În contextul (mai precis… con-textele) iniţiativei editoriale a efervescentului editor şi poet Călin Vlasie – mă refer la site-ul Qpoem, acea ,,uriaşă filă comună de pe Facebook”, unde a ,,năşit” mai mulţi căuzaşi într-ale poeziei, la 13 dintre ei publicându-le câte un volum – Jurnalul unor cuvinte ingrate, al poetei clujence ,,germanizate” Emilia Ajule, aduce o notă aparte în acest cor (pe mai multe voci lirice, altfel cum?) nu doar eterogen, ci şi preponderent atipic. Că eterogenitatea este firească prin specificităţile de registre poeticeşti este de la sine înţeles, dar atipicitatea scoate în relief, singularizează şi conferă statut de voce distinctă. Capabilă de acute frisionante, dar şi de asperităţi interpretative de natură a surprinde, de nu chiar a perplexiza auditoriul, cum e cazul autoarei Jurnalului, ce se vrea, totuşi, a surdiniza ecourile ingratitudinii.
Pe coperta a patra, Al. Cistelecan afirmă că ,,Jurnalul unor cuvinte ingrate este, de fapt, o reacţie (…) de fiinţă rănită care se apără zgâriind şi lovind”, că ,,fondul din care ies este unul de psihisme încărcate, fără descărcări de graţie, cu un limbaj agresiv, tăios şi abraziv”. El nu ezită să spună şi că prin asta ,,Emilia îşi apără rezervele de idealitate şi candoare”, chiar dacă ,,cerneala de sepie iritată e aruncată direct pe pagină”, expresie ultimă ,,a unui cinism abrupt”, care se dovedeşte a fi ,,doar faţa ofensivă a unui lirism de rană şi compasiune”. N-ai cum decât să rezonezi cu acest simţ de observaţie percutant, dar realizezi că este ca al unui medic curant care pune, uneori, diagnostice uşor risca(n)te, doar ascultând la stetoscop aritmia cordului şi gâjâitul ce contractă alveolele plămânilor poemelor. Pentru că aceste texte mărturisitoare, dar şi incriminatoare în acelaşi timp, pe alocuri iau forma unei eşarfe lingvistice vânzolite de vântul energiilor negativiste, adică semnul acela care presupune rămânerea în espectativă a celor de care se desparte, după ce le-a permis să arunce priviri lacome, curioase şi intrigate în tren. Un tren al ingratitudinilor şi frustrărilor, ale unor călători care-au înghiţit multe hapuri, care-au digerat subsidiarităţi ale traumei, care-au urlat de pura şi invincibila disperare, acest urlet fiind perceput ca fiind, de fapt, şuieratul trenului. Poate fi şi de rămas bun, poate chiar de un soi de milă surescitată faţă de cei rămaşi pe peron. Iată, de pildă, ce spune un călător altui călător, chiar în dreptul ferestrei deschise larg a compartimentului, înainte de a se da semnalul de plecare, care întârzie, de altfel, nepermis de mult :,,pe LCSF l-am întâlnit la gliptoteca în stil neoclasic din Munchen/ vizavi de Konigsplatz este o cafenea în care cafegiul zâmbeşte mereu/ s-a uitat la mine cu ochii împietriţi zicând/ ai s-ajungi ca mine un dictator eşuat/ dacă nu vei continua să te întovărăşeşti cu artişti şi prostituate/ considerându-i egalii tăi/(…) vorbeşte-mi despre istorie prezent şi viitor/ numindu-mă victimă inocentă a unui alt tip de barbarie/ îmi place să-ţi sărut cuvintele direct de pe buze /muşcate înainte să le rosteşti/ se vede clar că într-o zi totul va fi bine/ şi asta sună aproape la fel de frumos ca bon voyage Cote Paradis!”. Iar de la fereastra unui alt compartiment, o călătoare, mai iritată ca sepia invocată mai sus, izbucneşte în acuze şi invective, unele mai vitriolante decât altele : ,,eşti un aruncător de cuţite experimentat/ a cărui tehnică constă în riscul de a le arunca/ necontrolat în toate direcţiile acum m-ai pălit grav privesc/ balta de sub mine în timp ce tu iei încă unul şi înfigându-ţi-l / în picior zici vezi m-am rănit şi pe mine/ durerea mea e mai monumentală decât a ta (…) nu îmi mai rămâne mult de zis/ după ce m-ai sfredelit toată/ şi ţi-ai ascuns rămăşiţele frustrării/ în crăpăturile oaselor mele adie vântul dinspre vest/ îţi întoarce privirile de la mine semnează odată capodopera/(…) mai e loc pentr-o mâzgălitură/ când au să întrebe Oscar şi Franz ce e cu bandajele/ am să le spun doar că a fost circul Rusiei în trecere/ curiozitatea m-a împins în cuşca animalelor sălbatice crezând/ că sunt îmblânzitoarea de lei/ n-a fost aşa”.
Ai putea crede – de fapt, că aproape tot ce se petrece în acest tren al cuvintelor ingrate ţi se relevă a lua forma unor certitudini contondente şi, nu o dată, coincidente – că Emilia Ajule însăşi mânuieşte din răsputeri biciul cu plumb în vârf cu care îşi impune voinţa şi ţine la respect persoanele, personagiile şi fiarele sălbăticite din oameni. Chiar şi din ea însăşi, desigur, de nu cu obstinaţie şi fulminant aplomb resentimentar, în primul rând de acolo. Pentru că ego-ul ni se arată uneori făţiş, învineţit de furie şi agresivitate, sfidând deliberat coşcovitele şi derizoriile legi ale autocontrolului: ,,doar când eşti singur se-arată / fiara plăpândă din tine pusă pe fapte mari/ am hotărât în unanimitate/ specializarea nebuniei într-un singur domeniu”. Putem identifica – precum o oază a verdelui crud într-un similideşert al fulminanţelor, al compulsivităţilor şi eclatanţelor sfârâind şi fumegând continuu – accente persuasive ale erosului cu mlădiţe purpurii, adiind prin lăuntricitatea până atunci intens suferindă; când ,,fiara” şi-a retras ghearele în pufoasele teci, acum prevalându-se de o iminenţă sui-generis a extazului, doar că şi acela tremurător şi incert, în umbra intimidantă a… dicţionarului: ,,se gândea cum ar fi fost dacă mâinile tale s-ar fi plimbat pe-acea operă de artă şi ochii tăi m-ar fi făcut să spun: De data asta mi se pare ca niciodată! (…) Mi-am scos din buzunar dicţionarul şi-am căutat un cuvânt. Dar nu l-am găsit. Vorba pe care-aş fi voit să ţi-o spun nu se inventase încă. Aşa c-am rămas la ceea ce este pe înţelesul tuturor: Te-am iubit azi-noapte“.
Jurnalul unor cuvinte ingrate – volumul de debut al poetei Emilia Ajule – poate fi asemănat, totuşi , parcă de prea multe ori, cu o tabelă cu semne enigmatic-criptice, pentru a cărei decriptare răbdarea îţi e pusă la o (destul de) grea încercare. Chiar dacă aderă la un tip de lirism epurat de aşa-zise morbideţi sentimentaloide, cred că nu i-ar strica un efort profundizat spre anume decantări, limpeziri şi ipostazieri ale constructului poetic, care mai mult să scoată în evidenţă, decât să ascundă. Dar începutul – certificat și de un premiu al Filialei Uniunii Scriitorilor Iași pentru poezie – este de foarte bun augur.

 

 

Notă
1 Emilia Ajule, Jurnalul unor cuvinte ingrate, Editura Paralela 45, Piteşti, 2016