Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

În orizontul câmpiei

În orizontul câmpiei

Spațiul emblematic al imaginarului lui Zaharia Stancu rămâne fără îndoială câmpia, orizontalul trădând deschiderea spre lume și sentimentul reconfortant al deplinei comunicări cu naturalul. Spațiu al fugii, câmpia este cadrul necesar manifestării vitalității și dorinței eului de a depăși limitele, tot ceea ce înseamnă disciplină și rigiditate a unei numerotării deformatoare: „Azvârli în colț ghiozdanul supărată / Că azi ai căpătat o notă rea. / Lepezi rochița ta numerotată / Și-mbraci o iie proaspătă de nea, / Îmi faci un semn, ne furișăm desculți, / Spre câmpul plin de mure și de rugi, / De sprinten țârâit de grieri mulți / Și iepuri ce-ți arată cum să fugi”(Fugă). Câmpia lui Zaharia Stancu nu este populată de prezențe fabuloase și nu presupune o forță ascunsă ce pândește amenințător umanul. Monotonia și absența formelor din spațiul câmpiei nu invită la crearea unui univers compensator, cum se întâmplă în cazul unor literaturi ce răspund printr-un anumit tip de fantastic întinderii nesfârșite după care se modelează. La Zaharia Stancu planul orizontal este expresia unui mod rațional și echilibrat de a fi în lume. Spațiu prin excelență solar, care-i asigură individului comunicarea deplină cu întregul, câmpia corespunde universului subiectiv, interior: „Pe crengi, cu roadele dă vara-n pârg, / Prisaca veche zumzăie albine, / Și eu îmi freamăt către cer cu sârg / Livezi cu roade mari din mine”(Soare).Tendința este de a se abandona elementarului pentru a simți prin toți porii sevele tari ale lumii. Pierderea devine în acest sens semnificativă pentru un om care comunică pe deplin cu întregul, în special cu ceea ce în realitate nu este doar „vechi” ci, mai ales, de basm: „ Mă pierd pe plaiuri vechi de basm și de aramă. / Podgoria mă-mbie cu chiote la cramă. / În linuri tălpi desculțe se-ngroapă pân’ la pulpe”( Mă pierd pe plaiuri vechi). În fața tristeții, niciodată copleșitoare și niciodată în stare să tulbure echilibrul și seninătatea ființei, refugiul este căutat în pământ, într-o ipostază de simbolică sămânță. Lirismul lui Zaharia Stancu dobândește de multe ori accente grave care conving prin deschiderea lor spre un plan al profunzimii: „Cad stelele în noapte, se prăbușesc frunzare. / Mi-e teamă, vreau tristețea să n-afle unde sunt, / Ca pe-o sămânță-n toamnă, ascunde-mă-n pământ (Uite, pe dealurile roșii).
Echilibrul, seninătatea, bucuria sentimentului de apartenență la întreg sunt uneori ușor înfiorate de vecinătatea umbrelor: „Miroase-a grâu, a oi, a cimbru și-a trifoi, / Se roagă în ocoale, cu muget pașnic, boi, / Și umbre mari și reci se strâng pe lângă noi”(Amurgul piere-n trestii). Trecerea nemiloasă a timpului este simțită deocamdată fără accentele puternice din poezia de senectute: „Pe drumurile toamnei se leagănă în juguri / Boi blânzi cu ceru-n coarne cărând în sat belșugul. / Și ziua-ziua de-astăzi-nicicând n-o să se-ntoarne”(Mă pierd pe plaiurile vechi). Plecarea din lume ține mai mult de nivelul expresiv decât de trăirea propriu-zisă: „Tu, în cetatea gravă, de vei primi o veste / Să nu-ți mâhnești obrazul, nici semn să-ți pui la prag, / Voi luneca din viață tăcut, ca-ntr-o poveste, / Purtând sleit pe buze numele cel mai drag”(Când vor zburda prin pajiști). Salvarea vine dinspre vegetal: „Pe unde-au fost miresme doar bălțile-au rămas / Cu nuferii-n nămoale și stelele pe față / Nufăr, sub pleoapa ta fă-mi leneșul popas, / Tu apără-mă stea de-amurgul care-ngheață”(Pe unde-au fost miresme).
În orizontul spațial al lui Zaharia Stancu, fântâna devine semnul perspectivei spre altă lume, spre începuturi și spre izvoarele cu sugestiile lor de puritate. Fântânile din imaginarul lui Zaharia Stancu nu potolesc setea individului mereu însetat de lume; refuzându-și utilitatea imediată, fără de cumpănă și fără de găleată, fântâna trimite spre extremitatea universului, opusă înaltului, spre un adânc de care omul nu se lasă niciodată ademenit, fiindcă aceasta i-ar pune sub semnul întrebării echilibrul care îl definește și-l fixează în planul în care ființează.
Eroticul însuși stă sub semnul acestui echilibru definitoriu, în spațiul câmpiei: „Tu nu te apleca deasupra mea / Ca peste-o gură largă de fântână, / Să n-auzi cum în fundul sclipitor/ Izvoarele chemându-te se-ngână,- / S-ar prea putea să vrei să guști răcoarea / Fântânii fără cumpeni și găleată / Și te-ai zvârli adâncului din care / Nu te-ar mai scoate nimeni niciodată”(Fântâna). Pe de altă parte, „criza” iubirii se declanșează atunci când amprenta tristeții marchează naturalul, echilibrul lumii fiind pus sub semnul întrebării, în absența reflectării celestului în apa adâncului: „Mi-s ochii stinși și gura mi-i amară, / Mi-ard mâinile de dorul altor mâini. / Își plânge codrul foile de ceară, / Nu se mai uită nicio stea-n fântâni”(Pâclă).
La Zaharia Stancu sentimentul erotic se consumă în același spirit al naturalului, căpătând uneori reflexele unui adevărat ritual păgân, ca în Inel de iarbă: „C-un fir de iarbă degetul mi-l legi / Să am, asemeni ție, un inel. / Ridici sprâncenele și nu-nțelegi / Ce dor mi-a odrăslit în gând din el, / Ca-n ochii mei te uiți adânc, deodată, / Și cum îmi prinzi obrazul turburat / Te depărtezi de mine bujorată / Cu capul greu către pământ plecat”. Iubirea implică întregul într-o poezie în care gravitatea nu exclude ludicul, prezența universului minor trimițând spre experiențe poetice cunoscute:„Dac-ai veni, hulubi în zbor rotat / Ar împleti cunună peste casă / Și soarele lângă poteci culcat / Ți-ar săruta pantofii de mătasă / Prisaca ar trimite o albină / Ca să-ți aducă miere în ulcior / Și merii rezemați intr-un picior / Te-ar îmbia cu freamăte-n grădină. // Și eu ți-aș cere mâna cu brățară / Și te-aș ruga să-ți porți cu mine pașii / Pe unde flutură de zor cosașii / În ochi cu ziua blândă și sprințară”( Ademeniri).
În felul său, Zaharia Stancu are revelația divinului, însă numai după ce se istovește experiența realului și se consumă bucuria drumului prin câmpia cu vegetația și fauna ei: „Un smoc de spice-ai treiera-n palmă / Să afli de e bobul copt și plin / Și-un greier negru și-o lăcustă, lin, / Ar năvăli în sân, de-a valma. // Pe lunci am întâlni cirezi de boi / Și bivoli goi cu șoldurile strâmbe / Și-amiaza le-ar zvârli pe spate trâmbe / De vâlvătăi, ca niște șaluri moi(Ademeniri).
Zaharia Stancu este un temperamental, care caută semnele elementarului cu setea primitivului căruia miresmele câmpului și ale vegetalului îi stârnesc bucuria unei reconfortante pierderi în natural. Gheorghe Grigurcu vorbește chiar de un temperament „reprimat prin cumințenia limbajului «artist» jugulat prin caligrafie”. Poetul se hrănește într-adevăr din „experiențele îndeajuns de bogate ale lirismului epocii”, dar nu numai. Zaharia Stancu își transcrie uneori stările prin modalități poetice ușor de identificat. Sentimentul de sărbătoare al unui Coșbuc este prezent la el fără ceremonialul atât de rafinat al poetului năsăudean. Jocul erotic, subțiat până la desenul suav, îl amintește pe același poet: „Auzi un cântec de pârâu zglobiu? / Cu trupul tău despici unda rece / În soare legănând argintu-i viu / Și florile pe lângă care trece”(Pârâul). Copilul care, la Blaga, simte plăcerea atingerii semințelor, bănuind forța acestora, la Zaharia Stancu se abandonează naturii solare, bucurându-se de comunicarea prin simțuri cu teluricul și cu acvaticul: „Copiii satului se scaldă-n râu / Și goi se-ntind cu soarele pe prund”(Soare). Zaharia Stancu nu realizează niște „priveliști”, dar respirația lui Fundoianu îi aburește uneori textul: „Adie vânt cu miros crud de grâu / Și-n stuhărișuri boi de var se-ascund”(Soare ). Reflexele argheziene sesizabile în Iubire(„Îmi cresc pe umeri aripi de cocor / Plaiuri și codrii-mi freamătă sub frunte”) se așază firesc lângă texte ce dovedesc frecventarea poeziei pillatiene: „Au înflorit răsurile și merii, / Salcâmii numai au rămas tot verzi. / În cerul clar și nalt al primăverii / Se deslușește zborul unei berze”. Poetul caută expresia, supralicitând gesturi mărunte până când acestea contează prin contururile lor simbolice. „O măgură mi-a răsărit în drum / Și tu alergi spre ea cu pași mărunți, / Te urci în vârf și eu te bănui cum / De pe-nălțime cauți să mă-nfrunți,- / Și ridicând, aripi zvăpăiate, / Mici, mâinile,rămâi o clipă cruce/asemeni troiței ce-ar vrea s-arate / Pe care drum pribeagul să apuce”(Măgura). În asemenea situații, starea interioară stă în umbra convenției artistice, fiindcă aceasta temperează și limitează nelimitatul la care cheamă câmpia: „Azi totul e proaspăt.Tristețea / Mă doare mai puțin ca-n alt ceas. / Peisajul alb tremură / Ca o mână atinsă în somn”(Nou).

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg