Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

In memoriam Radu Gabrea

In memoriam Radu Gabrea

Ne-a părăsit pe 9 februarie regizorul de film Radu Gabrea, la 79 de ani. Radu Gabrea este un „caz” unic în cinematografia noastră: este singurul regizor român care a făcut film de lungmetraj, ficţiune şi documentar, în Occident, după autoexilul în Germania din 1975 (ceea ce nu au reuşit, din păcate, nici Lucian Pintilie – cu excepţia Salonului nr. 6, adaptare după Cehov, realizat pentru televiziunea iugoslavă în 1979 –, nici Mircea Săucan, nici Mircea Veroiu). De asemenea, este regizorul român care, după ’89, s-a redefinit estetic, nu a rămas cantonat în parametrii unor performanţe cinematografice verificate.
Născut în 20 iunie 1937 în Bucureşti, Radu Gabrea aparţine primei generaţii de regizori români şcoliţi postbelic: Manole Marcus, Iulian Mihu, Andrei Blaier – şi încă, nu foarte mulţi, alţii. A urmat şi a absolvit mai întâi cursurile Institutului de Construcţii Bucureşti (1960). Ca student participă la mişcările revendicative ale studenţilor din Bucureşti în 1956. Este arestat în acelaşi an, achitat şi eliberat în 1957. Urmează apoi cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (1968). Debutează în lungmetrajul de ficţiune în 1969 cu Prea mic pentru un război atât de mare, film în care naraţiunea de tip clasic se îmbină cu experimentul – încercare de sincronizare cu tendinţele inovatoare ale cinematografiei europene a vremii. Deşi a suportat „rigorile” cenzurii, Prea mic pentru un război atât de mare a avut un parcurs internaţional nu de ignorat: Premiul juriului pentru tineret la Festivalul de la Locarno, prezentat la Festivalurile de la Avignon şi Mannheim, selectat la Cannes în „Quinzaine des realisateurs”.
În 1973, realizează cel de-al doilea lungmetraj, Dincolo de nisipuri, ecranizare a romanului Îngerul a strigat al lui Fănuş Neagu, selectat şi acesta în „Quinzaine des realisateurs”. Pentru a putea trece de cenzură, coloanei sonore a filmului i s-a ataşat un comentariu din off, pentru ca nu cumva întâmplările de pe ecran să fie greşit interpretate ideologic. În ciuda acestui fapt, Dincolo de nisipuri este unul dintre filmele reprezentative ale cinematografiei române, riguros în construcţie – deşi fragmentat pe episoade, fiecare „moment” conţinând un nucleu de sine stătător –, impresionant ca dramaturgie, impecabil jucat. După interzicerea filmului, din ordinul personal al lui Nicolae Ceauşescu, Radu Gabrea alege calea exilului şi se stabileşte în Germania, unde lucrează câţiva ani ca inginer, fără a renunţa la gândul de a face film, participând constant la concursuri de scenarii. În 1981 are loc premiera primului său film realizat înafara României: Nu te teme, Jacob! / Furchte dich nicht, Jacob!, adaptare liberă a nuvelei O făclie de Paşte de I. L. Caragiale – un film grav şi emoţionant, profund –, după unele aprecieri cel mai bun film văzut la Berlin în 1981, alături de Mefisto al lui Istvan Szabo. În 1984 realizează Un bărbat ca Eva / Ein Mann wie Eva, lungmetraj de ficţiune inspirat de viaţa regizorului german Rainer Werner Fassbinder. Regizează, de asemenea, documentare şi filme de televiziune. Tot în anii exilului susţine un doctorat la Universitatea Catolică din Louvain (Belgia), „transformat” apoi într-o carte: Werner Herzog şi mistica renană (apărută în 2004 şi în limba română, în traducerea lui Călin Stănculescu, la Editura Capitel, Bucureşti).
Radu Gabrea revine pe marile ecrane din România în 1994, cu Rosenemil – O tragică iubire,
ecranizare a unui roman de Georg Hermann. Rosenemil prezintă povestea aventurilor picareşti ale lui Emil Liehman (Werner Stocker), un tânăr scăpătat, angrenat în viaţa lumii interlope a Berlinului de la sfârşitul secolului XIX. Rosenemil este filmul unui sentiment, tratat cu discreţie şi eleganţă, un film de degustat prin care Radu Gabrea revine firesc în cinematografia română.
După un titlu mai puţin reuşit, Noro (2002), realizează unul din filmele de referinţă în cinematografia română a deceniului: Cocoşul decapitat, prezentat în premieră absolută la TIFF 2007, dar intrând pe ecrane în primăvara lui 2008. Prin Cocoşul decapitat, cinematografia română, după boom-ul din deceniul precedent – filmele lui Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Cătălin Mitulescu, Corneliu Porumboiu, Radu Muntean sau Cristian Nemescu –, intră în normalitate. Dacă regizorii amintiţi au făcut filme extraordinare sau cel puţin provocatoare, dar destinate în primul rând festivalurilor şi cinefililor, unui public specializat, Radu Gabrea realizează un film atât pentru publicul larg, cât şi pentru spectatorii cinefili, pe o temă cât se poate de gravă: formarea şi/sau deformarea unor adolescenţi, a unor caractere, în vremuri istorice tulburi. Mai precis, anii ce preced şi primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, în Făgăraş, într-o comunitate multietnică – dacă nu idilică, cel puţin tolerantă – destrămată tragic într-un timp foarte scurt. În 2011 a avut premiera Mănuşi roşii, ecranizarea celui de-al doilea roman al lui Eginald Schlattner, Mănuşile roşii, continuare la Cocoşul decapitat, vorbind despre anii de detenţie ai protagonistului în închisorile comuniste din vremea „obsedantului deceniu”.
Următorul film, Călătoria lui Gruber (2008), are tot o „bază” literară: câteva fraze din romanul Kaputt al lui Curzio Malaparte. În 1941, în drum spre frontul din Rusia în calitate de corespondent de presă, scriitorul italian Curzio Malaparte se opreşte pentru câteva zile în Iaşi. La recomandarea unui medic bucureştean, îl caută pe doctorul Gruber pentru a-i trata o alergie. Numai că doctorul este plecat într-o „scurtă călătorie”. Nenorocul lui Malaparte este că a nimerit în oraşul moldav chiar în zilele pogromului… Filmul se vrea nu atât o reconstituire, cât o încercare de înţelegere a mecanismelor cruzimii şi crimei, fără a scuza călăii, dar şi fără a prezenta victimele – empatia realizatorilor pentru aceştia din urmă fiind subînţeleasă.
În 2013 este lansat pe marile ecrane Moartea Ceauşeştilor – Trei zile până la Crăciun, o docudramă, reconstituire cu actori (remarcabili Victoria Cociaş şi Constantin Cojocaru, în rolurile titulare) a ultimelor zile ale cuplului prezidenţial, pe un scenariu de Grigore Cartianu, vădind preocuparea constantă pentru istorie, pentru dramele şi culisele acesteia, a lui Radu Gabrea.
Lindenfeld – O poveste de dragoste (2014) este cântecul de lebădă al regizorului, o poveste de dragoste la vârsta a treia, cu „rădăcini” în frământările istoriei: deportarea în URSS a saşilor din Banat după cel de Al Doilea Război Mondial. Filmul le oferă partituri generoase şi şansa unor roluri de colecţie protagoniştilor: Victoria Cociaş şi Radu Gabrea.
Este de reţinut şi intensa activitate de documentarist, ultimul său film fiind un documentar: Împărăteasa roşie – Viaţa şi aventurile Anei Pauker, lansat anul trecut.
După întoarcerea în ţară, Radu Gabrea s-a implicat în destinele cinematografiei române, atât ca profesor la Academia de Teatru şi Film „I. L. Caragiale” din Bucureşti, cât şi ca preşedinte al Oficiului Naţional al Cinematografiei.
În 2011 are loc prima ediţie a Festivalului Filmului Centraleuropean de la Mediaş, festival conceput, până la detaliu, de Radu Gabrea. Atunci, la acea primă ediţie, a promis că va fi la cârma festivalului cel puţin primii zece ani. Dar nu a mai putut să-şi onoreze promisiunea…

 

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg