Poet de mare productivitate, scriind cu ușurință în diverse genuri literare dar risipindu-și creația prin nenumărate reviste ale vremii, parcă anume cu un profund dezinteres față de soarta lor, Horia Furtună rămâne azi aproape un necunoscut generațiilor mai noi de cititori, foarte puțin discutat și apreciat în critica și istoria literară. Se amăgea, desigur, imaginându-și un alt destin în posteritate („Târziu de tot, când n-oi mai fi pe lume/ Nici ca destăinuire, nici ca nume,/ Vreun tânăr de nedumerire plin,/ Vreo fată fără sprijin și cămin,/ Vreun gânditor mut, abătut,/ În căutare de vreun frate neștiut,/ Vor răsfoi volumul meu postum” – Târziu), dar reunirea poemelor sale într-un volum antologic s-a produs târziu, în 1967, când Dumitru Micu i-a girat volumul Balada Lunii, primit fără prea mare interes de exegeții vremii, chiar dacă vibrația patriotică autentică, din numeroasele sale poezii, ar fi trebuit să-l valideze superior în epocă, reținând versurile de un puternic, patetic patriotism, cum sunt, bunăoară, cele din Odă Armatei Române: „Flăcăi din șapte sate, voinici dintr-un județ,/ Viteji din toată țara ați alungat păgânul./ Puternici ca stejarul, ca bradul de semeți/ Așa sunteți de veacuri și astăzi, măi băieți,/ Căci nimeni nu-i pe lume mai tare ca românul!”
De curând, o distinsă cercetătoare a literaturii naționale, Livia Ciupercă, autoare a unor cu totul remarcabile monografii consacrate scriitorilor I. Al. Brătescu-Voinești (1996), Paul Bujor (2010), Dominic Stanca (2011), Al. Lascarov-Moldovanu (2014) ș.a., prezintă un amplu studiu documentar-monografic Horia Furtună (Editura StudIS, Iași, 2020), aducându-l astfel în actualitate pe cel pe care îl consideră încadrabil perfect „în linia modernității primei jumătăți a secolului al XX-lea. La rădăcina verbului său se împletesc […] trecutul și prezentul, cu tot ce are el mai armonios”.
În lirica lui Horia Furtună se disting nunațe parnasiene și simboliste, veșmântul prozodic „cultivând rigorile clasicității” (Al. Piru) și romantismului, influențat pe latura tradiționalismului de Ion Pillat (de a cărui prietenia s-a bucurat), scrie poeme religioase; întreaga sa creație recomandându-l ca pe „un poet eclectic cu mare verbialitate stilistică” (Aureliu Goci).
S-a născut la Focșani (21 iunie 1888) în familia unui renumit medic veterinar (Președinte al Societății de medicină veterinară), Ioan Ștefănescu Furtună, mama Speranța Plotina, primind o aleasă educație (la vârsta de patru ani ia lecții de pian) și învață, la Constanța, unde își petrece copilăria, grecește și turcește (mai apoi își va însuși franceza și germana, italiana și spaniola, engleza și rusa, limbi din care v-a traduce librete de operă și operetă, dovedindu-se a fi un poliglot în toată putera cuvântului). Urmează liceul „Matei Basarab” din București, debutând, ca elev, cu poezii, în revista Carmen (1902) și legând o prietenie pe viață cu viitorul poet și filosof Eugeniu Sperantia. Absolvent în 1906, urmează studii universitare la Paris și obține în 1915 un doctorat științific în drept. Întors în țară practică o vreme avocatura („om de procedură”) în Baroul de Ilfov, și gazetăria, colaborând cu poezii, proză și articole pe teme culturale în paginile a numeroase publicații (în timp, până la sfârțitul vieții, semnează în Epoca, Țara, Minerva, Cele trei Crișuri, Adevărul literar și artistic, Gândirea, Cuget românesc, Adevărul, Dimineața, Revista Fundațiilor Regale etc., și va fi un colaborator permanent al Radiodifuziunii Române (este unul din fondatori acestei instituții pe care a servit-o din 1928 până în 1948). O vreme este tentat de politică (deputat de Ilfov în două rânduri: 1922-1924; 1926-1927) și de administrație: Prefect de Ilfov (1919) și de Buzău (1931-1932). Dar, mai presus de toate, cariera literară reprezintă adevărata sa vocație.
Odată cu declanșarea primului război mondial este înrolat în armată, cu grad de ofițer și ia parte la câteva operațiuni militare dar în decembrie 1916 cade prizonier în luptele de la Ștefănești, urmând a-și petrece, alături de alți circa 400 de ofițeri români, doi ani în lagărul de la Dänholm-Stralsund, în Germania, pe un ostrov la Marea Baltică, în condiții precare. Viața de captivitate devine subiectul ciclului În sârmele ghimpate, un soi de relatare lirică, reportericească, de un profund dramatism, prin vibrație emoțională evocatoare: „Oraș – ce-mi dai fiorul dezlănțuirii și-l/ Strecori cu-atâta artă în traiul meu nemernic/ În limpedele aer, curat ca după ploaie,/ Mai roșie se-nalță cazarma sângerie” (Muri în lazaret), sau, cu și mai acută sensibilitate, în poemul Noapte de Crăciun: „Deschid spre stele geamul rece/ Și mă izbește vântul,/ Pe cer stau candele răzlețe/ Păzindu-ne mormântul.// Ostrovul unde locuim/ E alb acum la chip:/ Căzu o insulă de nea/ Pe una de nisip.// O mare fără de lumini/ A înghețat sihastră/ Și se-ncovoaie-un câmp de stele/ Pe lespedea albastră” etc.
Eliberat din prizonierat este oaspetele poetului Ion Pilat, pe domeniul acestuia, la Miorcani, unde scrie, de asemenea, un ciclu de poezii, într-o frumoasă caligrafie de pastel rustic, desigur contaminat și de respirația candidă pillatiană: „Cerul începe să meargă cu toți norii deodată,/ Norii galbeni ca o lână răspândită pe amurg,/ Frunzele prindeau în dungă adierea răsfirată/ Și o susurau lichidă ca pâraiele ce curg […] Tot spre miazăzi întoarsă sta vârtelnița pe case,/ Norii vineți însă-n suluri lunecau spre miazănoapte./ Șapte corbi pe ceruri ca la Carul mare se-njugase/ Și vâsleau și ei ca șapte stele negre, câte-și șapte” ș.a.m.d. (Norii).
Poezia peisagistă pe care o cultivă are accente pastorale, contemplative, decantate în propriile trăiri ale însingurărilor: „Ah, vântule, cu tine du-mă,/ s-aud cum florile mă chiamă,/ să le ascult frumosul nume/ ah, vântule, cu tine ia-mă!// Să sorb pe pajiști înflorite/ Miresme tari și carpatine,/ Miresme blânde, dunărene,/ Ah, ia-mă, vântule, cu tine” (Numele florilor).
Melancolia este dominantă în poezia erotică. E pasională, totuși; declarația de dragoste pentru persoana iubită se face cu o frumoasă reverență romantică, oferindu-și, odată cu inima, poezia întreagă; verbul e elaborat în formula sonetului: „Eu am să-ți dau surâs și poezie,/ Tu dă-mi vioiciunea cărnii tale./ Ia-mi frumusețile din suflet, ia-le!/ Și-n schimb dă-mi trupul tău ce se-mlădie.// Plin de păcat, de patimi, de zulie,/ Am brațe cu stâmtorile brutale./ Ah, pune-mi după-atâtea vorbe goale/ Pe buza-mi arsă buza-ți arzulie.// Suntem la fel ca toată lumea, da!/ Dar nu-i o fată cu privirea ta./ Hai să ne dăm spre viața noastră drumul,// Să ne îmbrățișăm cu foc și artă/ Și să simțim cum dragostea își poartă/ Gâlgâitor în gât și-n trup sugrumul” (Sonet erotic).
Era dăruit în totul poeziei și rostului acesteia, trăind plenar, angajat, menirea poetului în societate, scrisul reprezentând pentru el supremul deziderat al vieții. În acest sens se exprimă, jubilând ori de câte ori participă la evenimente consacrate, sărbătoresc, literaturii. Cum este această dedicație la Săptămâna poeziei (în mai 1933): „Odată cu seninul și cu întâia floare,/ Ne aduse primăvara o nouă sărbătoare./ Nu-i scrisă pe răbojul nici unui calendar/ Frumoasa săptămână care-am primit-o-n dar.// O vor păstra-o anii cu dragoste-ntre zile/ Cum cartea scump păstrează garoafa între file./ Aprilie de-acum o s-o aducă iară/ Cu-ntâia rândunică și-ntâia tămâioară”. E o poezie ocazională cum sunt atâtea altele, pe care le scrie cu o ușurință și o dexteritate de înalt manufacturier. De aici și perisabilitatea multora din stihurile sale cu dedicație, altfel elegante în încărcătura lor metaforică, scontată, dar facile, exaltate și pur declamatorii. Așa, bubnăoară, cele omagiale, închinare Regelui Carol al II-lea.
Lirica sa se resimte și de pe urma unei abundențe de halouri livrești. Astfel, ideile rămân mereu firave și puține, estompate în discursul poetic spumos, de altfel, dar improvizat, care, datorită unei extraordinare ușurințe de a versifica, ia proporțiile unei adevărate avalanșe imaginative în tehnica parafrazei, repetând mereu un motiv de virtuozitate asociată.
Peisagist în versurile căruia anotimpurile rezonează cu propriile stări de suflet, Horia Furtună este un fin evocator al toamnelor melancolice: „Ah, toamna înjumătăți întreaga lume,/ Căci ne-a furat și umbra și lumina;/ Iar frunza ce-ascundea de soare umbra,/ Privind cum tremură pe iarbă prin medalii/ De aur, chipu-i alintat de vânt, –/ Acum frunza își sărută umbra umbrei pe pământ […] Oh, câte toamne a-nghițit pământul/ Și ca întotdeauna bate vântul// Și vom muri și noi ca toate, surioară,/ Căci toate fură gata când trebuiau să moară […] Cad frunzele, căci vine toamna/ Din pragul toamnei dă poruncă,/ Cad frunzele cu umilință/ Ca niște măști pe care vara, în fața morții, și le-aruncă/ Nemai voind să mintă” (Asfințit de toamnă).
Un ciclu aparte, la drept vorbind un amplu poem de implicații filosofic, meditativ, O plimbare prin parcul iluzoriu (1952), este un elogiu adus poeziei, care i-a marcat viața și pe care acum, în crepusculul acesteia (își presințea sfîrșitul care s-a produs în martie 1952), o simte oarecum distanțată datorită cadrului social-cultural al noii epoci, care îl marginalizase. Versurile sunt oarecum testamentare, căci parcul iluzoriu este acum însăși poezia: „Și-atunci când simți că nu mai ești poet/ Ia-ți printre oameni locul tău încet/ Privește înc-odată lumea mare/ Și treci la fapte, sau tăcere sau uitare […] Vezi Parcu-acesta iluzoriu ce-a adormit tăcut?/ Închide ochii… și a dispărut!” (Iazuri de noapte).
Asemănător oarecum în construcție, vastul poem Balada Lunii, reprezentativ în totul pentru concepția artistică a poetului, este alcătuit rapsodic din poeme tratate în individualitatea lor (Diana, Selene, Bendis și Britomaris), dar care împreună prefigurează un vizionarism artistic propriu autorului. Este o contemplare și o evocare a fascinantului astru, așa cum a fost văzut el în timpi și în închipuiri artistice diferite. Iată, bunăoară, portretul ce i-l face într-un fragment din segmentul intitulat Priveliște lunară: „Pe munți pleșuvi și peste ostrov de mare lină/ Încremenită-i luna în cearcăn de lumină,/ Cu ochii duși la dânsa se uită corăbierii,/ Se lasă-n puf pe cuiburi în vârfuri de stejari,/ Iar șesul o privește cu lacurile mari./ Vezi, peștera pitită pe brânci, acolo, în stâncă/ Sub înălțimea lunei se face mai adâncă;/ Iar scorbura din arbori sub chipul ei bălai/ Se surpă și mai neagră intrând în putregai./ Ca doi tăciuni prin frunze, deodată, luna râde/ Pe colilii aruncă subțirele-i vesmânt,/ Pășește-n patru colțuri pe lespezi de mormânt,/ Se suie pe potecă, se-oprește sus pe creste, –/ Și arde mai departe ca firul din poveste”.
Cultivând o poezie parnasiană cu evidente înclinații romantice, Horia Furtună izbutește cu deosebire în pastelul meditativ. Mai puțin tentat de digresiunile discursive, el apelează aici la anumite simboluri, încântarea unei atari producții rezultând din „prospețimea reprezentărilor, obținută printr-o tehnică animistă” (D. Micu). Atmosfera unor evocări de caldă reverie, într-un miraj de motive naționale, îl apropie cel mai mult de creația lui Ion Pillat, alături de care a fost nu odată situat și pe bună dreptate. Bala Lunii, cea mai cunoscută și una dintre cele mai izbutite creații ale poetului denotă o evidentă sensibilitate romantică. Motivul baladei este Luna, privită din perspectiva câtorva momente ale civilizațiilor trecute. Spectacolul, feeric al nopții cu care debutează este, într-adevăr, de o mare putere de sugestie, dar imediat compunerea atinge cadențele odei și, după apariția astrului noctrun, cele patru părți ale poemei se transformă într-o expresie la unison a exultanței admirative, a încântării și prosternării în fața acelui spectacol selenar care a fascinat și a extaziat de-a lungul veacurilor atâtea și atâtea priviri.
Într-un excepțional poem final, Prin parcul iluzoriu, poetul are revelația conștiinței creatoare: „Fii nou, fii tot, fii clar, fii tu în orice clipă-a ta”, îndeamnă el, căci adevărata tristețe e „să nu poți/ Vorbi așa ca să te înțeleagă toți”. Iată imperativele de care trebuie să ții seama, căci după moarte creația este totul și singurul lucru care te poate reprezenta în adevărata măsură pentru veșnicie: „Căci Parcul Iluzoriu prin care treci uimit/ E spațiul poeziei, când omul a murit”. Sunt acestea accente ale unei meditații de profunzime care iluminează sensul viabil al poeziei lui Horia Furtună.