Poezia lui Miron Scorobete vine din freamătul materiei începuturilor, freamăt profund pe care îl percepe și îl recompune într-o dramatică decantare a existențialității firii, contemplată în universul primar al acesteia. Nu e însă o poezie peisagistică și nici atât evocatoare a satului arhaic, deși elemente din acest areal pitoresc se regăsesc din belșug ca tușe de culoare frustă în tablouri mai degrabă dominant afective decât picturale. Lumea se alcătuiește, în viziunea sa, din elemente primordiale, dintr-o ritualică desfășurare a mersului natural al ființelor prin robia zilnică a travaliului, ducând cu sine și în sine legătura veșnică a trecătorului diurn cu eternitatea: „Trec vacile enorme cu șoldurile scoase/ și cu spinările tăind printre nori./ Etern înjugate la un jug nevăzut/ trag după ele păduri cu ape, jivini și ecouri.// Unde copita se pune pământul se lasă,/ unde botul adulmecă iarba țâșnește din rădăcină,/ frăgezită spre limbile aspre. Izvoarele/ se dau sorbite fără de vină.// Ugere grele peste urzici unde șerpii/ răsuciți în vis tresar să le fure –/ laptele nopților grele de lună/ se bate lung de femure.// Prin fumul curat de rășină clopote vechi/ atârnate în lanț de grumaz – balang peste vale./ Parcă în pietre celebre/ se urnesc spre-nălțimi catedrale.// Ape le-ntind curcubee să urce/ spre adăpătoarele norilor, la albastrele curți/ când ele, enorme, rumegând în tăcere,/ își duc vițeii în burți” (La albastrele curți). Tablourile anotimpurilor sunt fabuloase, copleșitoare pentru orice prezență, poetul regăsindu-se nostalgic într-o atmosferă pe cât de comun-telurică pe atât de diafană: „Când vine frigul ne-nfundăm în casă/ ca dangătu-ntr-un clopot atârnat/ în golul șurii de cureaua roasă/ și totu-n jur e vechi și nemișcat// și totu-n jur e ca o destrămare/ și ca un geamăt până când se face/ că din văzduh se prăbușește-o zare/ și cade pe pământ o albă pace.// pe care-o vezi și care se depune/ mănos pe gard, pe cumpănă, pe ghizd,/ făcând din destrămare o minune/ căreia încă poți să te deschizi,// o pace peste care se întoarnă,/ când dă spre-amurg un licăr vioriu,/penumbra clinchetului unei nopți de iarnă/ când nu-i devreme și nu e târziu// și când începe-ncet să se desprindă/ rășina de pe brad: acu, acu./ sub lumânări, precum dintr-o colindă/ învie-ncet o lume care fu” (De iarnă).
A debutat editorial în 1962 cu volumul Manuscris, adăugându-se astfel generației șaizeciste, cum se preferă azi o anume clasificare, fără a se rosti însă tranșant (programat), prin verbul său poetic, întru dezlegarea din chingile proletcultului ca și a realismului socialist, pe care, oricum, îl ignoră cu desăvârșire, aducând în actualitate freamătul ancestral al trăirilor unui illo tempore întruchipat în tradiții și datini cu profunde vibrații religioase, implicate metaforic în orice fapt al viețuirii, ca în acest baladesc Motiv de colindă: „Pe-o cărare neștiută/ merge, stă, iar merge-o ciută.// Ochii-i ard ca fulgerul,/ stă să-i crape ugerul:// duce-un sâmbure de viață/ strâns într-un ștergar de ceață.// Trece ciuta pe cărare –/ stă pădurea-n adorare,// din năpraznicele stânci/ înfloresc izvoare-adânci,// lupii palizi și flămânzi/ cad în bot și se fac blânzi,// vulturii prind să rotească/ o coroană-mpărătească.// Ciuta merge și iar stă/ ca-n Ajun o Precistă”.
Universul acesta al câmpurilor și pădurilor ancestrale, fremătând în puritatea lor existențială; halourile unei rusticități sătești evocată prin mijlocirea metaforelor construite din aliaje surprinzător colorate ale unui limbaj pitoresc, neaoșist, șlefuit însă intelectual, dar păstrând o frustețe expresivă, face ca originalitatea liricii sale să se disjungă de aceea a uni Ion Horea sau Ioan Alexandru, care sunt mai direct raportați la un ținut al lor, de baștină. Miron Scorobete aduce în felul său o poezie a universalității primordialității genetice, în centrul căreia dominantă rămâne, implicată funciar, creativitatea umană, căci imaginea lumii evocate nu este neapărat de sorginte țărănească cât ființială: „Nu dealurile ne-au făcut pe noi,/ nu văile ne-au dat și trup și gând –/ noi le-am făcut cu carele cu boi/ umblând mereu, urcând și coborând,// prin lama gerului, prin miezul ceții,/ prin clarul verii nalt și nesfârșit,/ cu boii de culoarea dimineții,/ cu boii roșii ca un asfințit,// ca niște aburi groși trăgând prin preajma/ cu tufe de cicoare și cu scai,/ cu biciul nelovind; tăind cu pleasna/ părerea ce ne despărțea de rai […] când stele picură din cer pe fân/ și lemnul jugului asudă rouă,/ când carul trece dintr-un timp bătrân/ pe muchea clipei în uimire nouă,// în mersul lui întruna și egal/ văzând după povara lui agale/ cum scade valea și răsare-un deal,/ cum scade dealul și-amurgește-o vale” (Car cu boi). În această conexiune a firii cu propria-i chemare lirică își creionează un portret sumar dar definitoriu: „Sunt plin de poezie; sunt crengile-ncărcate/ lăuntru-mi cum se rup./ Afară miezul nopții cu viscolul se bate –/ în mine-i cald și soare ca-n vatra unui stup/ în care vara-și strânge întreaga vastitate” (Autoportret). Cu drept cuvânt, poezia sa e calmă precum curgerea unui râu de șes în care însă, în adâncimi circulă curenți răscolitori plini de neliniști. „Sunt fragil ca firul ierbii – spune altundeva – lunecă pe mine șerpii./ Trecător sunt ca un val,/ mă strivește orice mal.// Dar în mine e Cuvântul/ și-n puterea lui apar:/ iarbă – umplu tot pământul,/ mare – nu cunosc hotar” (Iarbă și mare). E aici discreția cu care trimite la motivele biblice („toaca până scoate/ din sine sunetul originar/ din care s-au făcut pe lume toate” – Cules) de care întreaga sa lirică e fecundată, fără a le rosti ostentativ. Tocmai într-asta rezidă și profunzimea reflexiilor poetizate clasicist în halourile unei naturi fabuloase: „E îmbibată frunza de cântec în pădure/ cum pe la Sântilie afund o umple bura –/ numai nu sare-afară cântarea din nervure:/ ating în dungă frunza și mi se umple gura.// Aproape că țâșnește ca dintr-un cerc de fier,/ împinsă dinăuntru de propriu-i vârtej/ cum caută o vrană deschisă către cer/ în vine la izvoare, la păsări în gâtlej.// Te lasă ca o frunză de suflul ei pătruns;/ nu mai încape-n sine și-ți cere găzduire./ Prea multă-i dintrodată pentru un biet auz?/ primește-o cu mirosul și culc-o în privire” (Cântarea). Nu în altă unduire vegetală îi scrie duios celei pe care o iubește și căreia îi simte prezența stimulatoare în propria-i creație: „În jurul frunzei pâlpâie-n mister/ un cearcăn de seninătate;/ pe-această surpătură ce dă-n cer/ Îți scriu niște cuvinte rourate.// Ție, ce chiar acum ești/ în nimbul frunzei și te uiți cum scriu,/ deși cuvântu-n inimă tu mi-l citești/ nainte de-a se naște și-a fi viu,// căci și eu însumi sunt înconjurat/ de-aceeași aură-a seninătății/ în care tu sălaș ți-ai așezat,/ de unde vezi prin clarul dimineții/ cum pe seninul meu o frunză scrie/ cuvinte rourate Ție” (Corespondențe în rouă).
Lirica densă, de imagini campestre ori silvane, deopotrivă de o rusticitate evocată ritualic, a lui Miron Scorobete, aduce, într-o contemplare solemnă a lumii, a firii, acordurile grave ale poeziei descifrată din mitologia perenului eternității: „pe șesuri largi pe unde ne rămâne/ pământul cel mai îngăduitor,/ se coc tăcut popoarele de grâne/ sub densa aură-a miresmei lor.// Pe masă pâinea iat-o aburindă,/ minunea noastră cea de zi cu zi./ Curată, mâna poate să se-ntindă/ s-o frângă iarăși, făr-a ne gândi// că, mai și grele, pietrele de moară,/ ca munții ce în capete se bat,/ grăuntele-aruncat din spic afară/ până la nimicire l-au sfărmat.// Dar ceea ce rămâne nu e chinul,/ nici amintirea lui nu e rămasă./ Dacă pe masă pâinea e și vinul,/ Nemuritoare-i bucuria-n casă” (Cartea).