Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

In memoriam Manfred Riedel

In memoriam  Manfred Riedel

 

 

Ilse Fath-Engelhardt, născută în 1958, a studiat, după terminarea liceului „Fridericianum” din Erlangen, antropologie filosofică, probleme științifice naturale de frontieră, bazele științelor sociale și filosofia generală la Facultatea pentru Filosofie München S.J., Diplomă: Magister Artium. Este traducător liber profesionist din limbile engleză și franceză. Ca manager artistic organizează proiecte culturale și ține conferințe. Între 1996-2007 a fost lector de filosofie la VHS Erlangen.

 

 

Manfred Riedel s-a născut la 10 mai 1936 în Etzoldshain, Thüringen. La vârsta de 16 ani și-a găsit drumul spre filosofie ca elev de liceu, datorită unei interdicții pentru filosofie. El și prietenii săi se gândiseră uneori la existență și la nimic, bine și rău, spirit și materie și doreau să instituționalizeze acest lucru într-un grup de lucru filosofic sub îndrumarea profesorului lor de germană. Începutul urma să fie făcut cu lectura Introducerii în filosofie a lui Paul Menzer (prima ediție 1913, a patra ediție, considerabil modificată, în 1948). Însă n-a fost să fie. Fosta conducere a partidului SED din RDG a interzis formarea unui astfel de grup de liceu și această interdicție neașteptată a dus la o experiență cheie pentru Manfred Riedel. Gândirea și vorbirea erau, vădit, activități care puteau fi periculoase. Nu reprezentau doar o parte a vieții menită să facă viața de zi cu zi să funcționeze. Ele includeau anumite zone pe care nu tuturor le era permis să le exploreze. Existau dedesubturi. Erau implicate cerințe diferite, uneori reciproc excludente. Interesul său a fost trezit. Adolescentul Riedel nu a vrut pur și simplu să accepte că accesul la anumite zone lingvistice i-a fost interzis. Dacă există o latură a limbajului care ar putea deveni atât de periculoasă pentru cei aflați la putere încât o reglementează strict, atunci limbajul trebuie să fie un instrument puternic. Apoi, esența limbajului trebuia să poată face multe, mult mai mult decât înfăptuiește în viața obișnuită de zi cu zi a cetățeanului brav. Ocupația cu limbajul părea a fi o aventură și necesita incontestabil un adevărat eroism. Manfred Riedel a rezumat mai târziu referitor la Paul Menzer: „Menzer a fost un elev al lui Dilthey și la fel ca el a intuit situația periclitată a lumii moderne. În prefața la prima ediție scrie1: Rareori a existat un timp care să necesite filosofia la fel de mult ca acesta. El este plin de variate contradicții. Astfel, pericolul de a nu se înțelege (confuziei?) a devenit unul mare. Sarcina filozofiei este de a sintetiza direcțiile divergente din știință și viață ca obiect de preocupare pentru o cultură spirituală comună.“
Doi ani mai târziu, în 1954, Riedel, provenind de la țară, a început să studieze germanistică la Universitatea din Leipzig, alături de teologie, istorie și psihologie. Când l-a întâlnit acolo pe filosoful Ernst Bloch, care în 1948 s-a întors la Leipzig din emigrația în SUA, a fost atât de entuziasmat de prelegerile acestuia, încât a îndrăznit să-și schimbe prioritatea studiilor. În plus, față de lectura sa extinsă din Bloch, în sala Deutsche Bücherei, el s-a ocupat extensiv și de filozoful Martin Heidegger, ale cărui cărți interzise le obținuse prin medierea teologului Emil Fuchs. Ceea ce l-a fascinat cel mai mult la ambii filozofi a fost că ei au întruchipat o filozofie universală, își amintește Riedel, „un tip de filozofie care tematiza întreaga experiență, fie în sensul unui Seinsgeschehen (Heidegger), fie a Experimentum mundi (Bloch)”.2 Cel mai captivat a fost pe atunci de gândurile tânărului Bloch. Studiind cărțile Geist der Utopie și Vademecum für heutige Demokraten, el „a cunoscut acel gânditor autentic pentru care speranța nu era un principiu istoric, ci o categorie morală și o chestiune de credință în scop practic”, a scris mai târziu în prefața și introducerea cărții sale Tradition und Utopie, Ernst Blochs Philosophie im Licht unserer geschichtlichen Denkerfahrung. Și aflăm mai departe de acolo: „El a fost cel care și-a ridicat vocea inconfundabilă, transformată, dar nefrântă, în prelegeri și mi-a trezit interesul.”3
În 1957 când s-a ajuns la o nouă etapă a Războiului Rece și după revoluția poloneză din octombrie și cea maghiară înfrântă cu un an în urmă, a început din nou o serie de război ideologic feroce în tranșee, Ernst Bloch a fost, de asemenea, vizat de SED și la vârsta de 72 de ani s-a pensionat. Manfred Riedel își amintește: „După ce el a părăsit postul de profesor, acolo era un deșert (pustietate) – nimic altceva decât nisipul școlii marxiste. Așa că m-am dus la Heidelberg pentru a studia filozofia.”4 Faptul că el a mers pur și simplu trebuie să fie luat la propriu, deoarece Zidul Berlinului nu exista încă în 1957. De altfel, Ernst Bloch a fost surprins de construcția zidului în 1961 când a vizitat Festivalul Wagner din Bayreuth. Astfel, el și soția sa au putut efectiv să rămână în Occident. Potrivit internetului, în program era pentru 13 august Olandezul zburător și pentru 14 august Parsifal.5
Când ne întrebăm în ce măsură Manfred Riedel s-a distanțat mai târziu de cei doi filosofi care i-au prezentat o filozofie integrală universală, sare în ochi o diferență metodologică în disputa critică. În critica lui Bloch, el revine la gândirea autentică timpurie a acestuia și îl măsoară pe ulteriorul Bloch corespunzător ei. La Heidegger, critica sa constă mai mult într-un fel de demascare. Lipsa de interes pentru etică și pentru filozofia politică este, conform lui Riedel, incompatibilă cu o filozofie universală. „Și această lipsă de interes a devenit ulterior un măr al discordiei pentru mine la Martin Heidegger. Universalitatea hermeneuticii își are limitele”6, îi explică el lui Joachim Schickel într-un interviu din 1979.
Aș dori să citez un pasaj mai lung privitor la Bloch din care reiese în mod clar că itinerarul ales pentru această evocare a conexiunii inevitabile între etică și limbaj în ascultarea acroamatică nu e lipsit de o dimensiune politică. Trebuie să ne decidem în viață pentru conștiința noastră și această opinie este în sine politică. Pentru că este necesar să-l practici continuu în viața de zi cu zi, într-un context social. Cine crede că i se poate sustrage și astfel să scape de consecințele acestei conexiuni, se înșeală. Oricât de multă cunoaștere am putea acumula noi oamenii, ea nu ne mai ajută, ci ne mărește doar dezorientarea. Tânărul Bloch a recunoscut acest lucru profund, e de părere Riedel și scrie în Tradition und Utopie: „Bloch [a dezvoltat] împotriva fichteanilor germani conceptul său original Ethik der Philosophie, care spre deosebire de reducerea neo-kantiană a învățăturii științifice la epistemologia naturii și științei istorice, caută să readucă conștiința pierdută, ce „lipsește“ subiectului cunoașterii presupus de această teorie, fiind transcendental fără adăpost și, prin urmare, trebuie numită literalmente utopică.”7 Privitor la abrevierile demarate ale standardelor intelectuale ale judecății în noua opinie cotidiană germană – adică tendințe totalitare, fascistoide – el, Riedel, ar fi fost motivat să investigheze sursele ezoterice ale gândirii utopice. Și continuă: „În memoria mea despre «celalalt Bloch» am desenat imaginea profesorului misterios (tainic) care, în felul său, a fost un ultim reprezentant al dialogului dintre gândirea germană și cea evreiască, atât de bogat în figuri mari de la Kant și Mendelssohn, acea simbioza istorică evreiască-germană care a pierit în Holocaustul național-socialist.”8 Ernst Bloch provenea dintr-o familie evreiască din Pfalz.
În timp ce citeam lucrarea lui Riedel Tradition und Utopie, am încercat să rezum trăsătura de bază a ideilor de junețe ale lui Bloch, reușit elaborată de el, în fidela racordare la autor și am scris: „Secretul adevărului se descifrează disponibilității noastre la caritate sufletească activă. Tărâmul ei – cea mai profundă uimire – nu provine din această lume existentă. Bunătatea activă a sufletului conectează fenomenele de mirare și întuneric în clipa trăită. Este ghidul pentru o întâlnire de sine matură.” Într-o astfel de întâlnire de sine, poezia legată de gândire devine standardul filosofării. În loc să pună întrebări codificate metafizic de același tip și a întreba ipocrit „Ce este asta? „, doar pentru a avea la îndemână un răspuns aparent deschis, dar în realitate dialectic imanent, acum se oferă o reală recepție, astfel încât să poată avea loc o adevărată uimire. Riedel precizează: „Inclusă în această cerință este întoarcerea la artă, alianța gândirii cu poezia pe care Heidegger a căutat-o ulterior, pe care Wittgenstein a evitat-o persistent. Pentru Bloch, devine reperul pentru experiențele gândirii filosofice și interpretarea lor autentică. În epoca științei și a credinței doctrinare în puterea independentă de construcție științifică a lumii, doar poezia se angajează încă în ceea ce a fost odinioară începutul filosofiei: acea uimire față de ceea ce este ciudat în sine, fără localizarea (atopon) timpului ce se îndepărtează și a timpului ce vine, care i-a uluit pe greci și i-a îndemnat să pună întrebări și să vrea să înțeleagă acel lucru de neînțeles, obstacol ce împiedică gândirea însăși, incitându-i chiar și pe pasajele lipsite de trecere (aporon) pentru umanitate.”9
În 1960, Manfred Riedel și-a luat doctoratul la Heidelberg sub conducerea lui Kart Löwith și Hans-Georg Gadamer, cu o teză despre Teorie și practică în gândirea lui Hegel. În 1968 și-a finalizat abilitarea pe tema Bürgerliche Gesellschaft. Eine Kategorie der klassischen Politik und des modernen Naturrechts. După ce a predat la Heidelberg, Marburg, Saarbrücken (1969) și Erlangen-Nürnberg (1969/70), a devenit profesor titular de filosofie la Universitatea din Erlangen-Nürnberg, în 1971, unde l-am cunoscut ca student specializat în studii de teatru interesat din punct de vedere filosofic, în semestrul de iarnă 78/79, într-o prelegere de etică. În 1980/81, Manfred Riedel a deținut catedra Theodor Heuss la New School for Social Research, New York. Din 1983 au urmat invitații la Torino, Veneția, Roma și Atlanta, Georgia (1989). După căderea Zidului, între 1992/93 a fost profesor la Universitatea Friedrich Schiller din Jena și în 1992 s-a mutat de la Erlangen la Catedra de filosofie practică de la Universitatea din Halle-Wittenberg. Din motive de exhaustivitate ar trebui adăugat: în 1990 Manfred Riedel a primit Premiul italian Nietzsche. Din 1991 până în 2003 a fost președinte al Societății Martin Heidegger. În 2004 s-a pensionat. În 2005 a devenit membru al Istituto Italiano die Scienze Humane, Florența. Prof. Dr. Dr.h.c. mult. Manfred Riedel a murit în 2009, exact la o zi după ziua sa de naștere, la Rathsberg lângă Erlangen.
Să ne întoarcem la ideea noastră călăuzitoare, legătura inevitabilă dintre etică și limbaj, pe care o cunoaștem prin filosofarea holistică.
În filosofarea holistică, limbajul se dezvăluie: ca limba care s-a dezvoltat de-a lungul generațiilor prin șederea oamenilor pe pământ. Limbajul este cheia eticii, cheia modelării vieții umane pe pământ. Aceasta este esența, călăuza trainică a filosofiei practice. Și Manfred Riedel nu s-a îndepărtat de acest lucru, deoarece limbajul ca experiență umană primară și problemă asociată universalității puterii și responsabilității lingvistice umane i se ivise în tinerețe. Și-a dedicat viața cercetării acestei legături.
Ce face filosoful când filosofează? Gândește, era răspunsul laconic al lui Riedel. Și în ce constă asta? În calitate de cercetător ferm, el sugerează o orientare spre definiția lui Kant; în orice caz, el nu cunoaște o definiție mai bună a filosofiei decât cea a lui Kant: În filosofie, din noțiuni – un vocabular care a evoluat – se extrag concepte, spre deosebire de matematică, care își construiește conceptele.
Spre deosebire de conexiunile simbolice pe care matematicianul le creează singur, zona în care filosofia gândește nu poate fi creată de persoana filosofatoare. El își află întotdeauna conexiunile deja acolo: în conexiunile limbii pe care o vorbește el însuși, dar la a cărei bogăție profundă, de experiență care se întinde peste generații, are doar pentru o fracțiune de existență parte.
Semnificația termenilor în care sunt condensate experiențele și contextele de acțiune a nenumăratelor generații nu poate fi înțeleasă în completitudinea lor. Poate fi găsită doar individual, bogăția lor de variante este inepuizabilă. Da, numeroasele moduri de interpretare a termenilor pot ajunge la contradicții. Compatibilitatea lor nu poate fi dovedită prin prezentare, deoarece ceea ce îi unește nu poate fi reprezentat. Dar chiar dacă doar incompatibilul poate fi reprezentat, există abordări reprezentative ale Unei, Nereprezentabilei, de exemplu în simbol sau în ideal. Și, desigur, se pot prezenta idei în filosofie și se poate opera cu mijloace de percepție în domeniul clarificării conceptelor, așa cum a făcut Kant cu tabelele sale de categorii, subliniază Riedel. Cu toate acestea, activitatea filosofică se referă în primul rând la interpretarea noțiunilor – la explorarea limbajului ca bază vestitoare. Prin urmare, procedează „hermeneutic” fără însa a fi identic cu hermeneutica, interpretarea textelor.10
Etica și limbajul sunt inseparabile. Dacă acesta este cazul – și este cazul, filozofia greacă și întreaga tradiție occidentală a gândirii autentice bazate pe ea o confirmă, atunci limbajul ne oferă acces la propriul nostru context de acțiune ca nucleul cel mai interior al existenței biologice. Limbajul este procesul care oferă o perspectivă asupra vieții, reflectă situația noastră și starea noastră. Natura relației noastre cu noi înșine este exprimată în limbaj. El este mereu în mișcare. Revelația vieții e de necurmat. Așa a fost dintotdeauna și așa va fi întotdeauna. Și această informație o putem percepe din ce în ce mai conștient. Manfred Riedel exprimă acest lucru persistent și întotdeauna dintr-o cunoaștere suverană a tradiției filozofice occidentale și cu o mare integritate intelectuală în învățătura sa. El numește aceasta ca fiind dimensiunea acroamatică a hermeneuticii. Un termen pe care l-a dezvoltat și pe care l-a prezentat în lucrarea sa Hören auf die Sprache. Die akroamatische Dimension der Hermeneutik, într-o manieră multiplă și precisă. O explicație minunată, conștientă de tradiție, a acestui termen poate fi găsită în prefața lucrării, unde scrie: „Physis este cuvântul pentru acțiunea Unuia în toate, a ființei, care, după Heraclit, iubește să se ascundă (Fr. 123). Se dezvăluie în perceperea auditivă a logosului, care în același timp dezvăluie etosul, cumpănirea omului pe baza ascultării fizicului. Așa cum Heraclit a înregistrat-o într-una dintre zicalele sale memorabile ca fiind cea mai înaltă distincție a ființelor umane: „A fi rezonabil este cel mai puternic comportament (arete); iar înțelepciunea (sophia) constă în a spune adevărul și a acționa după ceea ce este fizic, ascultându-l „(Fr. 112).11
Da, limbajul face parte din viață. Noi, cei care suntem în viață, participăm întotdeauna la evenimente lingvistice. Vocea conștiinței noastre nu este doar o relicvă ridicolă din cele mai vechi timpuri. Ea este esențial pentru viață. A fi în viață înseamnă să dai ascultare vieții, să o stimezi, să o prețuiești.
Riedel: „Suntem uimiți de ceea ce ni s-a dat în prealabil, un apriori lingvistic atât de discret încât prezența sa este abia percepută: fenomenul auzului în înțelegerea hermeneutică. … Această măsură „între” vorbire și auzire a înțelegerii este ceea ce numim dimensiunea acroamatică (din grecescul Akroasthai, a auzi, a percepe, a asculta ceva în sensul „a fi atent”).“12
În mod normal, acestei „măsuri de înțelegere” individuale nu i se acordă atenție. Este luată de la sine înțeles. Deoarece ne este greu să o urmăm atâta timp cât voința noastră este nestatornică și considerăm capriciile noastre a fi esențiale. Ea pare de neînțeles dacă cedăm fiecărui capriciu, fiecărui moft și ne sugerăm: așa sunt eu, așa este lumea. Asta poate duce cu ușurință la o amăgire a simțurilor, așa cum neiluminați am crezut că soarele se rotește în jurul pământului pentru că întotdeauna răsare în est și apune în vest. Prin urmare, s-ar putea spune că metoda lingvistică nu a părăsit încă paradigma ptolemeică, aceea care se opune în mod absolut vorbirii și auzului, ca procese separate, și nu le consideră în împletirea lor inseparabilă.
Practic nu există o vorbire neimplicată, la fel cum practic nu există un observator neimplicat în știință. Limbajul îi cunoaște doar pe cei implicați și posibilitățile de eroare sub forma unor ipoteze de cele mai variate tipuri. Teoria informației emițător-receptor reprezintă doar o înregistrare foarte incompletă a evenimentelor de limbaj propriu-zise. Este incompletă deoarece, pe de o parte, nu ia în considerare faptul că participanții la discuție, „emițătorul” și „receptorul”, se exprimă doar luând în considerare propria situație și propriul context de acțiune și pe cel al celuilalt și înțeleg dacă sunt mai conștienți de această considerație sau nu. Pe de altă parte, deoarece interlocutorii folosesc o bază comună pentru înțelegere cu elemente funcționale gramaticale precum vocabularul, semantica etc., care nu sunt proprietatea lor exclusivă. Avem o mână de ajutor într-o moștenire lingvistică și, ca atare, ne putem ocupa de moștenirea noastră în mod responsabil și în cel mai rău caz arbitrar sau capricios.
Manfred Riedel ia o poziție clară și aici și explică în prefață legătura a priori dintre vorbire și ascultare într-un mod exemplar pentru a-l deosebi de Derrida: „Gândirea cotidiană și metodologia lingvistică se opun reciproc: una vorbește în conversație în timp ce cealaltă ascultă. Auzul însoțește și înconjoară nu numai vorbirea noastră, ci este în același timp concomitent cu ea. Ceea ce nu înseamnă un „a se auzi vorbind”, așa cum o face Derrida plecând de la fenomenologia lui Husserl a „expresiei” lingvistice (Phone). Mai degrabă, înseamnă că vorbirea este în sine ascultarea – limba pe care o vorbim și cum ea însăși vorbește.”13
Viața vestitoare nu se distrage vigilenței (Mindfulness / Achtsamkeit) noastre. Dacă vestirea ei pare suprimată, este doar pentru că nu ne-am depășit încă neatenția (Mindfulness). Cu cât ne îndreptăm mai mult spre ea (Mindfulness) și cu cât o urmăm cu mai multă atenție, cu atât devenim mai conștienți. Mindfulness ca dimensiune a profunzimii ascultării limbajului are legătură cu etica. Nu există nici o cale de a înconjura această dinamică, nici o logică. Manfred Riedel: „Lucrul bun este, pentru a parafraza distincția noastră întemeiată în materie, nu o categorie, ci un Akroam, un logos care nu este expresiv, ci mai degrabă se conchide în ascultare.”14
Nu putem perfecționa viața care o anunță, ci doar atenția (Achtsamkeit) noastră față de ea. Și asta include cu cât gândim mai atent și, prin urmare, mai filozofic, cu atât mai direct știm că nu știm nimic. Și o înțelepciune mai pură vorbește din noi, fără ca noi să fim capabili să o finalizăm vreodată, pentru că rămânem mereu martori ai dinamicii logosului. Manfred Riedel: „Dar claritatea, sophia, nu constă într-o mulțime de cunoștințe, ci în înțelegerea a ceea ce răzbate totul, logosul. Așa cum am spus în prealabil, este nelimitatul veridic, căruia nici o vorbă nu-i este suficientă. Pentru că expresia este întotdeauna un cuvânt, o epopee, care nu poate fi niciodată complet delimitată, vorbind sau auzind.”15
Acesta este firul de finalitate reflectată din care sunt țesute toate textele lui Manfred Riedel, prin care el explorează aspectul eternității cuvântului ca o poetică infinită în lucrarea sa ulterioară.

 

 

Traducerea din limba germană de Tünde Lassel

 

 

Note
1 Wissenschaft, Ideologie, praktische Philosophie, Interview mit Joachim Schickel, p. 115 — 134, în: Manfred Riedel, Norm und Werturteil, Grundprobleme der Ethik, Stuttgart 1979, p. 116
2 Ibidem, p. 120
3 Manfred Riedel, Tradition und Utopie, Ernst Blochs Philosophie im Licht unserer geschichtlichen Denkerfahrung, Frankfurt am Main, 1994, p. 24
4 Wissenschaft, Ideologie, praktische Philosophie, a.a.O, p. 117
5 http] /iudentum-prqekt.de/persoenllchkelten/wssen/ernstbloch/index.html accesat la 11 iunie 2015. http: // www bayreutherfestspiele.de/fsdb/spelplan/1961/index htm accesat la 17 iunie, 2015, Știință, ideologie, filozofie practică, loc. Cit., p. 121
6 Wissenschaft, Ideologie, praktische Philosophie, a.a.O, p. 121
7 Manfred Riedel, Tradition and Utopia, a.a., p. 15
8 Ibidem, p. 28
9 Ibidem, p. 218
10 Wissenschaft, Ideologie, praktische Philosophie, a.a.O., p. 122
11 Manfred Riedel, Hören auf die Sprache. Die akroamatische Dimension der Hermeneutik, Frankfurt am
Main, 1990, p. 11
12 Ibidem, p. 8
13 Ibidem, p. 9
14 Ibidem, p. 121
15 Ibidem, p. 395. Și mai departe p. 396: „Rațiunea tuturor nu se încadrează într-o afirmație de bază; ea se lasă doar auzită, acroamatic, și anume prin contrast, a afirmației contradictorii. Heraclit nu vede aici o carență, dimpotrivă, avantajul vorbirii filosofice asupra uzului lingvistic. Oricine percepe opoziția și o preia în discurs, ajunge conform lui Heraclit, la cel mai înalt nivel de cunoaștere, claritatea modului în care trebuie respectat logos-ul: „Nu pe mine”, așa spune Heraclit, „ci logosul l-ați perceput, constă în a spune corespunzător că totul este Unul.” (Heraclit, 22 B, 50).

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg