Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

În dialog cu țara (Monica Lovinescu)

În dialog cu țara (Monica Lovinescu)

Nu cred că se putea găsi un titlu mai potrivit pentru memorialul pe care îl alcătuiește Monica Lovinescu, acoperind o perioadă de timp cuprinsă între 1947-1980: La apa Vavilonului (Editura Humanitas, București, 2008, reeditat în 2010). Trimiterea biblică la un Vavilor (Babilonul antic al turnului mitologic) în care s-au încrucișat limbile pământului își află în Parisul modern replica desăvârșită a unui loc de întâlnire pentru toate națiile și etniile lumii actuale, Sena devenind astfel, cu siguranță, apa lângă care se poate spune, fără ezitare, urmând psalmistul: acolo șezum și plânsem. În acest loc s-a stabilit, curând după război, tânăra fiică a lui Eugen Lovinescu, onorând o bursă de studii acordată de statul francez, de unde mai apoi, tulburându-se evenimentele în țară, nu s-a mai întors decât după câteva decenii (după decembrie 1989), refuzând așadar compromisul moral la care noua putere politică îi obliga pe intelectualii români, îndoctrinându-i cu preceptele ideologice ale unei societăți socialiste, importate (aduse cu tancurile, după expresia unora) din Uniunea Sovietică. Volumul completează, dintr-o perspectivă afectivă, șirul unui alt tip de memoriale (Unde scurte, vol. I-VI, însumând, selectiv, cronicile literare rostite în timp de la microfonul postului de Radio Europa Liberă), continuând cu La apa Vavilolului, II, apoi cu seria Jurnalelor (1981-1984; 1985-1988; 1990-1993; 1994-1995; 1996-1997 și 1998-2007), toate acestea acoperind o epocă de grație (tenebroasă în mare parte) a istoriei naționale: „rugul aprins de comuniști în 1948”. Însemnările zilnice din anii adolescenței, într-un jurnal juvenil, nu au fost păstrate decât în parte, printr-o selecție efectuată la anii deplinei maturități: „Din 1941 până în 1947, Jurnalul este intolerabil de prost, romanțios, sentimentaloid, atât de penibil încât am simțit nevoia să rup și să arunc la coș pagină de pagină. Din foarte puținele rămase intacte, ca și din câteva note, fixând momente mai semnificative, am alcătuit doar o rubrică de repere necesare, deoarece decalajul între ceea ce credeam c-am fost atunci și ce-a rămas fixat pe hârtie este atât de mare, încât mă pândește o «criză de identitate» (…) Dacă se confirmă această impresie, înseamnă că Istoria, cu majusculele și dezastrele ei, împiedicându-mă să-mi duc la îndeplinire vastele mele planuri literare, m-a salvat pur și simplu nu doar de eșec, dar și de ridicol”. Dar, la Paris nu-și va întreține, multă vreme, un jurnal zilnic, așa că rememorările de acum „fie mi le dictează memoria, fie le reconstitui după corespondența dintre mine și Virgil, sau din notații pe foi volante regăsite prin dosare, sertare, bibliotecă, pod, pivniță și garajul transformat în arhivă”.
Nu sunt de neglijat, totuși, amintirile din anii tinereții bucureștene, studiile făcute la Școala de la „Notre Dame de Sion”, bacalaureatul – „grand prix d’exccellence” – la Școla Centrală (cu N. Herescu președinte de comisie), pentru a-i fixa, încă de pe atunci, personalitatea. În 1942 se înscrie la Facultatea de Filologie (franceză), luând licența în 1946 („magna cum laude” cu teza: Le sentiment de la mort chez Pascal). Evocă cu admirație figura tatălui, Eugen Lovinescu („primul și marele meu lector. El mă îndemna să perseverez”), atmosfera de la Cenaclul Sburătorul (unde își citește primele producții epice), dar cel mai mult insistă asupra legăturii cu mama („prietena mea cea mai bună de joc și de serios”), figura ei evocând-o mai apoi, cu o anume disperare, când, fiind deja la Paris, află despre detenția ei („în închisoare, unde refuză «oferta» Securității: eliberarea contra unei scrisori prin care m-ar fi îndemnat să colaborez cu «ei»”) și în final despre moartea survenită la 7 iunie 1960 („s-a lăsat să moară pentru a mă naște a doua oară spre libertatea de a fi eu însămi”).
La Paris ar fi trebuit să-și pregătească un doctorat, la Sorbona („o temă ce mă pasiona: „Shakespeare și regia teatrală în secolul XX în Franța”), pentru care frecventează („nu prea mult, nu prea des”) Biblioteca Națională și a Arsenalului, ducând o viață modestă, alături de Virgil Ierunca, cu care se căsătorește, schimbând des adresele de domiciliu, cu o bursă de care nu va beneficia prea multă vreme, sperând să revină în țară, fapt ce va deveni imposibil după 1947, așa că încearcă variante de existență în lumea teatrului dar, salvatoare va deveni, abia în 1952, oferta unei colaborări la Radiodifuziunea Franceză („microfonul unui post de radio îmi redeschide un imaginar dialog cu țara. Pe o astfel de cale se pleacă fără multe bagaje /…/ renunț la orice proiect ce nu mai e legat de ceea ce va deveni o vocație”).
Memorialul Monicăi Lovinescu conturează astfel o biografie zbuciumată, construită în jurul unor emisiuni radiofonice culturale, dar cu încărcătură politică, la Paris, autoarea comentând cu pasiunea respingerii categorice a valorilor impuse politic în țară: cărți și autori, evenimente, fenomene sociale etc. Aceste emisiuni îi vor aduce în timp notorietatea și, mai mult, autoritatea judecătorească în materie, pentru un larg public de auditori clandestini din țară: „Microfonul era neutru și oarecum străin la Radio Paris unde, în afară de niște cronici literare, știrile erau redactate «obiectiv», adică diplomatic-anoste, de o redacție centrală, deși jurnaliștii de diferite limbi le adaptau după placul lor. Odată însă cu Europa Liberă, același microfon se personaliza: presimțeam că poate deveni ceea ce voi face din el, o vocație (…) Îmi voi popula studioul cu umbrele ascultătorilor anonimi pe care mi-i închipui complici. Din moment ce țara se împarte între Ei (guralivii stereotipului de partid) și Noi (paznicii chinuiți ai tăcerii), mie, beneficiind, printr-un capriciu geografic, de avantajul distanței, îmi revine să vorbesc în numele ultimilor”. Astfel e enunțat un soi de program editorial, la drept vorbind, pe care îl va respecta nesmintit de-a lungul anilor. Dar, nu despre conținutul emisiunilor sale e vorba în aceste… recapitulări existențiale, care se alcătuiesc din comentarii privitoare la contextul politic din Franța anilor de imediat după război, o destul de îndelungată perioadă copleșită de ideologia marxistă (Sartre, R. Aron ș.a.): „Moskova dicta în viața intelectuală franceză nu numai prin membrii partidului comunist francez dar și prin agenții intelectuali, neplătiți, benevoli fanatici sau flatați, denumiți «tovarăși de drum»”; despre mișcările populare din Franța anului 1968 („în Mai ’68. Printre baricade /Cartierul Latin își regăsea aspectele din 1848, la care întreaga intelectualitate de stânga visa de mai bine de un secol”); este atentă la tot ce se întâmpla în Europa (consacră pagini întregi Revoluției ungare din 1957: „ar fi inexact să spun că am trăit revoluția maghiară, când ea a trăit în mine”; războiului din Algeria; incendiarului Octombrie Polonez (1956): „Ne întrebam, discutam, încercam să răspundem neferindu-ne totdeauna de cuvintele mari. Era vremea lor: textele din Polonia și Ungaria ne soseau ca niște torțe vii pe care trebuia să le dăm repede mai departe, la microfon sau prin reviste”; Primăverii de la Praga (1968); marilor dizidenți ruși (Soljenițîn, cu întregul conflict al acordării Premiului Nobel; Ana Ahmatova; Șalamov; Nadejda Mandelștam ș.c.l.) – o autentică radiografiere a istoriei în mers la care a fost, în felul său, părtașă, reacționând din toate fibrele ființei sale împotriva comunismului în lume și mai ales în România.
Referirile la dizidența din România sunt constante și aceasta este urmărită pas cu pas, comentându-i pe cei care au evadat din România dar discutându-i și pe cei rămași în țară, cu care coresponda pe căi neoficiale, relatând întâlnirile cu cei ce o căutau aume, în trecerea lor prin Franța, prin Paris (susținea o rubrică intitulată chiar așa: Români în trecere prin Paris). Condiția disidenței lui Paul Goma este tratată pe larg, în numeroase pasaje („România s-a înscris pe harta disidenței grație lui Goma /…/ Disidența lui Goma a fost exemplară și nu renunț la nici unul dintre elogiile pe care le-am adus atitudinii sau operei sale”). Numai că în România această disidență a avut particularitățile ei, pe care Monica Lovinescu le teoretizează cu aplomb: „În România, disidența a constituit o excepție. Rezistența de la noi se manifestase când nu exista sub forme organizate în celelalte țări satelite și încetase tocmai când debuta la vecini. Ne-am bătut și au murit în munți, pe când Apusul orbise și surzise macerându-și victoria și uitându-și ostaticii. Din închisorile unde ni s-au lichidat elitele n-au mai ieșit în anii ’60 decât umbrele încrâncenării de ieri. Trei valuri de teroare (1948-1952-1958) au secătuit organismul colectiv. Ne surpasem în tăcerea aproape generală. Ne sacrificasem în gol. Cu această impresie de inutilitate au ieșit din temniță cei mai mulți dintre supraviețuitori, unii dintre ei rămânând și în «libertate» la dispoziția Securității. Iar dintre cei refractari oricărui compromis câți au început să se mire de propria lor fermitate? (…) Din pricina acestui vid al reacției, calea devenea liberă pentru opereta grotesc folclorică prin care Ceaușescu nu numai că și-a ridiculizat compatrioții, dar le-a și răpit temeiul unii sentiment național justificat de o ocupație străină (…) Nu mi-am dat seama imediat de consecințele unei astfel de confiscări a sentimentului național”. Cât privește atitudinea scriitorilor români, formulează o explicație în totul plauzibilă: „«orfani ai curajului», niciodată ai talentului. Nici ai rafinamentului. Esteticul salva și justifica totul. Se «rezista prin cultură». Constatarea sau scuza va fi curentă și în postcomunism”. Adesea comentariul se duce până în proximitatea analizei sociologice, privitoare la diversele cazuri ale disidenței celor aflați în străinătate ca și în țară: „printre «clandestini» – categorie inventată de noi – și exilați – veche de când lumea – apare la sfârșitul anilor ’60, promisă unei lungi cariere, până la căderea Zidului Berlinului, o altă identitate și greșit intitulată: disidenții. Termenul, care se substituie celui de opozant, face ravagii nu numai semantice. Menit să definească un nou stil de opoziție, în principiu din interiorul Partidului Comunist și, în orice caz, bazându-se, în critica făcută regimului, pe constituție, legi hotărâri, congrese de Partid, hățișul dintre permis și interzis este, exploatat metodic”.
Evocarea nenumăratelor personalități, române sau străine, cu care a intrat în contact în diferite momente ale îndelungatului său exil parisian, sunt în general colorate, vii prin tocmai reconstituirea epică a cadrelor întâlnirii, a trăirilor intime, a dialogurilor și nu mai puțin a disputei opiniilor ce se constituie în ample comentarii critice (mai ales) dar și entuziaste uneori. Sunt, în general, portrete rapide, realizate cu tușe nervoase, crochiuri capabile a surprinde trăsăturile de caracter definitorii ale acestora. O atenție aparte e acordată celor ce constituie elita diasporei românești: Eugen Ionescu („Mai mult decât la umorul său am devenit brusc sensibilă la sfâșierea pe care acest umor în același timp o exprima și o masca. Între text și mine s-a produs o vecinătate de obsesie”); Emil Cioran („bârfa dobândea cu Cioran dimensiuni homerice. O altă slăbiciune, de data asta cam ipohondrică, de care profitam însă și noi pentru a afla adresele celor mai buni doctori din Paris /…/ Evident că Cioran nu însemna pentru mine doar această prezență insolită și pitorească”); Horia Vintilă („printre evenimentele pe care le trăiam ca prin ceață se înscrie și scandalul cu Vintilă Horia și Premiul Goncourt /…/ ambasada română complota cum să exploateze acest premiu de prestigiu, cum să-l «comunizeze» /…/ Pregătiseră sau nu parada înainte ca Vintilă Horia să refuze indignat”); Mircea Eliade („Când apăruse Maitreyi, în 1950, în traducere franceză la Gallimard, Eliade era destul de afectat de lipsa oricărui ecou”); C. V. Gheorghiu („Am semnat traducerea din La Vingt Cinquième Heure cu pseudonimul Monique Saint-Côme pentru a o feri pe mama – ostatic – la represalii”) etc., etc. Sunt, în general, impresii și comentarii ce țin de o anume atitudine umană, dincolo de cea politică expresă. Ample pasaje tratează prezența la Paris a unor personalități ca Sorana Gurian, Al. Busuioceanu, St. Lupasco, Petru Dumitriu, Maria Botta, Yvonne Rossignon, Stroe Lupesco, Bazil Munteanu ș.a. dar și personalități culturale (scriitori, mai ales) veniți, pasager, din țară: Miron Radu Paraschivescu, Ion Carion, Ileana Vrancea, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Al. Andrițoiu, Nicolae Manolescu, Ovidiu Cotruș, N. Steinhardt și mulți alții, cu comportamente dintre cele mai diferite. Monica Lovinescu realizează astfel o largă galerie de portrete, surprinse în momente și situații insolite, capabile a evidenția caractere. Mai presus de toți se află însă figura lui Virgil Ierunca, martorul și companionul de-o viață: „mai anticomunist decât mine (…) va cultiva mereu pentru sine orgoliul unui țipăt în pustiu și cel mai activ dintre pesimismele posibile”.
Memoriile pe care le-a scris Monica Lovinescu, destul de târziu, la o vârstă înaintată, în lipsa unor jurnale autentice anterioare, sunt pe cât de atractive ca documentar de viață (nu lipsită de pericole reale, până la atentate de-a dreptul), pe atât de pasionante prin franchețea exprimării și mai ales prin imaginea caleidoscopică pe care o dă asupra lumii diasporei române de după cel de al doilea război mondial. Autoarea nu divulgă ci pune în evidență subsolurile semnificative care au fundamentat atâtea relații interumane tensionate, făcând astfel posibilă o mai bună înțelegere și apreciere a epocii bulversante și bulversate pe care a trăit-o din interiorul dinamicii politice a acesteia având, desigur, întotdeauna, prim-planul, într-un demers ce caută să-și provoace partenerii, prin reconstituiri adesea incomode. Sub acest aspect, cartea e polemică și contestatară, vie în măsura în care oglinda poate prezenta nedeformată realitatea în fața căreia este postată.

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg