Pentru a înțelege această meditație asupra coborârii lui Dumnezeu și a rolului omului de a-L salva pe Cel Întrupat în timp, idee cu care încheiam prezentarea precedentă (nr. 515), voi insista azi asupra ediției din 2001 a Scării lui Iacob1, în care sunt contopite două dintre cărțile sale precedente: Pâinea noastră cea de toate zilele și Scara lui Iacob. Tehnica lui Thibon este una socratică, el își ia drept partener cititorul, pe care îl provoacă la un neîncetat dialog. Iată treptele scării, așa cum sunt rezumate în prezentarea cărții: „traversând etapele sărăciei, a dragostei, a durerii, în ciuda obstacolelor păcatelor și minciunii, între cer și pământ, până la eliberare. Toate aspectele opuse și complementare ale vieții sunt evocate aici, mirajul și oaza, solitudinea și comuniunea, încercările și iubirea etc.” Și tot trepte sugerează și capitolele cărții: Slăbiciunea lui Dumnezeu, Slăbiciunea omului, Iubirea dificilă, Contra spem in spe (sperând împotriva oricărei speranțe, vezi Epistola către Romani 4.18), Păcatul, Fața și masca, Adevărul, Între cer și pământ, Idolatrie, Spada și otrava, Sufletul și gândirea, Solitudinea și secretul, Adevărul morții.
„Natalis dies… Dacă moartea este o naștere, trebuie să recunoaștem că cea mai mare parte dintre oameni nu sunt pregătiți pentru această naștere. Ei mor înainte de termen. Avortul, care este o excepție în ordine biologică, este regula în ordine spirituală.” Sau, imediat: „De ce aceia al căror suflet este mort tremură cel mai mult în fața morții fizice? Pentru că ei nu vor să recunoască moartea lor interioară, pentru că ei au nevoie de ecranul cărnii (și de sărmanele sale gesturi care mimează viața pierdută) între sufletul lor mort și Dumnezeu cel viu.” Thibon este mereu în dialog cu acest Dumnezeu viu, caută a-i cerceta semnele și învățămintele în tot ce se întâmplă, ce întâlnește. Amintesc una din cele mai vechi apoftegme, de la începutul secolului al treilea, care sintetizează noutatea incredibilă a acestui Dumnezeului întrupat. „Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit: nu e nicio rușine, pentru că e rușinos. Iar Fiul lui Dumnezeu a murit: e de crezut întru totul, pentru că e absurd. Și, îngropat, a înviat: e cert, pentru că e imposibil.” (Tertulian, De carne Christi) Paradoxala gândire a lui Thibon vine din acest credo străvechi al „scandalului” nașterii divine în om, ca om, al morții și învierii Sale. Slăbiciunea, sărăcia lui Dumnezeu despre care meditează Thibon din asta provin. Sigur, „credința nu e un lucru confortabil”2. Dimpotrivă. Cel care se întreba: „există oare un Tu absolut și infinit care să răspundă eului meu relativ și mărginit?”3 – trimițând astfel la Buber, Lévinas sau Jean Luc-Marion – scrie tocmai în lumina acestui Tu. Cu o puternică rădăcină stoică, experiența lui înseamnă o lucidă privire asupra condiției umane între Cădere și Mântuire. „…dacă există un lucru care-mi lipsește, acela e ceea ce se numește astăzi credința în om. Cred cu toată ființa în păcatul originar.”4 Și îl citează pe Bernanos care spunea că a nu crede în păcatul originar este într-un fel mai rău decât a nu crede în Dumnezeu, căci atunci când nu crezi în păcatul originar, Dumnezeul în care crezi nu este adevăratul Dumnezeu. Evidențele pe care le apără Thibon sunt valorile perene, „cred în permanențele naturii umane”5. O frază în care-l regăsim H.R.-Patapievici, surprinde tensiunea dintre cele două lumi: „lumea vizibilă are valoare în măsura în care ea este reflecția celeilalte lumi, a lumii invizibile, a adevăratei lumi”6.
Lumea adevărată, cea care te așteaptă… și te caută: „Setea de fericire. – Ce de ambiții! Vrei asta, și aia și ailaltă. Foarte bine. Dar te-ai întrebat dacă toate aceste lucruri te vor pe tine? Încerci să culegi fericirea. Caută mai degrabă să te faci demn de a fi cules de către fericire. Când vei fi suficient de pur, fericirea te va urmări pretutindeni, oriunde ai fugi, oriunde te-ai ascunde”7. Realismul privirii sociale se îmbină la gânditorul francez cu frământarea pascaliană în dialogul cu Nepătrunsul. „Dacă Dumnezeu ar exista, asemenea orori n-ar exista, mi-a strigat acest om. – Dar, dacă Dumnezeu n-ar exista, dacă o ordine spirituală nu ar fi imanentă în lume, dacă haosul ar domni pretutindeni, el ar domni de asemenea în sufletul tău, și nu te-ai indigna. Scandalizarea și angoasa ta înaintea ordinii violate aduc dovada creatorului acestei ordini. Această indignare care te face să-l negi pe Dumnezeu este chiar vocea lui Dumnezeu în tine, vocea unui Dumnezeu încă tulbure, neputincios și prea grăbit.”8 Despre acest Dumnezeu scrie cu neobosită acuitate Thibon. Căci acesta este Dumnezeul omului, Dumnezeul pentru om, făcut om. Numai așa se poate spera în om. „Oamenii încă afectați de un suflet (organ arhaic care, în Cetatea modernă, devine din ce în ce mai mult un lux stânjenitor sau o infirmitate) sunt adesea tentați de a fugi din lume și de a se refugia în viața interioară și solitudine. […] De aceea, în fața Cetății tehnologice și administrative care se construiește sub ochii noștri, noi trebuie să reacționăm, nu refugiindu-ne în cochilia noastră, ci folosindu-ne toată energia pentru a zidi o cetate a fraternității în care viața interioară și viața de relație să-și corespundă.”9 Montajul acesta de citate are, în intenția mea, rostul de a croi diagonale prin gândirea lui Thibon, cu iuțeala suveicii. Pentru că, în compactul acestor meditații, coerența Lumii este dată de prezența continuă a Dumnezeului invizibil, de vădirea ei. Permanent Lumea, în tot ce include acest cuvânt masiv, se deschide gândirii ca o scenă, o resursă inepuizabilă de subiecte de chestionat. „Culmea sfințeniei rezidă pentru creștin în refuzul disperării.”10 Acest echilibru, îmi vine să-i spun țărănesc, arhaic, este originalitatea (și originaritea, desigur!) maximă, necăutată, a acestei gândiri, într-o epocă în care exacerbarea oricărei excepții pare cea mai importantă regulă socială și intelectuală. Iată cum ne putem, de pildă, apropia de Platon dinspre tema raportului inimă – rațiune: „Când inteligența acceptă să nu mai înțeleagă și inima să nu mai vrea și când știi în același timp că plenitudinea luminii este cea care orbește gândirea și plenitudinea binelui cea care omoară dorința, atunci atingi pragul Peșterii, linia de despărțire între uman și divin”11.
„Lucrurile profunde sunt totdeauna pregătite și învelite de o anume obscuritate: stelele nu apar decât noaptea. Dar există de asemenea nopți fără stele și această imagine ne oferă cheia distincției între obscuritatea prin exces de bogăție și obscuritatea prin carență. Pentru gânditorul profund, grija clarității, problema stilului consistă în a risipi , nu obscuritatea nopții care face parte din subiectul său, ci numai norii care acoperă astrele. Cât despre gânditorul superficial, oricât de puțin talent ar avea, nu are grija de a fi clar: lumea nopții îi e necunoscută. Gândirea și poezia profunde au doi dușmani: ziua și norii care învăluie deopotrivă astrele. Noaptea este obscură, dar ea este limpede. Această obscuritate limpede este marca operelor foarte mari.”12 Am reprodus în întregime acest fragment mai lung pentru că reprezintă evident o ars philosophica edificatoare, mai ales pentru legătura intimă pe care Thibon o trăiește între filosofie și poezie. Ambele sunt forme ale „setei de esențial” pe care autorul și-o asumă răspicat13. Spațiul de tăcere dintre astre, dintre versuri sau din jurul enunțului esențializat al aforismului este tocmai spațiul dens în care se pot desluși sensurile. Fragmentele sale sunt puternic poetice, în sensul în care un ritm foarte bine strunit, de o muzicalitate conținută, scandează aceste meditații evanghelice.
„Ironia, forma agresivă a pudorii” apare uneori în note, atunci când distanța dintre modelul evanghelic și realitate este prea sfidătoare. „Ceea ce este poate cel mai divin în creștinism, este atitudinea sa în fața răului.” Meditațiile sale asupra păcatului ar merita ele singure o analiză aparte. Nu este păcatul începutul omului istoric? „Îndurarea14 pură este un sentiment al lui Dumnezeu, necesitatea pură este un sentiment animalic, amestecul lor este sentimentul omului.”15 Pentru a adăuga imediat, în consecință; „O dragoste care nu vrea decât să dea nu este mai omenească decât o dragoste care vrea să acapareze. Te epuizezi neiubind decât din milă: va veni ziua în care vei avea nevoie să primești, și, în ziua aceea reacționezi cu ferocitate contra ființei iubite. Devii demon vrând să te joci de-a Dumnezeu. Pentru toți cei ce nu sunt sfinți, este capcana cea mai redutabilă a iubirii, și cea mai subtilă degradare a sa: a iubi din nevoia de a iubi, mai întâi din milă, a vedea dorința urmând bunăvoinței, a deveni avid pentru că ești prea vid, implorându-l pe cel căruia i-ai dat totul.” Este în citatul din urmă un exemplu eclatant de cum se desfășoară înlănțuirea gândurilor în percutanța și ineditul lor.
Surpriza unghiului de abordare a unei teme sau alteia se întregește cu eleganța enunțului fulgerător. Mă fascinează la el simțul echilibrului, un fel de vedere panoramică, mereu preocupată să vadă toate aspectele unei teme, într-o simultaneitate care este perfect conținută în densitatea aforismului. Are un fel de a vedea în prezentul unui instantaneu – și a le concilia în consecință, dându-le drept de existență în gând, așa cum au în realitate – extremele unei probleme care devine astfel un fel de jubilație de a înțelege. Paradoxul nu este la el o figură logică sau retorică, ci un mod de a privi lumea. Și de a o înțelege privind dinspre izvorul ei divin. Există un prefix care desemnează Răul, pe Necuratul, (unul din multe și sugestivele sale nume): Dis- (disocierea, dispersia, disperarea, discordia, disarmonia, disprețul, disimularea, distrugerea…etc.)16. Vezi citatul din Thibon despre omul care separă la sfârșitul articolului precedent. Spune el mai departe; „Metafizica separării și chiar metafizica păcatului. Dar, cum omul nu poate trăi fără un simulacru de unitate, aceste părticele din el însuși, despărțite și ucise de către păcat, se reunesc, ca moarte, nu ca organe ale unui același corp, ci ca firele de nisip ale aceluiași deșert. Separarea aduce după ea confuzia, ruptura, uniformitatea”.17 Definind lucid omul ca pe animalul aflat permanent în război cu sine însuși, filozoful se situează la singura altitudine de la care poate concilia reflexiv omul cu el însuși: meditația la divin. „Urâm în ceilalți propriul nostru păcat” este o situare morală, autoscopică, fundamental creștină. După cum observă el: „ce îmi repugnă cel mai mult în om? Fericirea fără inocență. Adică exact ceea ce omul caută!”18. Acuta conștiință a păcatului originar dă tensiunea unică a acestor meditații. Comentând cutremurătoare cuvine ale Crucificatului: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!” filosoful observă sceptic: „Ceea mai mare parte dintre oameni sunt nevinovați față de propriile greșeli și de josniciile lor, știu bine asta. Dar tocmai aici este ceea ce e mai rău, căci a fi inocent înseamnă a fi incurabil”19. Îmi place această distanță „eremitică” pe care Thibon o pune între el și lume. Ideologiile actuale l-ar clasifica printre detestații „conservatori”. El însuși a respins o asemenea clasificare politică, de altfel inaplicabilă cuiva care „votează” cu eternul, cu valorile imperisabile.
Abundența de citări din această succintă prezentare, în detrimentul comentariului, nu are decât rolul de a provoca, lăsând să vorbească cititorului pe un autor ca și necunoscut la noi, și complet în afara „mainstream-ului”. Gustave Thibon este un înțelept în sensul clasic, care condensează conceptul și trăirea în aceeași lumină. Lumina evidențelor care răzbate din textele acestea acute îmi pare atât de necesară omului rătăcit de azi!

 

 

Note
1 L’ échelle de Jacob, Fayard, 2001;
2 Gustave Thibon, Setea de absolut, Convorbiri cu Christian Chabanis, traducere și prefață de Aurelian Crăiuțu, Spandugino, 2022; p. 47;
3 Setea de absolut, p. 38;
4 Idem p. 50;
5 Setea de absolut p.62;
6 Setea de absolut p. 52;
7 L’ échelle de Jacob, p. 27;
8 Idem p. 16;
9 Parodies et mirages, ed.cit. p. 41;
10 L’ échelle de Jacob, p. 64;
11 Op. cit. p. 65;
12 Op. cit. p. 166;
13 Setea de absolut, ed. cit. p. 29;
14 Am tradus astfel, puțin arhaizant, pe pitié, mi s-a părut mai puternic în context decât banalul milă.
15 Op. cit. p.37;
16 Vezi Lavinia Bârlogeanu, Rătăciți în labirint. Chipuri ale bântuirii și mântuirii în procesul terapeutic, Herald, 2023, pp.25-26;
17 Ce que Dieu a uni, p. 9;
18 L’ échelle de Jacob, p. 77;
19 Op. cit p. 78;