Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

În căutarea fetelor pierdute

În căutarea  fetelor pierdute

În urmă cu câțiva ani, Al. Cistelecan făcea o mărturisire ce trebuie amintită atunci când e vorba de specificul criticii sale: „Nu prea văd cum s-ar lipsi critica de primă instanță de metoda „impresionistă”. Celelalte critici mai pot face abstracție (deși nu-i recomandabil, căci sentimentul de valoare nu poate veni decît pe această cale), dar pentru ea ar fi fatal să se angajeze direct în metoda semiotică, structuralistă sau chiar tematistă (ca să nu mai pomenesc de altele și mai caraghioase în recenzie). Impresionismul e chiar partea vie a criticii, partea ei de dialog imediat cu opera și de verdict prompt. Restul aparaturii poate veni după, dar operația „impresionistă” (estetică) e prima. E singura critică obligatorie; celelalte sînt facultative. Critica poate fi imaginată fără ele, dar nu fără ea. Cît despre ce ți-ar trebui și ce ți-ar putea lipsi, e bine – rezon! – să-ți lipsească, dacă se poate, cît mai puține. Și-n nici un caz cele de care ai pomenit! E obligatoriu ca un critic să fie inteligent și să aibă umor (deși știu că sînt cazuri care nu respectă… multe cazuri)”. După cum se cuvin amintite și cele scrise de regretatul Petru Poantă: „În mod strălucit și aproape ostentativ, Al. Cistelecan cultivă critica literară ca formă a creației. În special când scrie despre poezie, gândirea analitică, riguros conceptualizată, este mereu dublată de gândirea analogică, intuiționistă, de natură poetică în ultimă instanță. Limbajul critic este o modalitate a jubilării, cu relaxări frecvente în ludic și ironie. Expresivitatea textului are consistența iradiantă a marilor reverii ale profunzimilor. Critică de identificare, critică a profunzimilor, tematism sunt doar niște posibile trasee metodologice pe abstracțiunile cărora cristalizează o scriitură fascinantă; de fapt, un stil. ”
Câteva dintre cărțile publicate în ultimii ani de Al. Cistelecan par să constituie dacă nu chiar reperele unei istorii a literaturii române în general (Fișe, schițe, portrete susțin ideea), cu siguranță o istorie a poeziei românești de la origini până în zilele noastre, o istorie din care, firește, nu pot lipsi ardelencele cărora criticul le-a acordat atenția specială (poate chiar „cinstea specială”, cum ar fi spus Vintilă Ivănceanu) și nici fetele pierdute ale poeziei noastre, care fac obiectul recentului volum al distinsului critic (Fetele pierdute. Notițe pentru o istorie a poeziei românești, Chișinău, Editura Cartier, 2021).
Criticul „admirat unanim pentru subtilele intuiții și judecăți privind spațiul poetic românesc, dar dedat, nu mai puțin, unui soi de mic narcisism ținând de o anume caligrafie manieristă a expresiei” și-a făcut în ultimii ani timp pentru portrete ale unor autoare care păreau să fi alunecat definitiv în uitare ori în indiferența cititorului de azi.
În căutarea bietelor fete pierdute, criticul trăiește o adevărată aventură și parcurge un drum dificil, nu singur, firește, ci bucurându-se de ajutoare prețioase, cărora le mulțumește ca un om politicos ce este.
La sfârșit, criticul literar dă de urma fetelor poete, destul de multe, însă cititorului îi prezintă doar o parte dintre ele, o sută, cu promisiunea că va reveni, spre bucuria tuturor, nu ne îndoim: „Am adunat aici doar (!) o sută de poete, lăsând pentru altă dată probabil tot pe atâtea”. Firește, Al. Cistelecan nu este aici criticul foarte sobru din Fișe, schițe și portrete, și nici chiar acela despre care scrie Nicolae Manolescu în a sa Istorie critică a literaturii române. 5 secole de literatură: „De prin anii 70 ai secolului trecut citeam în Echinox și apoi în Familia și Vatra cronicile literare ale lui Al. Cistelecan: inteligente, sclipind de ironie și savuroase stilistic”. Inteligent se dovedește și aici Al. Cistelecan, după cum nu-i lipsește nici savoarea stilistică, însă ironia este bine controlată. Al. Cistelecan știe că aceste fete ale poeziei românești nu erau valori notabile, multe nici nu promiteau mari surprize, după cum criticul știe de asemenea că poetele pe care le-a găsit chiar au trăit, au avut o existență care se completează / luminează / motivează prin poezie. Care au trăit cândva pur și simplu! Atitudinea autorului este ușor detașată, dar deloc malițioasă în fața nereușitelor literare. Pierdutele fete nu sunt prezentate printr-un discurs ce apelează la riguroasele concepte ale criticii (despre care scriau pe vremea lor cei doi W). Ceea ce nu înseamnă că Al. Cistelecan renunță la ținuta de rigoare a criticului și că nu are nostalgia unui reper: „N-ar fi fost rău nici dacă aș fi putut plasa atâtea poete măcar în clase tipologice, folosindu-mă, eventual, de tripartiția lui Vladimir Streinu (lirism salomeic, saphic și didonic), la care mi-am permis să mai adaug două categorii (dianic și magdalenic)”. El este însă sigur de ceva: „Dar ar fi fost un dezechilibru strivitor, căci mai toate poetele de aici sunt niște Didone. În orice caz, poetele române par părăsite în masă și asta produce drame absolute, căci (mai) toate sunt niște radicale când e vorba de iubire: ori dragoste, ori moarte. Puține înțeleg iubirea la modul paulinic. Așa că toate, după câteva anotimpuri sentimentale mai euforice, dacă nu abrupt, trăiesc într-un mormânt. E un harem bacovian neașteptat de populat în poezia noastră feminină”.
De ce acordă criticul atâta atenție femeilor? Sensibilitatea în sine nu se identifică de fapt cu sensibilitatea lirică, ar putea susține volumul, după cum s-ar putea vorbi până la un punct de un discurs (critic) îndrăgostit (s-a și vorbit de altfel).
Ceea ce reține atenția în Fete pierdute este un admirabil exercițiu de lectură și, în același timp, o probă la care este supusă critica însăși. Al. Cistelecan lasă demersul liber, însă nu-i întoarce spatele. Odată declanșat de criticul lucid, demersul începe să-și caute, cu disperare uneori, propriul obiect, în absența căruia funcționarea lui ar înceta fără îndoială. El, demersul critic, își îndreaptă antenele spre critici mai vechi, să le afle părerea, dar și spre cărțile bietelor fete, mai ales (dacă ele vor fi avut mai multe cărți), chiar spre viața acestora, consemnându-și convingător bucuriile (rare) sau decepțiile.
Atunci când lipsa de talent se vede cu ochiul liber, poeta contează pentru Al. Cistelecan ca Inimă de patrioată (Valentina Antonescu-Sion), criticul, nu chiar atât de nevinovat, recunoscându-i fetei regăsite alte calități, e drept, fără legătură cu vocația poetică: „O inimă de Româncă a avut Valentina, chiar dacă prea puțin talent și prea puțină abilitate. Sinceritatea ar fi trebuit, probabil, să acopere toate lipsurile”.
Nu toate fetele regăsite, recunoaște Al. Cistelecan, „sunt chiar poete”, ceea ce ne permite să ne gândim că ceva urmă de poezie tot ar exista la ele. Iar criticul se dovedește chiar dornic să descopere un fior de lirism. Scriind despre Madeleine Andronescu, pe care o numește Puștoaica absolută, criticul ne amintește că fata fusese remarcată de un Nichifor Crainic și de Perpessicius (o considera „copilul acesta teribil al lirismului nostru feminin”) , care vedea în creația ei „o valoroasă operă lirică” aparținând unui autor cu „un real talent poetic”. Criticul nu pare deloc dispus să-și tulbure seninătatea exercițiului intrând în polemici cu cei doi autori menționați (cărora li se adaugă un Mircea Bogdan, de un entuziasm fără de limanuri). Spectacolul critic debutează cu efecte speciale, lăsând impresia că totul s-a spus, dar criticul este un regizor abil, care oferă altă perspectivă, mai calmă și mai „realistă”. Pentru un final fericit: „Ecuația sexualizantă în care e pusă această proiecție bovarică de ars poetica e o compensație la mirifianța inocenței din poemele de șotron. Păcat că Madeleine n-a mers mai departe. Pare că ar fi avut unde. Și și cu ce”.
De asemenea, nu chiar toate fetele despre care scrie Al. Cistelecan au fost pierdute în uitare. Olga Caba a publicat volume de poezie și proză până pe la sfârșitul anilor ‚80, iar despre autoare au scris, printre alții, Monica Lovinescu, Florin Manolescu, Mircea Iorgulescu sau Petru Poantă (revista Apostrof, nr. 5-6-7, anul I, 1991, îi acordă atenție). Informat, criticul apelează la monografia Ligiei Dumitrescu, apărută în 2012 la editura Limes, pentru a-i prezenta cititorului reperele unei biografii „ce-ar merita un film”. Demersul critic al lui Al. Cistelecan își dă repede seama cu cine are de-a face și începe să funcționeze cu totul altfel decât în situația multor biete și fără de talent fete. Numind-o, totuși, Olga, criticul reține în producțiile de început maniera barbiană, „reverii de senzualitate apoteotică”, un „vis de frenezie” care se traduce în „violență – și senzuală, și sentimentală”, de felul ei „o panteistă care visează intensități letale”, conturând cu siguranță, detașat și cu o ironie ce pulsează în lexic, portretul autoarei. Finalizat fără drept de apel: „O efervescentă imaginație materială (…) Olga avea spontan, după cum și mai și mai spontană era senzualitatea stihializată pe care încerca s-o disciplineze în poeme trase la rindea”.
Pe de altă parte, Fete pierdute lasă impresia că autenticul critic are vocația unui prozator, care, răsfoind un album cu fotografii vechi în sepia, simte nevoia să o prezinte de fiecare dată unui interlocutor pe fata din fotografie. Una este Puștoaica absolută ori Olteanca romanțioasă sau Gimnasta nonșalantă, alta nu poate fi decât Terapeuta, cea din altă fotografie este Gălățeanca îndurerată, în sfârșit albumul de familei le păstrează pe Fata lui Iorga, pe Mătușa lui Groza, pe O fumătoare ori pe Bârfitoarea. Și mă opresc aici!
Vorba respectatului nostru profesor: o lectură de plăcere și de-a dreptul adorabilă!

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg