Judecând după avalanșa editorială, greu de controlat, s-ar părea că anii pandemici au priit scriitorimii. Iată încă o dovadă: poetul Gheorghe Șerban vine la întâlnirea cu cititorii cu două noi volume. Unul, previzibil, așteptat, adunând poeme (Necesarele nonsensuri), celălalt, surprinzător, un debut prozastic, reținând zece texte (Liniște galbenă), ambele apărute anul trecut, la editura PIM. Dacă proza scurtă ar putea fi „o autoprovocare”, primenindu-și scriitura, cum spunea prefațatorul, profesorul Cezar-Florin Ciobîcă, placheta lirică e pe deplin convingătoare, în pofida unui titlu curios, nu prea inspirat (credem). De fapt, poetul reciclează teme bătătorite, orbitând în jurul nucleului erotic și ascultând, apăsat de grele nostalgii, „colindul trecerii”. Să încercăm, întâi, o recapitulare a traseului său liric. Trăitor într-un colț de țară (la Dorohoi, mai exact), Gheorghe Șerban și-a preumblat dăscălia prin zonă, păstorind cenacluri și înhămându-se, după ’89, în frontul jurnalistic, amânându-și inexplicabil ieșirea în lume în ipostaza poeticească. Totuși, în1996, la o vârstă „argheziană”, va debuta editorial cu Ieșirea din sferă, aflând în poezie „o ancoră în cer”. Fostul lui coleg de la cenaclul Septentrion, Dan Movileanu, risipindu-și, la rându-i, tinerețea în orășelul Nordului, se întreba (prefațând volumul Planare verticală, 2018) care vor fi fost pricinile care au împiedicat debutul, la ceasul potrivit, și de ce poetul recidivează după o atât de lungă pauză. El strecura bănuiala că Gheorghe Șerban nu-și luase în serios eul liric; noi credem, dimpotrivă, că poetul, asaltat de îndoieli, nu-și biruise temerile, necutezând a se smulge „dintr-un anonimat trist”, cum mărturisea, dealtminteri. Un aer de vetustețe împrejmuia volumul, denunțând o lume dezvrăjită, sub roiul întrebărilor chestionând locul poetului și rostul poeziei. De unde și motivul drumului, semnalat de comentatorii acelui prim titlu (Emil Iordache, cu deosebire), poetul, pornit „în căutarea numelui”, încercând a descoperi anevoioasa cale spre sine.
În Planare verticală, Dan Movileanu deslușea un racord la generația optzecistă, greu de probat, indicând însă, îndreptățit, un drum inițiatic, desfășurat sub cerul îndoielii. Poetul, înfruntând „avalanșa nimicului”, luptă cu un „daimon pervers” depănând firul memoriei, pornit în căutarea numelui, risipind incertitudinile: „Eram doar un număr minuscul / într-un joc cu învingător programat, / galaxiile nu-mi recunoșteau zdrențele. // Aș fi vrut, să-mi crească ochi de șoim / să ciugulesc înțelepciunea profeților, / deșertul era deja ocupat. // Din cerurile indecise ale erorii / m-am căutat în umbra bătrânilor, / acrobat anonim pe muchia întâmplării.” (v. În căutarea numelui).
Volumul următor, Am coborât în mine (2019, cu o prefață semnată de Mircea Catargiu) invocă „plăcerea zborului ancestral”, cinstind călătoria interioară, „descoperind” feminitatea labirintică, iubirea-panaceu, sărbătorile „în furtună”: „Ar fi trebuit să ne iubim ca ziua cu noaptea / ca viața cu moartea”. După ani de tăcere („roditoare”, totuși, notează prefațatorul), Gheorghe Șerban recâștigă încrederea în cuvânt, dezvăluindu-ne izvodirile lirice. Chiar dacă pare a ne contrazice: „Am uitat demult să trăiesc, / am uitat să-mi chem umbra, / a murit și încrederea în cuvânt, / pe unde merg e neumblare.” (v. Gong). Sfidând astfel de temeri, luptând cu sinele locuit de „gânduri împietrite”, Secretul măștii de înger (2020) oferă o altă deschidere problematică. Sunt, acolo, „stenogramele sinelui” (cf. Daniel Corbu), dar, în pofida turnurii deceptive, poetul mărturisește că trăiește sub raza dumnezeirii. Sigur, „adoarme cu absența”, „ușa se închide a înserare” (v. Se face noapte-n steaua mea), viața „fumegă”; încrederea mijește, speranța pâlpâie de vreme ce, încrezător, ne anunță: „poate-am să te aflu”. Toată poezia lui Gheorghe Șerban, trasă în volume tematizate, crește sub bolta neoromantismului; are gustul oximoronului și culege metafore insolite, deschizând „fereastra inimii”. Iar volumul Himerele timpului ferice (Quadrat, Botoșani, 2021) pare a vesti un nou început. Poetul locuiește „între maluri de vise”, cultivă utopia salvării prin iubire, invocă iubirea prădătoare, „înfiripată din priviri”. Bate „la porțile visului”, îmblânzind herghelia sentimentelor, ezitând între ispita-idee și împlinirea ei, confruntat cu „zile iernatice”. Ar vrea să o zidească în „piramida cuvintelor”. Știe că „timpul trece ca o sălbăticiune” și acest șir de retrăiri, devoalând o poveste nespusă, basculează între zbuciumul viselor sau tortura amintirilor (cu grele tăceri, chemând pustiirea) și liniștea apelor adânci, provocând „imaginația palmelor”. Ochii Ei sunt „doi ghețari încinși”, decapitând „zilele cenușii”; o chemare pe drumul ispitelor, trezind „furiile trupești” (v. Robia speranței).
Dar poetul, nedorind „falsuri poleite cu / praf de adevăr” (v. Spovedanie), râvnește Femeia izbăvitoare, Femeia-văzduh etc., recunoscând că „stăpâna dorințelor confuze” îl condamnă la o așteptare fără sfârșit: „De la fereastra timpului fărămițat în / eternități, / zăresc nemurirea, / cu trup de toamnă,/ cu chip de vânt, / pe unde absența își plimbă pașii / obosiți de-atâta singurătate / și cuvintele nu aud liniștea / lovind acoperișul grădinii cu / dezamăgiri.” (v. Puncte cardinale). Plouă cu dezamăgiri în lunga sa retrospectivă peste care pogoară târziul. Vizitat de „umbre de șoapte”, retrăind „dimineți de robie”, cu păcăleli lascive și înșelătoare îmbrățișări, poetul reconstituie un anotimp gol: „Ceva care semăna cu iubirea / m-a ruinat, / a fost ispitire perfidă, / sufletul s-a pierdut în / dăruire.” (v. Aparență). Sunt zile văduvite și ani arși, răscolind jarul iubirii. Sunt căutări zadarnice, inventând o poveste trăită împreună, pentru ca, resemnat, să conchidă: „nu locuiam în același anotimp” (v. Chemare albastră). Risipind fumul promisiunilor și deslușind, tardiv, „enigma șoaptelor deșarte”, el vorbește despre „zâmbete negre”, „insomnii fără noapte”, o „bucurie stresată”, „spinii luminii sângerânde” etc., toate concurând la a închipui poeme nescrise. În care trecutul țipă, dezvăluind un „peisaj de cenușă”; din arderi neîmblânzite, din visul meteoric rămâne cenușa. Iubim din amintiri, conchide poetul: „din flăcări au rămas umbre / de dragoste uitată” (v. Colți prietenoși). Totuși, așteaptă o seară cosmică, descifrând „alfabetul sufletului” și „leacul râvnitelor buze” (v. Seară cosmică), știind prea bine că năvălesc „apele înserării”: „Singurătatea lovește-n fereastră, / mă caută, / de parcă n-ar ști că port / prea-plinul suferinței, / zestre lăsată de tine în ultima seară, / grea și rece comoară, / tăcută ca o gheară / înfiptă în seninul imaginar.” (v. Apele înserării). Cum așteptatele bucurii „n-au prins rădăcină”, înconjurat de „munți de amăgiri”, într-o „lume de false cuvinte”, poetul, cu o zvâcnire orgolioasă, își promite solemn: „peste absența ta voi zbura cu aripi de / gheață” (v. Chipul absenței). Sunt, în fond, cum spuneam, retrăiri, răscolind cenușa jurămintelor; o „întoarcere în ecouri”, îmblânzind spaimele care îi dau târcoale, descoperind două singurătăți „paralele”. Din trăirile vremilor ferice desprinde iluziile „sfârșite în ștreang”, oferindu-și balsamul însingurării / „o insulă părăsită”: „Paloșul viclean al zorilor tăia / gânduri, / umbrele nopții cădeau la picioarele / dimineții, / dintre maluri adormite / se înălțau neliniști, / valuri încremenite plângeau cu / stropi copilărești / în așteptarea săvârșirii.” (v. Condamnat la retrăiri).
Chiar dacă deznădejdea îl apasă și poetul rătăcește în căutarea drumului, volumul, surprinzător, respiră un mesaj optimist: „M-am închis fără să știu în carcasa / deznădejdii, / am lăsat vântul să măture / rugina / din lanuri prea-devreme / scuturate, / voiam să fii snop de / lumină, / pâinea unei nopți din spice de / Lună.” (v. Nu găsesc drumul). Fiindcă leacul e la îndemână și autorul, inventariind „himerele” unui timp ferice, îl retrăiește prin cuvânt, alungând nimicnicia: cuvintele, ele,„ne adună când cugetul s-ar pierde”. De aceea, încrezători în destinul poeticesc al lui Gheorghe Șerban, nu-l putem crede când, răsfățându-se, ne amenință: „Victorios în atâtea înfrângeri, / în tăceri mă ascund”. Iar volumul din urmă, răsfrângând trăiri înalte sub pecete recapitulativă, dovedește că nu ne-am înșelat. Cele două secțiuni ale volumului (Inocența izvorului, respectiv Altruism de vânzare) converg în a propune o înfocată pledoarie „pentru normalitate”, cum sună subtitlul cărții; adică, reinventând un topos mitic (copilăria) sau rememorând amăgirile și încercările vieții, purtând „răni deschise”. „Curat ca lacrima să mă trezesc în zori” (v. Aș vrea) și-ar dori poetul, mărturisindu-ne cutezanța de a visa, trăind – într-o civilizație cangrenată – „visul morilor de vânt”: „Căutăm prin dosare îngălbenite / un sens bolii noastre bizare” (v. Necesarele nonsensuri), contrapunând realului murdar, cu „putregaiul zilelor”, un serafic imperiu al viselor. El își devoalează, cu totală sinceritate, trăirile și interogațiile, năpădit de tristeți. Cum drumul pe care a pornit e „o cărare printre nostalgii”, ar dori să se afunde „în culori de lumină”, recuperând, din praful amintirilor, „imagini curate”, având drept reazem „armura lacrimilor”: „Picioarele mele m-au dus în locuri interzise, / ochii mei au văzut lucruri de nevăzut, / mâinile mele au clădit cetăți de speranță, / dar n-am știut să dau aripi cuvintelor / să zboare până în lumea fără griji; / n-am știut să păstrez gingășia copilăriei / plecată pe neștiute din biografia mea, / m-am mulțumit cu tăcerea păsărilor / sărutând statuile din parcul nostalgic.” (N-am știut).
Dar lumea e bolnavă, căzută „într-o adormire putredă” (v. Conturul nimicului) și cercetându-i rânduiala descoperă un deficit de altruism; viața, sub domnia lui Homo falsus, e un „album de grozăvii”, cu „oștiri de fețe slugarnice”. Și atunci se încumetă să lanseze o Patriotică: „Din când în când focuri glaciare / aprind speranțe, / din an în an cineva ne trezește, / sună chemarea spre ultimul asalt / să apărăm cetatea căzută în rugină, / de somnul visării să nu fim furați, / să dezvelim fața nevăzută a / nemărginirii”. Sau să îngâne rugi, implorând o normalitate (fie și „trecătoare”), ieșind din „somnul indiferenței”. „Porțile de lumină”, ne asigură, sunt deschise pentru toți (v. Normalitate) și, logodit cu iluzia, va decreta că „unica salvare” rămâne POEZIA: „Căderile ne-au îndârjit, / amăgirile ne-au educat răbdarea, / de la păsări am învățat că / poți zbura sau poți visa la zbor, / echilibrul îl poți găsi până și în / efemerul norilor.” (v. Echilibru).
Dar viața, știe prea bine, „nu poate fi doar vis”. E „prea toamnă în noi”, constată poetul, răscolind cenușa viselor (v. Calvarul zborului fără sens); armata de iluzii s-a risipit, grăbind trecerea „în absență”. Cum „nu mai e mult până-n târziu”, „repetabila înserare” amenință (v. Anotimpuri): „Am visat că visele mele / nu aveau forme, / nici conținut, / erau un fel de risipire printre / ideile copilărești, / aidoma fantomelor fără trup, / dar pline de răutate, / pâlpâiri jalnice arzând miezul / cuvintelor, / ca la o conferință despre fericire.” (v. Întrupare). Acest colind al trecerii, cu zile în ruină, rumegând amintiri, nu pune „lacătul pe vorbe”. Fiindcă, aflăm, „și din cenușă surâsul înflorește”: „prin cioburi de timp încă mai strălucesc / primăveri, / mai învingem câteva furtuni și / trecem în absență” (Strămoșii). Ea, deși „goală de înfiorări”, mai păstrează o culoare vie, pare „scânteia ce așteaptă o nouă înflorire” (v. În lan). Așadar, se iluzionează poetul, „timp ar mai fi pentru nebunești jocuri / cu ferestre spre copilărie” (v. Între două cuvinte). Concluzia, însă, cade nemilos, implacabil, precum o ghilotină, retezând visătoria: „Visele au trecut în amintiri, / așteaptă sărutul memoriei” (v. Bucuria suferinței). Invocând, în surdină, sperata Respirație verde: „Aș vrea să mai respir nopți care / legănau luna în cuiburi albastre / de păsări / așteptând roua cuvintelor tale, / când fluturii mai desenează încă / sentimente, / cât firul de iarbă se mai crede / sabie. / Aș vrea să mai respir / respirația ta, cât încă verdele renaște în clipe / ancestrale, / cât mai suie la cer o scară îngerească / spre miezul fierbinte, / din perfecțiunea zidită-n piramide / s-aud zvârcolirile singurătăților.”
Prin Necesarele nonsensuri, Gheorghe Șerban ne propune o convingătoare carte de versuri, citind „interioritatea” și salvând, printre amintiri traumatizante, tandrețea. Împletind contrariile, având curajul confesiunii și redescoperind comuniunea. Un lung monolog, putem spune, într-o lume bolnavă, deșertică, în care surâsul a devenit un „adevăr abstract”. Totuși, poetul nu capitulează în aceste vremi postumaniste, virusate correctness: „voi cânta înșelând putregaiul zilei”…