Oare corpul nostru se poate elibera de chinul exterior prin forța minții? La Casa Tranzit, în Cluj-Napoca, pe data de douăzeci și cinci mai două mii douăzeci și patru, spectacolul Acting Out, regizat de Mihai Lukács, a demonstrat că nu există o dihotomie între minte și corp și că a te exprima costă. Totuși, în ciuda prețului plătit, mergi mai departe pentru o pasiune așa cum au făcut coregrafa Esther Magyar-Gonda și actrița Katia Pascariu, personalități despre care se vorbește în spectacol și care și-au urmat visul în ciuda greutăților care le-au stat în cale.
Textul pe care se bazează spectacolul își are originea în interviuri cu actrița Katia Pascariu și coregrafa Esther Magyar-Gonda, o personalitate din lumea dansului care milita pentru comunism. Acting Out începe cu niște exerciții fizice făcute de Katia Pascariu, mișcări pe o înregistrare a melodiei Let’s Dance, cântată de David Bowie. Se pornește de la ceva fizic pentru a se ajunge la emoția pe care o simte Esther Magyar-Gonda, o femeie chinuită de societate pentru opiniile ei, și pentru a ne întoarce la Katia Pascariu care la final se joacă pe ea însăși, și își rememorează perioada de studenție, o perioadă marcată de superficialitatea unor oameni pentru care contează doar aspectul fizic și nu talentul real. Faptul că una dintre persoanele care a dat interviu joacă în acest spectacol oferă publicului posibilitatea de a vedea cum actrița trece prin povestea altei femei pentru ca la final să internalizeze discriminarea celeilalte în propriul ei corp. Apoi, dacă ne gândim că și actrița a fost abuzată, publicul realizează că istoria se repetă.
Melodia Let’s Dance apare la început ca o încurajare, pentru ca mai apoi, actrița Katia Pascariu să lovească spectatorul cu o realitate crudă când zice: ,,Bună dimineața! A răsărit soarele în mlaștină! Înviorarea e esențială. Altfel, corpul se autodevorează”. Această autodevorare este prezentă în urmele pe care le lasă pedepsirea celor ce pot gândi liber și nu arată conform unor standarde promovate de societate. Nu poți fugi de propriul destin, dar poți să înveți din experiențele trecute cum să lupți. Totul este inevitabil și spontan, la fel ca dansul. Asttfel, dansul poate fi privit ca viața, ca replica ce ne lovește cu sinceritatea că de fapt: ,,Ce-mi place la dans nu e că arată bine. Ce-mi place la dans e că e inevitabil”.
Scenografia (Miklósi Dénes & Miklós Szilárd) lasă publicul să observe și mai bine legătura dintre artist și corpul său și pentru că tot ce vedem în spațiul scenic este o saltea. Simplitatea decorului lasă un spațiu care este umplut de energia și de asumarea Katiei Pascariu. Este vorba de energia unei suferințe care uneori te face să te vezi ca o parte a unui întreg aflat într-o continuă descompunere. Suferința ne poate depersonaliza și purta pe tărâmuri în care: ,,Se zice că schizofrenicii visează părți de corp”. Ajungi să fii bolnav, să te pierzi pentru a te regăsi în lupta pentru visul tău, pentru a regăsi motivația din corpul tău căci în fraza devenirii tale, când cazi și ești deznădăjduit vezi corpul ,,ca o virgulă între subiect și predicat”.
În final, acest spectacol te face să realizezi că drumul spre succes este pavat cu greutăți. Toate luptele mari pornesc de la ceva, căci: ,,Înainte ce a fost? Rana. Cuvântul? Prima mare traumă”. Totuși, ideea de bază este să nu renunți și că efortul depus în mod constant poate fi răsplătit de istorie și de mulțumirea că ai lăsat în urmă ceva, că ai oferit măcar un mesaj de a spera celor care suferă.