Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

În apele (re)facerii

În apele (re)facerii

La zece ani după debutul în poezie, Carmen Firan publica la Editura Albatros romanul Tot mai aproape (1991). Un roman început înainte de revoluție, în care o realitate prăfoasă, apăsătoare se împletește cu visul și în care atmosfera unei societăți a însinguraților în interacțiune este cea care devorează, deodată cu timpul, identități și destine. O „singurătate de ordin metafizic” găsește și Dan Cristea în romanul lui Carmen Firan, iar aceasta se transpune, în actul lecturii, într-o senzație de pustiire, pe care criticul o vede apropiind planurile psihic și social: „Senzația de pustiire și pustiu provine, în sfârșit, din contrapunerea peisajului sufletesc propriu celui cu tentă socială”. La optsprezece ani distanță, romanul Tot mai aproape, care a avut soarta expunerii publice în cea mai nefericită perioadă pentru piața de carte din România ultimelor decenii, Carmen Firan, stabilită la New York, a decis să rescrie romanul și să-l publice sub numele În apele facerii la Editura Polirom1.
Revenind la contextul auctorial și la condiția romancierului, să nu omitem infiltrațiile unei realități totalitare în arhitectura operei. Romancierul, un copist al unei realități mult mai legitime să invoce ficțiunea decât însăși atmosfera ficțională pe care o redă, este cel care aduce în prim-plan proiectul arhitectural, apoi forma în care se îndeasă materia amorfă a unei realități neîncăpătoare în sine însăși. Iar dacă istoria vorbește despre „ceea ce ar fi putut să se întâmple ca să justifice ceea ce se întâmplă” (Dan Petrescu), romanului nu-i rămâne decât șansa decupării subiective din realitate. Într-un univers tern, într-o societate totalitară, într-o atmosferă apăsătoare și cenușie, arta romanului (istoria însăși văzându-se prin ochiul orwelian al prezentului dicțiunii auctoriale) nu beneficiază de prea multe șanse. Este vorba despre o neșansă fundamentală a romanului ultimului deceniu de comunism românesc, subliniază criticul ieșean Dan Petrescu, o neșansă pe care o are în genere romanul în epocile totalitare. A scrie în acei ani însemna să demaști invazia cotidianului grotesc, să întâmpini asumat generații de lectori cu conștiința evadării din nesfârșita apăsare a cotidianului, a unui cotidian rămas în urmă. Cu ochiul celui evadat din ceața totalitară, Carmen Firan a descoperit romanul Tot mai aproape actual, atingător de corzi sensibile, vibrând în glacialitatea unei voci sigure, și a decis, așadar, rescrierea și republicarea2.
În apele textuale, o societate apăsătoare, însingurând deopotrivă, își așterne atmosfera cețoasă peste contextul lecturii. La o distanță de trei decenii, singurătatea unei realități totalitare a contextului auctorial se transpune, metafizic, peste o însingurare cotidiană a lecturii care facilitează și chiar încurajează lectura. Acesta este, cred, meritul romanului, de a rămâne viu într-un context completamente schimbat, într-o realitate ale cărei fundamente sunt înlocuite cu altele, dar care, prin rădăcinile subiective, dă naștere unei atmosfere apropiate sau ușor de apropiat de lector. Unei singurătăți constrângătoare din exterior îi urmează o însingurare interioară care conduce la descoperirea potențialităților ascunse ale unui roman a cărui realitate ficțională premerge realității cotidiene.
Într-un asemenea cadru, amestecând voit aici planurile producerii și expunerii, evadarea e singura șansă. E speranța ce ține vie conștiința. Și ea se poate produce pe căi multiple: prin abandonul stării de fapt, într-o noapte în care imaginea vaporului (o promisiune a libertății în romanul lui Carmen Firan, v., de pildă, p.218) bântuie dincolo de cadrul geamului ce separă cotidianul înăbușitor din afară de cel din familie, sau prin abandonul voit al stării de fapt, prin refuzul nașterii. Lumea evadărilor reale sau închipuite, ea însăși o lume închipuită, romanescă, este cea în care se plimbă nestingheriți eroi și antieroi, este cea în care simți respirația lor și respirația autorului însuși. În acest univers ficțional, realul și irealul pășesc de asemenea deopotrivă, fiecare propunând căile sale de evadare. Irealul este cel care găsește soluția fugii în starea de increat, realul propunând fuga fizică, simpla depășire a stării de fapt. Soluția ireală estă borgesiană în esență, este soluția din Ficciones, de eludare a previzibilului, de situare dincolo de contingent, chiar dacă acest dincolo înseamnă înainte sau după.
În apele facerii adăpostește în cele douăsprezece capitole voci multiple, de la vocile personajelor la cea a autorului, fiecare prefațată de inserții onirice, din vise nocturne sau diurne, expresii ale rădăcinii inconștiente a gândurilor. Eroul romanului, un arhitect fără nume, este cel care suferă de boala nenașterii:
„Nu m-am născut încă. Am crescut însă miraculos, și, iată, acum pot să-mi plimb piciorul pe covoare. Prima senzație a fost ciudată, de durere. Pielea mea fină, împunsă de porii tari ai țesăturilor persane. Acum merg bine. Fac abstracție de înțepături. Am dorit apoi să pipăi. Atribuiam cunoașterii contactul cu lucrurile. N-am rămas decât la faza senzorială. Nu sunt practician, dar îmi plac certitudinile.” (p.7)

Boala nenașterii nu se vindecă, în ciuda faptului că cei cu care interacționează îl înțeleg drept moft, bravadă, nevoie de originalitate. Personajul, de altfel, nu-și asumă nașterea, atâta vreme cât „te poți naște în orice moment al vieții”, fiindu-ți nevoie doar de puțin curaj: „poate tocmai curajul mi-a lipsit să mă nasc” (p.152) și de credința că ești așteptat. El se complace în a nu se fi născut. Nașterea sa nu poate fi decât ieșirea pe care o va cere disperată o realitate insuportabilă.
Teama de naștere este și teama de numire, este și sustragerea de la formele realului, pe care le acceptă ca simple senzații. Realitatea din care evadează refuzând nașterea este realitatea care îmbracă forma unui „vis transversal”, care creează iluzia traiului. Prin viața personajului trec femei care nu îl înțeleg, dar care acceptă și chiar iubesc această formă de lipire de vidul nenașterii. Personajul devine, în lumina confuză a acestui roman, o formă aparte de antierou ca neasumare, ca gol. Romanul întreg e, de altfel, populat de goluri, de viduri caracteriale. Personajul nenăscut, fără nume, este golul în jurul căruia gravitează întregul construct romanesc. Sentimentele sunt neclare în jurul său, nebulozitatea relațiilor generând deopotrivă ambiguitate. Absențele nu sunt populate cu sentimente. La un moment dat, se instituie golul complet: personajul seacă și de vise.
Celălalt erou, o profesoară, este un personaj care un nume: Dora, și care își asumă existența. În raport cu personajul fără nume, nu are nimic din tipicurile unei neveste: suspiciuni, meticulozitate, gelozie și este singura femeie care îl acceptă ca nenăscut, singura care pare a fi capabilă să înțeleagă legarea de vid, a cărei menire este și aceea de a-l naște, de a umple golul ființării lui. Dora este promisiunea nașterii sale, urmând ca, succesiv, el să o nască pe Dora și tot așa, ca-n închipuita formulă a sufletului nemuritor: „Ne vom naște doar dacă ne vom putea îndeplini visele”, mi-a spus odată Dora. „Și dacă după aceea nu vom face față visului împlinit?”, am întrebat-o. „Ne vom mai naște o dată. Și încă o dată. Și încă o dată” (p.233). Dora trăiește în lumea reală care o rupe de irealul din care, uneori, diminețile, personajul nenumit și nenăscut încerca o naștere parțială. Dora se desprinde de sine, de trecut, de o realitate conjugală apăsătoare, de noaptea însăși în care fantoma vaporului bântuie cadrul ferestrei. Pleacă dând naștere unei alte lumi, unei alte realități, și, nu în cele din urmă, unei realități semantice corespunzătoare: „În fața blocului se opri pentru o clipă. Porni apoi grăbită, ca și cum ar fi fost așteptată, ca și cum ar fi avut ceva de împlinit. De aici nu își mai amintește nimic. […]. Un cerb nefiresc creștea tot mai aproape. Întinse mâna căutându-i un nume.” (p. 218).
Dincolo de golul nenașterii și de ființa căutând nașterile și numirile, de devenirile lui personajelor, un alt gol se întinde peste țesătura textuală a romanului: orașul devorator, Bucureștiul gri al anilor ’80, un monstru în burta căruia se petrece totul, care acaparează și amestecă destine, întâmplări, întâlniri, relații, care țese forme stranii ale unei realități apăsătoare peste însuși textul înghițit și digerat. Orașul devorează timpul și, deopotrivă cu timpul, ființele născute. Cele nenăscute sunt continuu pe drumul care nu se mai sfârșește. Din acest cadru, al orașului – el însuși personaj, un antierou, un gol mai mare și mai hulpav – poți evada doar atunci când forma se topește, doar noaptea (și asta chiar dacă forma stârnește admirație în mintea arhitectului).
Romanul debutează cu o evadare, a personajului masculin din sine însuși prin nenaștere și se încheie cu o dublă evadare, a Dorei, dintr-o realitate stearpă și a soțului ei din țară. O magistrală formulă de închidere ciclică a peripețiilor romanești într-un cadru al însingurărilor, al tăcerilor asumate și un pretext romanesc de a ascunde în pâcla orașului ființe și acțiuni, cu dramatismul lor, cu viețile lor, trăite și asumate sau nu – acestea sunt mizele lui Carmen Firan din romanul În apele facerii. Scriitura ei e un act artistic remarcabil: într-un univers cețos în care e greu să zărești lumina autentică, să împrumuți voci și perspective și să le așezi sistematic într-o desfășurare filmică a viselor nu este la îndemâna oricui. Împovărătoarele libertăți individuale, împovărătoarele ipostaze ale însoțirii anilor, întâmplărilor, permit ca fundamentul arhitecturii romanești să se afunde în abisurile suprarealiste în care, îngemănate, cămila, cerbul sau vaporul populează minți, personaje, existențe, într-un oraș care a pierdut calitatea de agora. Singurul antierou în adevăratul sens al cuvântului devine orașul, expresie a unei societăți a însingurărilor și însinguraților.

 

 

Note
1 Carmen Firan. (2019). În apele facerii. Iași: Polirom. 233p.
2 M-am bucurat să aflu de la Carmen Firan, la lansarea de la Brașov a romanului, că republicarea, după consistente modificări, s-ar datora și insistenței mele ca această lucrare să fie oferită publicului român pe o piață de carte substanțial modificată față de cea a începutului anilor ’90.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg