Este aproape neverosimilă apariția astăzi, în efervescența trepidantă a tinerilor scriitori care se încearcă abordând cele mai teribile formule de exprimare lirică, așa-zis postmoderniste, a unei poetese de o mare sensibilitate erotică, așa cum este Oana Boc. Și nu avem de-a face cu ceea ce se obișnuia, până nu demult, a se numi prin lirica feminină, atunci când delicatețea și candoarea, esențialmente romantică, sau doar romanțioasă, își punea amprenta pe creația poetică datorată doamnelor. Nici vorbă. Autoarea Șeherezadei (am numit unul din volumele acesteia, 2021) construiește un adevărat sistem de poetizare a trăirilor emoționale în dialectica evolutivă a sentiementului iubirii, în cel mai pur înțeles al acestuia.
E o mare neliniște în, paradoxal, liniștea cu care își răscolește trăirile, căutările, marile dăruiri vieții prin iubire. Căci căderea în lume este, de fapt, o continuă coborâre în sine, în adâncurile propriilor emoții de intimitate: „lumea e un exercițiu de a privi în noi/ ca și cum ai privi/ într-un izvor cu ceață”.
Cele trei volume incluse în antologia O sută și una de poezii (Antologarea, nota bibliografică și selecția referințelor critice aparțin autoarei. Prefața de Pompiliu Crăciunescu. Editura Academiei Române, București, 2021) se constituie, de fapt, într-un amplu triptic al coborârii într-o esențializare a evenimentului iubirii, cu evidente asumări mitologice ale înțelesului acestuia.
Revelația nevoii cuplului aduce halouri transparente din biblicul poem al Cântării Cântărilor, unde îndrăgostiții se caută unul pe celălalt, definindu-și pasional starea de grație în admirație reciprocă: „Eu sunt cuprinsă de iubire ca de moarte./ Tu nu mai ești aici, ci doar în dorul meu,/ Iar inima îmi curge prin tot ce ne desparte/ Și îți respir absența, spre tine-arzând mereu.// Azi am lăsat durerea să mă doară/ Cât poate ea de-adânc și de intens./ Prin ea am coborât în mine ca pe-o scară/ Să te sărut, în dorul meu imens” (Scrisoare). Mărturisirea iubirii e plină de candoare dar și de pasionalitate. El, iubitul, este, desigur, mirele pe care îl adoră și spre care se îndreaptă solicitându-i participarea ritualică la dăruirea sa: „Pune-ți coroana și-așteaptă/ pe jilțul de dor să apar,/ să ard lângă tine ca luna/ cu trupul vrăjit lângă jar.// Hai, pune-ți coroana și-așteaptă./ Nu poți să m-atingi că te dor,/ te mistui și carnea ți-o-ngrop/ în mine și-n anii ce mor.// Pune-ți coroana și-așteaptă./ Târziul e încă în noi/ și focul veghează bezmetic/ hipnoza aceasta în doi” (Dor).
Cu volumul Scrisoarea Evei, trăirea pasională coboară până la clipa devenirii cuplului primordial, tot în înțelescul biblic al devenirii sale, când femeia/iubita se naște din dorința de dragoste a bărbatului/iubitului: „Am rătăcit multă vreme prin visele tale/ ca printr-o pădure/ sau ca printr-o durere/ cu noapte și cu tăcere amestecată” (Ultimul vis). Tocmai de aici și dăruirea pură, dar și febrila așteptare când iubitul s-o regăsească în frenetica sa pasionalitate, totul dezvoltat într-o inițiatică ritualitate de asumare a mirajului firii: „Într-o zi o să-ți aduc în dar/ tăcerea mea superbă/ și cerbii tropotind pe jar/ și-o să-ți alerg prin vene flămânde ca un lup,/ cu colții mei lunatici o să îți rup din trup/ iubirea ce mă ține încătușată-n tine,/ lăsând să-ți sângereze/ privirile de dor.// O să mă cauți atunci ca pe un vechi izvor/ pe care-l caută cerbul rănit de vânător,/ o să-mi adulmeci trupul cu patima ta oarbă/ și gura ta-nsetată din mine o să soarbă/ și o să alegi în taină iubirea din durere/ îmbrățișând frenetic/ superba mea tăcere” (Tăcerea mea). E multă gingășie și candoare în relația aceasta de iubire, în ființarea cuplului, când totul primește liniștea calmului dăruirii pure: „în fiecare iarnă, deasupra ta, eu ning” (Întâmplare), când ea însăși se simte aparținând ființial iubitului dătător de viață: „De-aș fi o floare și într-o zi/ m-ai smulge din pământ,/ aș prinde rădăcini în palma ta instantaneu/ și-aș coborî în tine curgătoare/ ca lacrimile de iubire ale unui zeu” (Condițional prezent).
Cu Șeherezada, cel de al treilea volum al construcției lirice pe care o dezvoltă Oana Boc, poezia coboară în universul imaginar al basmului, al misterului supraviețuirii prin poveste. Prințul/iubitul are nevoie de prezența femeii care să-i revigoreze existența, cunoscând astfel fiorii adevăratei pasiuni, nu atât carnale: „Poveștile tale curg prin viața mea înghețată […] în unicitatea fiecărei nopți/ pe care o descopăr cu uimire/ prin flăcările intermitente ale trupului tău/ care îmi vorbește despre altceva/ decât despre singurătate” (Regele melancolic. Destăinuire). Șeherezada este astfel o altă Evă, una care se dăruiește iubirii, care își dăruiește iubirea pentru a-și salva viața, dobândind prin puterea ei „veșnicia de la capătul acestei vieți”.
Plasând-o în contextul liricii universale a iubirii, Pompiliu Crăciunescu scrie, cu bună dreptate, în prefața antologiei: „Poezia Oanei Boc rezonează adesea cu cea a lui Vasile Voiculescu. De asemenea, există parfumuri de umbre care amintesc de Arghezi (Timp, Scrisoare), după cum există langori (Intertextualitate) ce pătrund sufletul aidoma stihurilor lui Verlaine din fermecătorul Il pleure dans mon cœur: Ploua între mine şi tine […] Un vers din poemul Frig – «Viața mea arde în flăcări reci» – mă duce cu gândul la faimos-tumultuosul început de sonet VII al legendarei Louise Labé dintr-al XVI-lea veac: «Je vis, je meurs; je me brûle et me noie». Dar acesta este gândul meu! În alți termeni: cristalizată pe un luxuriant substrat cultural, cu preponderență mitic, poezia Oanei Boc se sustrage erudiției adițional-mortifere. Sugestia, aluzia (voită sau nu), ecoul evanescent – așa cum poate fi valorizat distihul «să te-nsoțesc himeric/ cu trupul meu de fum» (Regina) în raport cu barbianul «al Evei trunchi de fum», din Timbru – proiectează această creație într-un orizont gödelian, neîncorsetat, adică, de lesturi livrești ori de pseudo intelectualizări ale cotidianului, așa cum se întâmplă în nu puține porniri postmoderniste. Oana Boc scrie o poezie a cărei naturalețe, izvorâtă din lumile lăuntrice, o personalizează incandescent, asigurându-i totodată personanța pe orbita marii poezii, în care lumina făpturii individuale/individualizante fuzionează cu chroma contemplației noetice. Acest proces, pe care Lévinas l-ar numi de «dezapropriere a subiectivității», are loc după o «ecuație» dinamic-contradictorie exemplar formulată de Baudelaire: «Plonger au fond de gouffre, Enfer ou Ciel, qu’ importe? Au fond de l’ Inconnu pour trouver de nouveau!»”.
Poeziile Oanei Boc sunt, în mereu și mereu mărturisirea de sine prin iubire, prin nevoia esențială de cuplu, trepte pe scara înălțării umane prin dragoste („Eram pe scara aceea spre cer/ amândoi hipnotizați de lună și de dor” (Scara). Ea scrie astfel o filă de pură pasionalitate, candidă, sinceră și lucidă în decantarea nevoii imperative de cunoaștere prin dăruire. O lirică majoră și gravă prin tocmai asumarea condiției primordiale a destinului feminin din totdeauna.