Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Impresionism: pro și contra (II)

Impresionism:  pro și contra (II)

În articolul apărut cu prilejul expoziției impresioniștilor din 1868, criticul Ernest Chesneau considera că Monet și Manet folosesc culori prea brutale și agresive: „Un alt excentric, aproape omonimul precedentului, Dl. Monet e și mai violent, și mai deliberat excesiv decât Dl. Manet. Ce singular este spiritul de revoltă!”1 Pentru a-și îndrepta problemele de optică, criticul îi sfătuia pe artiști să citească articolul fizicianului Jules Jamin, „L’optique et la peinture”, unde acesta susținea că lumina naturală nu putea fi reprodusă pe o pânză.
De altfel, sec. al XIX-lea lasă loc unei multitudini de abordări ale esteticii, din punctul de vedere al teoriilor fizicii și al proceslor chimice. În 1856 a apărut „Tratatul de optică fiziologică” al fizicianului german Hermann von Helmholtz, care explica percepția vizuală prin impresie – percepută direct de ochi, senzație – un proces fiziologic declanșat de sistemul nervos și percepție – care ține de latura umană psihologică. La impresioniști, culoarea „rezultă din observarea valorilor delicate din tonurile care se opun sau se întrepătrund”2, iar acest lucru este posibil tot datorită evoluției tehnice din sec. al XIX-lea.
Apariția culorilor în tub i-a încurajat pe artiști să iasă să picteze în plein-air și să capteze pe pânză culoarea naturală, exacerbată și deformată din cauza intensității luminii. „În ceea ce privește culoarea, au făcut o adevărată descoperire, a cărei origine nu se regăsește nici la olandezi, nici în tonurile deschise ale frescei, nici în tonalitățile lejere ale secolului nouăsprezece.”3 Amintirea unui loc, percepția umbrei, senzația unei secunde, culoarea momentului – aceasta era impresia creată de impresioniști… Ei s-au dovedit capabili „să surprindă fugitivul aproape insesizabil și frisonant a reflexiei.”4
În prima jumătate a sec. al XIX-lea, Salonul constituia pentru un artist singura oportunitate de a-și face cunoscută creația pentru a obține comenzi publice sau pentru a-și forma o clientelă. Galeriile de artă, puține la număr, atrăgeau un număr restrâns de persoane, aveau o vizibilitate scăzută în presă și limitau astfel accesul artiștilor la un public restrâns. Iar obținerea comenzilor era vitală pentru ei, de vreme ce majoritatea impresioniștilor nu proveneau din familii înstărite: Auguste Renoir provenea din rândul clasei muncitoare (tatăl lui era croitor), Claude Monet, Alfred Sisley și Camille Pissaro aparțineau clasei de mijloc. Doar Gustave Caillebotte (1848-1894), Mary Cassatt și Berthe Morisot aveau mijloacele financiare necesare pentru a se întreține fără a face apel la vânzarea lucrărilor lor.
Pentru ceilalți, a fost o adevărată luptă să-și impună arta și să găsească un public dispus să cumpere această artă avangardistă. Ajutorul a venit tot din rândul lor, în persoana lui Gustave Caillebotte. În urma decesului părinților, Caillebotte moștenește o avere considerabilă, iar acest lucru l-a ajutat să nu picteze sub presiunea necesității vânzării lucrărilor, abordând un stil mai apropiat de academism și realism decât de impresionism. Mai mult, și-a ajutat prietenii – Monet, Renoir, Pissarro – cumpărându-le lucrări și plătind chiria atelierelor (pentru Monet).

Dovedindu-și încrederea totală față de arta impresioniștilor, în 1879 Caillebotte a organizat o expoziție a acestora, vânzându-se mai multe lucrări. Fără ca nimeni să știe, în 1876 și-a făcut testamentul, lăsându-și toată colecția statului francez, cu o clauză specială, datorată atitudinii generale afișate față de pictura impresioniștilor:

Las Statului tablourile mele; numai că, deoarece vreau ca această donație să nu fie doar acceptată, ci acceptată în așa fel încât tablourile să nu ajungă nici în vreun pod, nici în vreun muzeu de provincie, ci într-adevăr la Luxembourg și mai târziu la Luvru, e nevoie să mai treacă o vreme până la executarea clauzei când publicul, nu zic să înțeleagă, ci să admită această pictură. Cred că ar fi nevoie de cel mult douăzeci de ani.5

În 1894 Caillebotte a murit; trecuseră 18 ani de când Caillebotte a scris aceste rânduri, și muzeele franceze nu erau încă pregătite să-i primească pe impresioniști: donația a fost refuzată. Timp de doi ani, executorul testamentar al lui Caillebotte, Auguste Renoir a renegociat termenii donației: din cele 67 de lucrări donate, 38 de lucrări aveau să fie expuse în Palatul Luxembourg; în 1896 s-a organizat prima expoziție a impresioniștilor într-o instituție de prestigiu. Pentru serviciile de executor testamentar, Renoir a primit o lucrare de Degas. Restul pânzelor au fost oferite ca donație, în 1904 și 1908, și refuzate în două rânduri. Abia în 1928 statul francez a acceptat donația, dar aceasta a fost repudiată de văduva fratelui lui Gustave Caillebotte.6 Cea mai mare parte a lucrărilor rămase au ajuns în colecția lui Albert C. Barnes și fac parte din patrimoniul Fundației Barnes.
Într-un articol din 1873 dedicat lucrărilor impresioniștilor, Ernest Chesneau le dădea puține șanse de existanță acestora, datorită reacției chimice a culorilor:

Mă întreb adesea ce va rămâne peste o jumătate de secol din picturile lui Daubigny, Chintreuil, Pissarro, Monet, Sisley, sau din cele ale maestrului Courbet. Ei nu se interesează decât de exactitudinea efectului, a valorațiilor, și nu desenează. Îmi închipui că peste câțiva ani, atunci când culorile vor face reacție chimică, unele vor da în negru, altele se vor menține sau vor lucra mai puțin, iar pe pânze va rămâne o mizerie înspăimântătoare, o confuzie de tonuri nedefinite.7

Caillebotte intuise corect drumul gustului plastic, dar pentru ca arta lor să se impună total, era nevoie de timp și de distanță. Au fost necesari 20 de ani ca publicul să se obișnuiască cu plastica novatoare a impresioniștillor, ca alți artiști să o urmeze, ca să apară o seamă de galeriști și negustori care să îi susțină financiar pe artiști și ca aceștia sa fie cel puțin „acceptați”. Cât privește previziunea sumbră a lui Chesneau cu privire la culoare, din fericire aceasta nu s-a adeverit. Astăzi, după 150 de ani, cu o restaurare profesionistă, lucrările impresioniștilor reușesc să ne surprindă prin prospețime, prin rafinamantul subiectelor, prin tonurile naturale surprinse în umbră și lumină…
În calitate de critic de artă la „Mercure de France” (din 1897 în 1930), Camille Mauclair (pseudonimul lui Séverin Faust) s-a manifestat inițial împotriva impresioniștilor (mai ales Paul Gauguin, Toulouse-Laurec, Paul Cézanne, Camille Pissaro), ajungând „peste patruzeci de ani, să slăvească impresionismul opunându-l noilor școli pe plan estetic și pe plan moral.”8 Un motiv adesea folosit de academicieni pentru a-i respinge pe impresioniști se referea la educația acestora în materie de arte plascice. În mare parte, impresioniștii erau autodidacți, fără studii la prestigioasa Academie. Dintre impresioniști, doar Mary Cassatt și Edgar Degas se bucuraseră de frecventarea cursurilor Academiei.

Mary Cassatt (1844-1926) a urmat cursurile Academiei de Arte Frumoase din Pennsylvania începând cu anul 1861, într-un moment când puține femei erau acceptate în universități; este trimisă la Paris de Academia din Pennsyilvania, iar aici lucrează alături de academicianul Jean-Léon Gérôme. Mary Cassatt s-a alăturat impresioniștilor și a expus în expozițiile organizate de aceștia, în urma refuzului lucrărilor ei de către juriul Salonului, în 1875 și 1877, când a declarat că o femeie poate expune la Salon dacă are cunoștințe în juriu. După 1886, realizează o expoziție personală în galeria lui Paul Durand-Ruel și intră în afaceri cu acesta.

 

 

Note
1 Ernest Chesneau, „Salon de 1868. III. La jeune école française”, în Le Constitutionnel, 16 iunie 1868, p. 1.
2 Edmond Duranty, La Nouvelle peinture: à propos du groupe d’artistes qui expose dans les galeries Durand-Ruel (1876), L’Échoppe, Caen, 1988, p. 30.
3 Ibidem, pp. 29-30.
4 Octave Mirabeau, Combats esthétiques, vol. 1 (ed. prezentată și adnotată de Pierre Michel și Jean-François Nivet), Paris, Séguier, 1993, p. 275.
5 Georges Bernier, Arta și comerțul, Editura Meridiane, București, 1979, p. 45.
6 Anne Distel, Gustave Caillebotte: Urban Impressionist, Abbeville Press, New York, 1995, p. 318.
7 Ernest Chesneau, „Notes au jour le jour sur le Salon de 1873”, Paris-Journal, 11 mai 1873.
8 Georges Bernier, op.cit., p. 152.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg