Concomitent cu lucrarea sa de o viață, mai bine spus în același timp cu savârșirea acesteia, e vorba de Sistemul Filosofic Pentadic – o ontologie și o epistemologie, ca să zic așa, în cinci timpi –, marele meu prieten, impozantul filosof, logician și scriitor român, academicianul Alexandru Surdu, fost vicepreședinte al Academiei Române și director al Institutului de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu Motru”, șef al Secției de Filosofie și Teologie a Academiei, fost profesor universitar la Universitatea București și la Universitatea „Titu Maiorescu” al cărei membru fondator fusese, răposat, cum se știe, de curând, ucis de invazivul virus chinezesc Wuhan, și-a îngăduit și memorabile răgazuri eseistice; idei, adică, în comunicare beletristică, filosoful fiind aici, după pilda trăiristă în domeniu, ispitit de rememorarea lor în anvelopă literară, sedus mai precis de chipul acestora în scriitură expresivă. (De amintit fiind in această ordine, între altele, Vocații filosofice românești, 2003, Comentarii la rostirea românească, 2009, Șcheii Brașovului, 2010, Izvoare de Filosofie românească, 2010, A sufletului românesc cinstire, 2011, Pietre de poticnire, 2014 și, în 2016, La porțile Împărăției. A mai scris și despre Dragobete, opus anglosaxonului Valentin, un eros național cu origini, se presupune, dacice, trădat însă, nu mă înșel, de denominația slavă).
Dar logicianul Alexandru Surdu (care considera, precum Hegel, logica o ştiinţă vizând absolutul) visa, şi avea s-o înfăptuiască, Metafizica (un vis în realizare astăzi – „stuctura apriorică a imaginativului poietic raţional” – de către filosoful Mircea Arman.
Vestirea impresionantului proiect filosofic pentadic va fi fost facută, dacă nu mai devreme, în Pentamorfoza artei (Editura Academiei Române, 1993), fiind inițiată aici tranziția, printr-o hermeneutică aplicată artelor, de la antica și eterna, în același timp, dialectică binară la dialectica pentadică. Tematica dialecticilor în mai multe dimensiuni se învederează de la Heraclit și pythagoreici, la care se găsesc aspecte din aproape toate viitoarele însărcinări (cum ar spune Heidegger) ale gândirii, la Aristotel și Tomaso d Aquino (tetrada), la Hegel (triada), la Platon elemente pentadice, din nou tetrada la Kant și la Constantin Noica etc. trecerea lor în revistă, detaliată, o regăsim în mai toate scrierile în caz ale academicianului Alexandtu Surdu. În Metamorfoza artei el își propune numai, cum spune, o corecție: a găsi în domeniul artelor unele structuri netriadice, admițând în final, odată cu inițiatorii antici, că „nu există dialectici mai complexe decât cea pentadică”, dialectica pentadică fiind astfel
dialectica maximală. Își întărește aserția prin observarea „simplă și firească” a legăturii între cinci și viața omului: pentada corespunde desfășurării acesteia pe cele cinci vârste; trupește omul are cinci extremități încadrabile într-un pentagon; relațiile sale cu realitatea exterioară sunt efectuate prin cinci simțuri etc. Ar mai exista, așa-zicând, și un argument numerologic: „Matematicienii antici au făcut multe speculații în legătură cu numerele, până la zece inclusiv. Dar, așa cum observase deja Hegel, numai cele referitoare la primele cinci aveau o acoperire reală și o semnificație extra matematica evidentă. În genere, numerele mai mari de cinci erau considerate ca multiple ale celor inferioare, sau ca rezultatul din suma acestora.”
În volumul I al sistemului categorial filosofic, consacrat problemei transcendenței („Sistemele filosofice categoriale – scrie acum eminentul gânditor român – trebuie să aibă firește un început, dar acesta nu este Începutul lumii. Și, utilizând o terminologie de tip hegelian, după care începutul ar trebui să coincidă cu sfârșitul, categoria de pe urmă a filosofiei este Transcendența, adică tocmai ceea ce trece dincolo de celelelte categorii”), Alexandru Surdu, după câteva considerații preliminare (privilegiile și neajunsurile filosofiilor sistematice), va propune (nu înainte de a lăuda, odată cu principele Cantemir, Logica) definiția tare a filosofiei pentadice: este „Teoria trecerii de la Subsistență și Existență, prin intermediul Ființei și al Realității, la Existența Reală”. Odată înfăptuită, impunătoarea lucrare a lui Alexandru Surdu se va așeza, așadar, deodată cu Devenirea întru ființă a lui Constantin Noica, în linia începută în gândirea românească de sistemul mirabil al lui Lucian Blaga.
*
În La porțile Împărăției, îndeosebi în eseurile finale (Vișeul de Sus. La sediul cavalerilor marmațieni și La porțile Împărăției), autorul, dezlegat parcă din severitatea, de asprimea productului Logicii (Logica ar desface, consideră el aidoma principelui Cantemir, porțile ferecate ale Filosofiei) e purtat de aripa entuziastă, deja, cum spuneam, de un îndemn liric. E invitat în ținutul tainic și voievodal al Maramureșului (țara mea natală, ca să zic așa, acolo la Rozavlea, Șieu, Botiza și Dragomirești, în Surduc (comuna Strâmtura), la Vișeu de Sus apoi, îmi mai hălăduiesc rudele), omul e, iată, încântat, e atins în inimă și istoriile, mirifice, pe care i le va oferi locul sunt iute prelucrate emoționant, tulburător, deja adesea patetic. Dar oare nu e, mai presus de toate, aci și melancolia? E atinsă adică totodată și e făcută să vibreze, în tonalități pătrunzătoare, struna națională, coarda patriotică e bine întinsă. Iată așadar un poem în proză (în care undeva se strecoară vestirea thanatică, pliroforia marii treceri): „Și tot văd aceste imagini, fie în vis, fie când le povestesc, pe fundalul heraldic maramureșan al porților împărătești și al bisericii de lemn. Să fie oare și aceasta icoana de sfârșit al vieții și al trecerii spre celălalt tărâm? […] Citind aceste povestiri, eu am mereu în minte porțile împărătești maramureșene, căci nici n-am mai văzut și n-am mai auzit de altele mai falnice. Și-n depărtare «văd albind» biserica cu turla ei pierdută-n nori, de unde ni se arată și lumina sfântă”.
*
Lucian Blaga despre tainițele sufletului românesc, ca și acel Lucian Blaga despre noul eon sau noua eră (New Age) nu sunt, în cartea lui Alexandru Surdu La porțile Împărăției, cum am crede, un elogiu al celui mai însemnat autor de sistem categorial filosofic din România („filosof de formula unu”), dar sunt în același timp, la Alexandru Surdu, o analiză laconică și din unghiuri inedite, a gândirii blagiene. Îi lipsește Logica, apreciază în caz gânditorul de azi: nu e însă un reproș, Blaga, sub înrâurirea esteticului, făcând parte din linia filosofică a unor Schopenhauer și Nietzsche (cu observația, totuși, că aceștia nu au fost autori de sisteme filosofice): „S-ar putea considera, scrie Alexandru Surdu, că spre deosebire de sistemele filosofice disciplinare, care încep de regulă cu logica sau din care aceasta nu poate să lipsească, cele categoriale, de influență estetizantă, de exemplu, ca la Schopenhauer sau la Nietzsce, nu mai au nici un capitol de logică”. La Luciuan Blaga, în schimb, „predomină considerațiunile științifice și despre științe, aproape din toate domeniile și din toate timpurile”. Nu va fi însă defel un scientific, Lucian Blaga împingând va să zică metafizica până dincolo de taofizică, de pildă (în cazul lui metafizica fiind fiind aidoma beznei din care „tragem cu săgețile aprinse”). În această ordine, Alexandru Surdu afirmă: „Blaga însă merge mai departe decât taofizicienii (vezi în caz Fritjof Capra, The Tao of Physics, n.n) și are viziunea, pe linia acceptării dogmatismului, de reîntoarcere la un nou Ev Mediu în care să se renunțe și la știință”.
Precum Mircea Eliade (într-o prefață la ceea ce ar fi fost traducerea în limba franceză, inițiată de Constantin Noica, a operei gânditorului din Lancrăm), Alexandru Surdu consideră că, la fel ca Immanuel Kant, care a dat categoriile conștientului, Blaga a oferit filosofiei lumii categoriile inconștientului. La Lucian Blaga Alexandru Surdu găsește apoi că structura categorială a matricei stilistice e pentadică: orizontul spațial; orizontul temporal; accentele axiologice; anabasicul și catabasicul; năzuința formativă.
Despre paradigma românismului, o dimensiune tare a filosofiei blagiene, Alexandru Surdu apreciază că la marele filosof român e un „patrimoniu stilistic”, corespunzător unei vii matrice stilistice, având adică „oscilații în jurul celor cinci tipuri de factori, care determină apariția unor «mobilități statice», cum le spunem noi, după care putem recunoaște ca fiind românească orice manifestare artistică, […] dar și folclorică, mitologică, religioasă sau filosofică”. „Românismul”, continuă comentariul lui Alexandru Surdu, este o „exigență a inconștientului căreia i se supun, în primul rând, creațiile populare, dar și cele culte, indiferent de influențele exterioare exercitate prin educație sau prin imitația altor matrici stilistice”. Într-un fel sau altul românismul se face vădit, răzbate prin personanță, ca un fel de viziune despre lume a românilor.