Mihai

În ultimii trei ani, vechiul meu prieten Mihai Dragolea (uneori îl alintam, pe un ton cîntat, măi Dragolaș!) se despărțea, încet dar sistematic, de orașul de pe malurile Someșului numit Cluj-Napoca. Un oraș în care și-a petrecut studenția apoi, după un stagiu de cîțiva ani făcut într-o comună din Moldova și într-alta din Apuseni, s-a reîntors prin anii ‘80 sperînd că aici își va încheia cariera de slujbaș al statului. Așa ar fi fost firesc dar… n-a fost să fie. Se pare că firescul devine, tot mai des, o excepție… Printr-un joc agresiv al veleitarilor (prostia agresivă este cea mai periculoasă) și al fariseilor, Mihai rămîne pe drumuri la o vîrstă cînd nimeni nu îți mai oferă un loc de muncă. Și uite așa, Mihai părăsește un oraș în care a trăit peste treizeci de ani afirmînd, cu dureroasă sinceritate, că nu îl leagă nimic de acesta, nici măcar ceea ce numim, destul de banal, o familie. Și-a tăiat, ca să zic așa, aproape toate legăturile clujene, retrăgîndu-se acasă, la Petroșani, visînd ca la pensie să se stabilească, definitiv, la Romos, în satul bunicilor.
După ce a părăsit Clujul, vorbeam la telefon adesea și dibuiam în timbrul vocii sale oboseală și dezamăgire. Îmi spunea că nu mai are chef nici să citească dar nici să scrie, el care se dovedise un critic cu evidentă personalitate și un autor de proză scurtă cu un ascuțit simț al observației și un umor de bună calitate. După decembrie 1989, cînd am redeschis Studioul de Radio și am înființat TVR-Cluj, l-am cooptat pe Mihai în secția cultural-muzicală pe care o conduceam. În scurt timp, s-a dovedit a fi un coleg de nădejde, gata să ajute, să dea un sfat, serios și glumeț în același timp, biciuitor ironic cu veleitarii și duplicitarii, uneori atins de tandrețe, alteori revoltat fără stridențe, dar neclintit în hotărîrile sale. Avea o vocea gravă și o rostire aproape tărăgănată a cuvintelor, lipsită de ritmuri agitate. Așa îi era și mersul, nu l-am convins niciodată să… fugim cîțiva zeci de pași de exemplu pînă în stația unde autobuzul se pregătea să plece.
În 1996 eram pentru a treia oară bursier la Schweizer Radio International. Mă împrietenisem, temeinic, cu Daniel Pasche, șeful departamentului de relații cu străinătatea și nu mi-a fost prea greu să-l conving să mai ofere o bursă pentru România (chiar dacă nu exista în proiect!) și anume lui Mihai Dragolea. Dacă tu îl recomanzi, am toată încrederea, mi-a răspuns Daniel fără ezitare. Cînd l-am sunat în țară și i-am dat vestea spunîndu-i să-și facă valiza și s-o taie la aeroport că eu îl aștept la Zurich, Mihai a amuțit pur și simplu cîteva clipe apoi a șoptit: Radule, eu am fost singur la părinți dar acum pot spune că… am un frate. I-am zis să termine cu declarațiile ăstea telenovelistice și mai bine să vîre o sticlă cu țuică în valiză, că vinuri găsim pe plaiurile helvetice. Apoi, în 1999, mi-am împărțit o bursă de creație cu el primită din partea orașului Basel. Nimeni nu a comentat, mai ales pentru că mă apucasem să și traduc din scriitorii elvețieni contemporani. Am făcut rost de o saltea și l-am găzduit pe Mihai în mansarda în care locuiam pe malul Rinului. Acolo am petrecut zile și nopți împreună. Fiecare cu iubirile și singurătățile sale. Fiecare cu scrisul său. Uneori, normal, ne mai și certam, precum frații ceea ce, însă, nu dilua prietenia noastră.
În urmă cu două luni, aflat iarași la Basel, l-am sunat să văd ce mai face. M-a șocat vocea lui schimbată, subțiată și neverosimil de firavă. Mi-a mărturisit, franc, că e în spital atins, brusc, de o boală necruțătoare. M-am cutremurat. Un scenariu care începe să se tot repete…
Tot departe de țară mă aflam cînd a venit vestea plecării defintive a lui Mihai din rîndurile noastre. S-a dus să-i întîlnească pe ceilalți prieteni și colegi de generație plecați și ei de lîngă noi cu o inexplicabilă grabă.