză „senzații de contact”, iar această nouă atitudine a artistului este în contratimp cu preferințele publicului contemporan. Dacă flamanzii pictaseră folosind straturi transparente de culoare, suprapuse, impresioniștii „rup” regulile și realizează amestecul de culoare în pastă. Ei descoperă modernitatea, care era „expresia a unei lumi post-Dumnezeiești, o lume care vede declinul catedralei și al teocrației, înregistrează ascensiunea tiparului și a democrației, și substituie vechile regimuri care încarnau turnul catedralei cu regimurile orizontale reprezentate prin lărgirea orașelor…”6
Pentru contemporanii impresioniștilor, elementul cel mai șocant era culoarea. Renoir obișnuia să spună: „Nu pictam decât în culori vii, deoarece e musai să pictezi în culori vii! Nu era rezultatul niciunei teorii. Chemarea asta plutea în aer, iar de simțit o simțea oricine, inconștient, nu doar eu.”7 Primii care au luat atitudine împotriva impresioniștilor au fost colegii de breaslă: „Daumier îl lua peste picior pe Courbet și îl disprețuia pe Monet. Pentru el, care niciodată nu desena după natură, studierea efectelor de plein-air trebuie să fi fost ceva prostesc, în comparație cu studierea reacțiilor umane.”8 Pictorul american Henry Bacon (1839-1912) susținea cu umor că impresioniștii sunt „suferinzi de o boală a ochilor necunoscută până acum.”
Încă de la prima expoziție a grupului impresionist, critica dezaprobă subiectele alese de artiști și modul în care le tratează. Alături de culoarea considerată prea crudă și brutală, ceea ce șochează este noua viziune de reprezentare, o adevărată „prăbușire a spațiului plastic.” Critica de artă din 1874 s-a interesat mai ales de latura „șocantă” a lucrărilor, tinzând să „demoleze” stilul și maniera plastică a artiștilor care expuneau. Iată cum vedea această pictură criticul Émile Cardon, într-un articol violent și răutăcios la adresa impresioniștilor:
Această Școală a abolit două lucruri: linia – fără de care este imposibil să reproduci forma unei ființe sau a unui obiect -, și culoarea – care dă formă aparenței realității.
Mâzgălește trei sferturi dintr-o pânză cu negru și alb, freacă restul pânzei cu galben, presară pe ici-colo câțiva stropi de roșu și albastru, și vei obține IMPRESIA de primăvară, care îi va trmite pe imițiați în extaz.9
Chiar dacă majoritatea academicienilor, a publicului, a criticilor de artă și a jurnaliștilor erau împotriva noii tendințe impresioniste, s-a format un grup de persoane care s-au dovedit de partea lor. Doctorul Filleau, un asiduu susținător și cumpărător al picturii impresioniștilor și postimpresioniștilor, spunea despre lucrările lor: „Când îți intră-n ochi genul ăsta de pictură s-a zis cu tine…”10 Existau, în epocă, ziariști care aveau o atitudine binevoitoare și le ofereau o suținere afișată impresioniștilor: Émile Zola, Ernest Chesneau, Zacharie Astruc, Jules-Antoine Castagnary, Arsène Alexandre, Philippe Burty, Edmond Duranty.
Criticul de artă și jurnalistul Jules-Antoine Castagnary a preluat termenul „impresionism” – folosit pejorativ de Louis Leroy – și l-a strecurat într-un mod fericit în articolul dedicat expoziției impresioniste din aprilie 1874: „Dacă vrem să caracterizăm acești artiști printr-un cuvânt, ar trebui să folosim termenul nou inventat de impressionnistes. Ei sunt impressionnistes în sensul că nu redau peisajul, ci senzația produsă de acesta.”11 În același articol, el salută inovațiile impresioniștilor și modul lipsit de banalitate în care aceștia văd omul și natura: „plină de viață și delicată; într-un cuvânt, încântătoare.”
Aceste atribute se regăsesc în pânza lui Auguste Renoir, reprezentându-l pe fiul lui și pe credincioasa lor servitoare, într-un moment casnic, înduioșător, când Gabrielle îi reține atenția lui Jean jucându-se cu o văcuță de lemn. Auguste Renoir a profitat adesea de aceste momente de tranchilitate și a realizat un album cu cei doi (1895-1896). Tușa este spontană și delicată, tonurile sunt potolite, iar sentimentul pe care îl transmite lucrarea este unul de securitate, căldură și maternitate.

 

 

Note
1 Ernest Chesneau, „A côté du Salon. II. Le plein air. Exposition du Boulevard des Capucines”, Paris-Journal, 7 mai 1874.
2 Castagnary face aici o confuzie între Claude Monet, autorul lucrării, și Édouard Manet, care participa și el la expoziție.
3 Ernest Chesneau, op.cit.
4 Pierre Francastel, Pictură şi societate. Nașterea și distrugerea unui spațiu plastic de la Renaștere la Cubism, Bucureşti, Meridiane, 1970, p. 153.
5 Stephen Little, …isme. Să înțelegem arta, Encicloperia RAO, 2005, p. 84.
6 Norbert Hillaire, L’expérience esthétique des Lieux, col. Ouverture philosophique, L’Harmattan, 2008, p. 16.
7 Philip Hook, Escrocii galeriilor de artă, Baroque Books & Arts, Bucureşti, 2017, p. 174.
8 Ernst Hans Gombrich, Artă și iluzie, Editura Meridiane, București, 1973, p. 419.
9 Emile Cardon, „Avant le Salon: L’exposition des révoltés”, în La Presse, 29 aprilie 1874, pp. 2-3.
10 Ambroise Vollard, Amintirile unui negustor de tablouri, Editura Meridiane, București, 1969, p. 39.
11 Jules Antoine Castagnary, „Exposition du boulevard des Capucines. Les Impressionistes”, în Le Siècle: journal politique, littéraire et d’économie sociale, Paris, 29 aprilie 1874.