Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

În căutarea cărții pierdute

În căutarea cărții pierdute

În urmă cu două decenii, Ion Mureșan publica la editura Aletheia din Bistrița un volum admirabil, intitulat deloc întâmplător În căutarea cărții pierdute (o poetică a urmei). Aceasta se întîmpla după ce poetul debutase cu volumul Cartea de iarnă (Editura Cartea Românească, 1981), urmat, după mai bine de un deceniu, de Poemul care nu poate fi înțeles (Editura Arhipelag din Târgu Mureș), ambele constituind repele valorice ale unui autentic poet.
Scriind despre volumul În căutarea cărții pierdute, Al. Cistelecan face trimitere la poetul Ion Mureșan. „Faima de eseist a lui Ion Mureșan, scria criticul în numărul 5 din anul 2006 al revistei Familia, nu se ridică nici pe departe la cotele atinse de faima sa de poet. Deși, la drept vorbind, ar merita să se ridice măcar pe la jumătatea acesteia; nu de alta, dar cantitativ acesta e raportul just la două cărți de poeme (…) unul de eseuri, Cartea pierdută.” Al. Cistelecan menționează o serie de caracteristici ale eseului, care își pun amprenta pe volumul poetului din Cluj: „Nu există oameni calificați în eseu, oricât de strălucitori eseiști ar fi ei; pentru simplul temei că eseul nu e meserie, ci, mai degrabă, o bucurie și un spectacol al inteligenței. Eseul este în ultimă instanță o specie dificilă la care nu pot adera decât spiritele care trăiesc din entuziasmul inteligenței; care cunosc, așadar, economia inteligenței”.
Primul eseu al volumului, Note la un paradis pierdut, lasă impresia unui autentic program de lectură, ce face apologia ochiului și a privirii, trimițând spre relația dintre realitate și proiecția acesteia în imaginar. Ion Mureșan scrie despre paradisul eidetic ca „timp al necruțătoarelor miracole, cetate cu un singur stăpân, ochiul flămând. Ochiul dictatorial care își subjugă toate celelalte ținuturi și aproape suficient sieși, le compensează. O cetate nemărginită, în care sabia conceptului nu trasează, încă, lumea în gen proxim și diferență specifică. Percepția este mereu proaspătă. Haina de lucru a omului pare a fi, ca o impunătoare mantie, retina”. Acel „pas de demiurg” despre care vorbește Ion Mureșan este pasul de la identificarea obiectului cu imaginea lui până la „a folosi ca pe un obiect imaginea însăși”. Cu alte cuvinte, este vorba de pasul „de la reproducere la creație”, atunci când „pe scheletele lucrurilor crește carnea altor lucruri”. Din momentul în care se vorbește de imaginea obiectelor însușită de autor deja e vorba de un act de creație în plan imaginar, pornind de la realul pe care ochiul îl înregistrează „flămând” pentru un fascinant joc în alt plan, nu cu obiectele lumii, ci cu imaginile acestora. Realitatea nu este cu nimic lezată iar statutul ei nu este deloc știrbit, câtă vreme ochiul reține imaginile pentru a le „utiliza” într-un univers sensibil. Încursiuni „arbitrare”(după Husserl) în lumea reală, dar și în universul poveștilor, textele lui Ion Mureșan sunt în substanța lor niște lecturi fenomenologice, care apelează la eseu(fapt remarcat deja) dar care îl pot „trăda” la modul creator, pentru că autorul este mai mult decât un eseist, este un scriitor complex, care nu înțelege să abdice de la propria condiție, savurând fascinante spectacole pe care i le prilejuiesc realitatea și basmele citite, și care oferă el însuși spectacolele rafinate și profunde ale interpretărilor, pe parcursul cărora aruncă în joc, detașat, erudiție și inteligență, într-o mișcare ludică absolut remarcabilă. El renunță așadar la gravitatea și morga cu care ne-a obișnuit comentatorul de literatură. Conștient de propria valoare, ceea ce nu-l face orgolios, om împlinit, Ion Mureșan se poate bucura de prezența frumuseților simple, ce contează dincolo de tot ceea ce presupune căutarea cu orice preț a semnificațiilor. Într-o poiană, cadru sugestiv, de la marginea orașului și a modernității incontestabile, autorul surprinde doi soldați, unul dintre ei „cu privirea pierdută, departe, cânta”, în vreme ce altul dansa: „Dansa cu cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată. Nici ea nu zâmbea: rochia lungă, albă, foșnea ca hârtia. Părul îi era lung, arămiu, despletit pe umeri. Brusc, totul mi s-a părut evadat dintr-o lume de porțelan, eu însumi eram acolo un personaj de porțelan”. Reține aici atenția amestecul de trăire și de artificial, de realitate „vie” și de transcriere rafinată și ușor detașată a acesteia, de fixare a realului până când acesta se redimensionează. Ion Mureșan este vizibil contaminat aici de Ion Mureșan poetul, care operează inocent cu limbajul, la o altă vârstă decât a semnificației cu orice preț impusă: „Din ceea ce am văzut, nu am înțeles mare lucru și nici nu mi-am pus vreodată problema că ar trebui să înțeleg ceva”. Asta e tot, pare să spună Ion Mureșan, o imagine, și chiar o spune la modul absolut programatic: „asta e tot. Această imagine este tot ce am dobândit mai de preț în ultima parte a vieții mele”. Cu aceeași atitudine detașată, Ion Mureșan solicită imaginea în Hăinuțele de Paști, lăsând impresia că eludează semnificațiile de autentică poezie: „Apoi, dintr-odată, am o senzație stranie: hăinuțele de Paști, care toată copilăria mi s-au părut prea strâmte, acum, când le îmbrac la Sărbătoarea din memorie îmi par mult mai largi pentru trupul meu îmbătrânit. Și, acum, om în toată firea, tot mai sper că într-o bună zi voi crește atât cât să-mi fie bune hăinuțele luminoase ca Soarele, hăinuțele împărătești, hăinuțele de Paști”.
Poetul Ion Mureșan se dezvăluie prin plăcerea cu care se abandonează jocului și, până la urmă, limbajului, lăsând impresia că este dispus să se detașeze de gravitatea pe care o presupune lectura unor texte consacrate: „Mare este împărăția basmului, dar nici împărații nu sunt puțini. Până și animalele au împărații lor. De ce sunt atât de mulți împărați? Pentru că, în general, basmele sunt construite pe extreme, iar împăratul este o extremă. Este simbolul limitei de sus a puterii omenești. Împărații sunt pe cât de mulți pe atât de nefericiți. E drept că nici creatorii basmului nu îi prea menajează, dar, fie vorba între noi, nici împărații lumii acesteia nu prea au menajat creatorii”. Se poate vorbi într-adevăr despre hermeneutica lui Ion Mureșan, ceea ce s-a și făcut de altfel, dar farmecul textelor sale ține de nedisimulata plăcere a comentatorului, care descoperă simboluri sau impune simboluri acolo unde alții nu le bănuiesc, descoperă semnificații și mizează pe inteligență și imaginație, rezultând un spectacol de gală, de o profunzime pe care, precum în basmul cenușăresei, autorul însuși pare să o camufleze. Iată un fragment din comentariul dedicat basmului Prâslea cel voinic și merele de aur: „Sângele este purtător de suflet. Populațiile sanscritice aveau mare grijă, în timpul ritualurilor, ca sângele să nu ajungă în contact cu țărâna. Precauția indică pericolul, semnalizează că amestecul celor două elemente este primejdios. Dacă sângele fertilizează, amestecul poate da naștere unor creaturi iscate la voia întâmplării, creaturi scăpate de sub ordinea creației. Drumul lui Prîslea spre celălalt tărâm este unul de readucere la ordine. Misiunea sa: separarea celor haotic amestecate”. Ion Mureșan are lecturi profunde, citează cărți de referință, dar ceea ce contează în ultimă instanță este imaginația sa creatoare, precum în eseul Observații pe marginea unor cazuri de reîntrupare. Apa vie, apa moartă și mărul devin motive ce pulsează firesc într-o viziune accentuat personală, cu valoare de replică dată creației, totul sub semnul unei discursivități bine temperate: „După ce trupul a fost reconstituit într-o înjghebare fragilă, apa moartă acționează ca un adeziv care leagă, cimentează fragmentele, și ca un balsam ce vindecă și șterge cicatrici. Apa moartă ridică trupul la rangul de mort”. Iată cum este interpretată prezența mărului în procedura de înviere:„mărul este arborele primordial al conștiinței binelui și răului, arborele mândriei și al rușinii. Sufletul recunoaște de departe mirosul mărului. După același miros s-a mai ghidat o dată, demult, când a străbătut drumul de la paradis la pământ”.
Întregul volum se plasează sub semnul Cărții din perspectiva căreia demersul lui Ion Mureșan își motivează pe deplin profunzimea cu care transcrie experiența labirintului lumii. „Orice discurs despre carte, spune autorul Cărții de iarnă, nu este altceva decât un mod de a merge printr-un labirint. Vorbind despre Carte, gândul că de fapt cartea vorbește despre carte, că eu, vorbitorul, nu sunt decât obiect mijlocitor, o oglindă, un circuit telefonic prin care altcineva vorbește și chiar se admiră vorbind, gândul acesta devine obositor”. Despre orice ar scrie, Ion Mureșan rămâne în orizontul cărții, cu atât mai mult cu cât autorul este încredințat că „nimic nu este în simțuri care să nu fi fost mai înainte în cărți”. Inclusiv limbajul: „Vorbirea noastră este o vorbire din robia cărții”.

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg